Andrei Doşa

 

Rdb. La rece/la cald

 

ne-am bătut pe cartea asta. i. încerca să mă convingă să citesc capitolul despre sinucidere din cartea ei despre depresie, o carte foarte faină de altfel, the noonday demon de andrew solomon. eu nu voiam în ruptul capului psihologie. și mai e și în engleză. și aveam avans 200 de pagini. când eu dormeam ea citea. când eu stăteam pe net citea. eu făceam duș - ea citea. la plajă în sf. gheorghe m-a ajuns din urmă. în drum spre bucurești i-am citit cu voce tare. aproape non-stop. cei de pe locurile de lângă trăgeau cu urechea. cred că au prins și ei frânturi din rădăcina de bucsau. e o tehnică de promovare și asta. au auzit și ei primele idei care au condus apoi la discursul lui liviu despre centru, au auzit ce a zis rimbaud care a exclamat, fără să țină cont de ”negocierea cu un receptor”: ”pe ale voastre mutre noi ne vom cam căca!”; au auzit picăturile de ploaie și tunetele din riders on the storm care răsunau în mașina părintelui șincai. amândoi am avut o mică dilemă la pagina 278, unde are loc o ceartă între liviu și mama lui, care este repovestită la pagina 294 mai pe larg. (i. citise pe un blog fragmentul de la pag. 294). și mie și lui i. ne-a plăcut tehnica. ne-a întristat mama bolnavă care vorbește singură în întuneric (pentru că ”toți oamenii singuri vorbesc singuri cu voce tare!”). și ne uităm unul la altul și zâmbim la scena cu mandarinele stricate. între timp a apus soarele și am ajuns în gara de nord.

 

de la capitolul 14 am citit din nou în tandem. cu mici decalaje. eu trebăluiesc ceva la calc, ea citește în pat. la un moment dat exclamă ah, ce nasol! îmi arată pasajul: ”îmi povestea un coșmar, avortonii îi sugeau unul la un sîn, altul la celălalt, li se umflau capetele, o priveau cu ochii lor fumurii din ce în ce mai mari și explodau, umplînd-o de lapte și de un soi de gelatină.” episodul cu irigatorul (despre care am mai citit și pe alte bloguri înainte să apuc să citesc cartea), pe care liviu îl folosește să îi facă o clismă mamei sale. intimitatea cu mama de la începutul vieții și intimitatea asta de la sfârșit, care te face să înțelegi că nu știi ce e aia intimitate adevărată, nu știi ce presupune ea. i. îmi caută pe google imagini cu irigator. nu știam cum arată. ultimul capitol. vreau și eu moleskine! atmosfera e faină, îmi amintește pe undeva de gauguin, prins între lumea asta și lumea de dincolo, delirul din ultimul (cred) capitol din paradisul de după colț al lui llosa. închid cartea. sunt dezamăgit. nu se întâmplă mai nimic. nu ar trebui să se schimbe ceva substanțial/evident în viața pers. principal? schimbarea se produce la nivel subtil și n-am sesizat-o? e doar începutul unui proces mai îndelungat din care noi nu mai vedem nimic. mă gândesc câteva zile și vorbim despre asta pe tren, pe stradă, în pasajul de la victoriei. se dezamorsează conflictul. lucrurile merg înainte, e ca și cum ai vedea casa de lângă gară din depărtare, tu faci cu mâna, dar ei nu-ți mai răspund. nu mai simt nevoia. s-au integrat într-o oarecare armonie, la hotarul subțire dintre viață și moarte (terrence malick).

 

cam așa ar arăta o postare scrisă la cald. în timp ce citeam am vrut să-mi notez multe lucruri. ori am fost leneș, ori n-aveam pe ce să transcriu. sunt multe locuri în care am îndoit colțul paginii.

