Vasile GOGEA

Express of Books

Subintitulată „jurnalul unui drum lăuntric”, recenta carte a lui Andrei Zanca este o adevărată autobiografie poietică. Aflarea – de sine, dar şi în Lume – pare a fi verbul care pune în mişcare aventura spiritului însetat de interogaţii. Răspunsurile – dinafară ori dinăuntru – par să aibă efectul batistei îmbibate în oţet. Starea de luciditate atinge tensiuni greu de suportat. În această stare, doar capitularea – ne spune poetul – e premiza victoriei în procesul spiritual. O capitulare aparentă, desigur, întrucît – suntem mai apoi avertizaţi – „Ne retragem, spre a putea reveni cu atît mai efectiv.” O carte pe care o aşez în raft lîngă Trupul ştie mai mult, falsul jurnal al lui Gheorghe Crăciun.

 

Un alt fel de jurnal, faţă în faţă cu dragostea, este acest curs liber de anatomie a unui sentiment, semnat de Liviu Antonesei. Compus, la rîndul său, din alte două „disecţii” imaginare: Jurnalul de vise, reverii şi fantasme dimpreună cu Jurnalul unui îndrăgostit dezinteresat. O fi el dezinteresat, dar nu rece. Încărcat cu o raţionalitate tandră, ne conduce cu simpatie şi metodică sfială în cîmpul inteligenţei afective. Un cîmp fizic, magnetic, metafizic şi mistic, un cîmp al cunoaşterii, dar şi al recunoaşterii şi împărtăşirii. Aş fi tentat să aşez acest mic şi savant alcătuit eseu lîngă Anatomia suferinţei, a lui Mihai Nasta, dar cred că va sta mai bine între Jurnalul seducătorului, al lui S. Kierkegaard şi Les vertus et L’Amour, de Vl. Jankelevitch.

 

Vianu Mureşan (recent „exilat” în Canada, cum şade bine oricărui tînăr de valoare din ţara asta!) este autorul celei mai complete monografii critice dedicate lui Emmanuel Levinas, nu numai în literatura „de specialitate” din România, dar şi din Franţa: Heterologie.Introducere în etica lui Levinas (Limes, 2005). În acest eseu, talentatul fenomenolog ne-membru al Societăţii fenomenologilor, descifrează, pornind de la o noţiune etică – jignirea – , circumstanţele estetice ale unei limite existenţiale – sinuciderea. Modest, autorul, în loc de a „gîndi jignirea înăuntrul ei, ca specie abstractă, suspendată metafizic într-un zenit platonician cu care n-au de-a face oamenii vii”, „pasează”, de această dată prudent, „sarcina ilustrării (omului jignit, n.m.) unuia care mă absolvă de riscul impoliteţii.” Adică, lui Cezare Pavese. Acest minunat eseu se aşează lîngă Un uomo finito, de Giovanni Papini.

 

O carte mai importantă pentru recuperarea lui Vasile Băncilă decît pentru valorificarea critică a lui Nae Ionescu. Cred că se potrivesc şi la acest volum cuvintele monahului de la Rohia, părintele Nicolae (Steinhardt), scrise despre o altă lucrare a filosofului brăilean, Lucian Blaga, energie românească: „Ştiţi de ce cartea lui Băncilă merită să fie recitită şi apreciată (…) Pentru că nu-i scrisă din savantism, ci cu cele două sentimente care nu înşeală – fată de Blaga şi de fenomenul românesc – cu dragoste şi cu smerenie.” Despre cei doi, Băncilă notează contrapunctic într-una din însemnările sale, din 1970: „Curios: Nae I. avea revoltă socială, nu era un om comod, avea frondă, iar Blaga era un om blajin, nu era un revoltat social. Şi totuşi, primul era umil în metafizică, avea pietate, iar Blaga avea şi luciferism metafizic.”

 

Mai mult decît despre nişte mîhniri, se poate vorbi – în legătură cu această „carte de învăţătură” a criticului şi istoricului literar Andrei Moldovan – chiar „despre o anume suferinţă”. Este vorba despre suferinţa (totuşi, naiv prezumată) a „acelora ce pică în păcatul lipsei de măsură şi cred că pot folosi limba ca spoială menită să le ascundă nimicul lăuntric, ignorîndu-şi capacitatea extraordinară de a scoate la suprafaţă tot ce se crede ascuns şi mai bine păzit. Ei suferă pentru că nefiind vrednici de limba ce o folosesc, nu au cum să o cunoască, să îi pătrundă tainele, să se bucure de frumuseţile ei.” Aşadar, expresia unui crez de dascăl al şcolii ardelene. Se aşează lîngă culegerea de tablete cu virtuţi pedagogice ale altui dascăl ardelean, Limba noastră-i o comoară, de I.Al.Barbu. Dar şi lîngă multe altele.

 

Autor al unei meritorii teze de doctorat în filozofie, inspirată de opera lui Cioran şi publicată sub titlul Cioran sau excesul ca filosofie, Nicolae Turcan se va fi lăsat contaminat de stilul de gîndire al acestuia, oferindu-ne sub titlul Dumnezeul gândurilor mărunte, într-o sistematizare tematică menită să ordoneze o aglomerare de meditaţii şi aforisme nepremeditate, fixate – totuşi – ocazional (în sens goethe-ean), pe un drum al Damascului parcurs fără „pripa soroacelor”, cum ar fi spus un amic al cinicului meditativ din Răşinari. Ceea ce ne spune autorul în această frumoasă carte este că nu există nici un gînd (în măsura în care este autentic) atît de mărunt încît să nu fi fost inspirat de Dumnezeu. Este, delicat disimulată aici o replică la Cioran: asceza ca filosofare. Se aşează discret între Cioran şi Monseniorul Ghika.

 

Fără îndoială că după ce citeşti acest jurnal de stări sufleteşti şi poetice, de goluri şi plinuri, de prezenţe şi absenţe îţi vine să spui: Zidul Berlinului n-a existat niciodată pentru Nora Iuga! Nu de la est la vest pare a fi sensul marii aventuri pentru Nora Iuga, ci de la nord la sud (şi/sau invers). Marea noastră poetă (şi germanistă) nu se deşiră între extreme (orient şi occident), ci se încarcă cu formidabila tensiune dintre cei doi poli. Nu (doar) geografici, dar (şi) ai fiinţei, ai libertăţii: Edenul şi Cutia Pandorei. Turnul de fildeş şi cruda realitate. Între acestea, dar şi multe altele – inefabile -, autoarea flanează prin Berlin „la voia întîmplării. Nu-mi place parcelarea pe care am ajuns să i-o aplic acestui spaţiu imens, din care nu cunosc mai mult de o optime şi bat mereu aceleaşi locuri ştiute, crezînd că dincolo de limitele fixate de mine nu mai am nimic de văzut…” Este şi aceasta o altfel de definiţie a acestui fascinant monolog cu toate ferestrele deschise. Ferestrele memoriei… Nu-mi dau prea bine seama de ce, aş aşeza cartea aceasta lîngă Teritorii-le lui Mircea Zaciu.

 

 Octavian Soviany sau realitatea ficţiunii de gradul doi. Sau să „cazi” în biografia imaginară a personajului tău real. Autorul capturat ca sclav de personaj. Iată ce mărturiseşte poetul ademenit, prin dar, romancier: „Am convieţuit şapte ani. Mai întîi a fost doar un nume, descoperit de Nora Iuga, într-un cimitir dintr-o capitală occidentală. Apoi a devenit o umbră care s-a furişat în paginile romanului Textele de la Monte Negro şi în cîteva din poemele mele. Uneori mi s-a părut că îl zăresc, cu pălăria lui neagră trasă pe ochi, prin fumul gros de ţigară din nu mai ştiu ce loc de pierzanie bucureştean, la ore de noapte tîrzii; ba, într-un rînd, chiar mi-a arătat unul din vestitele sale numere de iluzionism. Astfel că umbra s-a făcut încet-încet trup, iar după aceea poveste.” Dar, adevăratul iluzionist este Soviany, cel care scoate din pălăria neagră a propriei sale biografii o poveste salvatoare. Iluzionistul se transformă, prin „acţiunea textuală”, în exorcist. Atmosfera, stilul şi funcţia terapeutică apropie romanul lui Soviany de aventura stilistică mateină.