 

acum dezasamblez lumea creată în rdb să văd dacă bucățile se potrivesc. liviu scade minutele. dacă e 11.30 scade 19, dacă e 16.57 scade 41, adică 11.11, 16.16 etc. în ipoteza/speranța infantilă că zelda încă îl iubește. liviu face cumpărături la 38 (totul la 38 de mii).  liviu spune rugăciunea lui cleopa și își notează citate din sfântul macarie în carnețel, s-a despărțit de amantă, înțelege că atât el, cât și lumea s-au îndepărtat de centrul pneumatic, face exerciții în fiecare dimineață împotriva junghiului insistent și ține repaos alimentar o zi pe săptămână. liviu e un personaj care se revoltă împotriva propriei lașități, care nu acceptă compromisuri în viața socială și dărâmă rând pe rând iluziile care au pus stăpânire încetul cu încetul atât pe viața lui socială, cât și pe cea personală. el este completat de un altul, de vocea lui interioară, cea care intervine mereu, aproape la orice gest, îl apostrofează, îl ceartă, corectează, arată intenția reală a personajului. și există un eu care locuiește în ficat, unul care locuiește în pancreas, unul în faldurile moi ale stomacului invadat de acizi. și câteodată desprinderea din depresie, desprinderea de toate aceste euri, levitația: ”acum, într-un timp suprapus, pentru cîteva clipe se arcuiește doar zîmbetul – nu unul de pisică stranie, ci adînc omenesc, blajin și totuși ușor condescendent, survolînd cu o grație transpersonală, în care s-au eliberat ritmurile mele cele mai proprii, atît latențele maligne, cît și ebrietatea înșelătoare a cărnii”. și radiografierea trupului întins în întunericul camerei. prin geam se infiltrează manelele de la barul de lângă gară. ar trebui să urmeze ”un declic iminent, odată cu care să mă luminez brusc din adînc” ceva care să asimileze toate energiile conceptele și tăriile din care se hrănește ”entitatea” aceasta ”bizară”. corporalitatea este explorată cu o intensitate ce amintește de cărtărescu via blecher.

 

o altă rotiță importantă a acestei lumi este zelda, soția lui liviu, personaj absent în cea mai mare parte a romanului.  reamintindu-și întreaga lor istorie, liviu înțelege că nu ratarea pe plan social și profesional a dus la ratarea pe plan afectiv, ci incapacitatea lui de a-și arăta iubirea. vitalitatea primară a junglei de dincolo de pereții casei l-a făcut să se retragă obosit, undeva dincoace de pereți, la adăpost, și de acolo nicăieri, într-un fel de vegetare. liviu a devenit un element pasiv, secătuit, care a așteptat ca iubirea să vină din exterior, prin dy, care este însă doar un partener de sex.

 

toate aceste rotițe se rotesc într-un sistem defect, blasfemiat și tocat mărunt de artemiu, prietenul lui liviu. nimic nu scapă acestui gargantua care amenință ținând câte o telecomandă în fiecare mână: securiștii și propunerile lor, revoluția, manipularea maselor, sursa banilor în așa-zisa noastră democrație, totul bine stropit cu țuică, sloganuri și cele mai savuroase expresii ardelenești.

 

nu am simțit nici o clipă că scenele cu mama ar fi trase de păr. sunt încercări de apropiere și de acomodare cu cel bolnav, acceptarea treptată a unor evidențe (medicale), oscilarea între speranță și deznădejde, intercalate cu scene casnice, care redau foarte bine timpii morți ai relației, stânjeneala, observarea de la distanță a unei ființe care începe să vorbească straniu, pare străvezie, aproape imaterială, dormitând pe șezlongul din verandă.

 

titlul romanului este preluat din cartea lui iov. paralela dintre personajul principal și cel biblic este evidentă. ambii se consideră oameni cinstiți. liviu crede că a făcut tot ce stă în puterea lui pentru a salva relația cu zelda. lunile în care devine practic un infirmier dedicat îngrijirii mamei sunt de fapt un prilej binevenit pentru el să își piardă certitudinile, începutul unui proces de purificare. trebuie să ajungi să mănânci rădăcină de bucsau ca să înțelegi că pe undeva ai greșit.

 

acum vă invit să citiți și varianta nedezmembrată a acestui mecanism, bine uns, fin, pe alocuri mindblowing, marca o. nimigean.