 

Cărţile cu Alfonz nu sunt altceva decît cronicile fragmentate, scrise şi rescrise de mai multe ori de Virgil Raţiu, ale clanului Carbiţilor (numele de familie al lui Alfonz fiind Carbit). Roman modular (cum, cu toată îndreptăţirea l-a numit Ion Bogdan Lefter), acesta poate fi deconstruit şi reconfigurat mereu altfel, rămînînd, în esenţa sa, identic. Aş spune că printr-o secretă alchimie, Virgil Raţiu a transferat textului său ceva din proprietăţile acestui element fizic (folosit atît la fabricarea electrozilor pentru sudură, cît şi a consumabilelor abrazive), reuşind să construiască unul dintre cele mai corozive romane din proza românească a anilor optzeci. Şi care se poate “activa” la fiecare nouă rescriere sau împrospătare a… Carbit-ului! Căci, chiar dacă fabrica de carbid de la Diciosînmartin (Tîrnăveni) nu mai e decît o ruină, carbiţii ne bîntuiesc în continuare realitatea cotidiană. Deşi nu e o carte suprarealistă, nu va fi, sper, chiar stingheră pe raftul cu Gelu Naum.

 

 Romanul Viaţa pe fugă, semnat de Mirela Roznoveanu, “este – aflăm din prezentarea de pe coperta a IV-a – romanul dizidentei intelectuale, în fond o dramă care ridică trăirile şi reflexivitatea eroinei la rangul de morală a existenţei. Un roman al marilor tensiuni interioare, cu rezolvări imprevizibile, de o realizare artistică de excepţie ce trebuie să figureze printre operele de marcă ale genului.” Această “arhitectură epică superior organizată” – cum şi-ar numi, probabil, autoarea însăşi opera (folosind instrumentarul conceptual propriu teoreticianului romanului, care a fost distins cu Premiul “Lucian Blaga” al Academiei Române pentru impresionanta lucrare Civilizaţia romanului) - în jurul “navei principale” reprezentată de tema libertăţii, pune în evidenţă soliditatea sau fragilitatea, după caz, a “contraforţilor” tuturor utopiilor de care ne e dat într-o viaţă să fugim. Dacă “civilizaţia romanului este orizontul de tensiune dintre forma integratoare şi civilizaţie în ansamblul ei”, aşa cum constată Mirela Roznoveanu în singulara sa istorie a romanului, atunci, parafrazînd, viaţa pe fugă este orizontul de tensiune dintre o comunitate opresoare şi lume în întregul ei. În acest orizont se află, de altfel, toată literatura exilului.

 

Scrum e ceea ce rămîne după o ardere. O luare în posesie de către foc. Poate fi un foc devastator, sau poate fi un foc purificator. Un „grefier” inspirat al celui de-al doilea e Ştefan Doru Dăncuş, care alcătuieşte din imponderabilele acestui cuvînt de origine albaneză, substanţa poetică a unui volum bilingv, româno-francez (cu „complicitatea” Herminei Cîmpean), fereastră prin care suntem invitaţi să privim cum „a luat foc şi restul lumii”. „Să ne revoltăm”, strigă poetul incendiator: „qu’on se revolte j’ai dit en jettant les cigarettes/qu’on devienne des constructeurs de roués/qu’on commence avec baia mare ou copsa mica/qu’on devienne des mistiques credibles”.

 

 Viorel Mureşan, marele vrăjitor al pendulelor şi, în această ipostază, un risipitor fără discernămînt de metafore, se dovedeşte acum şi un alchimist al contemplaţiei: cele mai “sărace” viziuni şi sentimente sunt prelucrate cu migală de orfevru şi aduse la valoarea platinei. În acest, chiar mai preţios element decît aurul, bate monede doar pentru a tezauriza în memorie efigia cîte unui prieten: “avînd nume de pîntece/şi încovoiat pe o vale/pare satul lui augustin pop în bătaia soarelui/o arzătoare sabie cu mînerul într-o ruină de biserică-iar vîrful înfipt în uşa unui spital” (Panticeu).

 

 Mainimicul pe care îl inventariză, surprins şi detaşat totodată, Ioan Moldovan, nu este decît expresia autoironică a preaplinului de care nu e chip să scăpăm. “Facem ce facem şi pierim”, spune poetul, amintindu-mi de o replică a unui personaj dintr-un roman de Mircea Ciobanu: “aşa-i omul ca tîmplarul, face ce face şi pe urmă moare” – trimitere fină, tradusă în umilă vorbire păgînă, la Cuvîntul Evangheliei. Cum, de altfel, şi acest atît de bine (în)tors fir: “Firul subţire şi negru mulţumitor/venind din viitor/peste glezne bezne lesne trecînd”. În felul acesta auster, poetul oficiază cu falsă modestie o liturghie a lucrurilor minore. Dar grave.

 

 Liniştea lui Mircea Petean nu e tăcere, nu e golul ce rămîne după ce vorbirea a încetat. E “zarva lumii”, ne asigură poetul de la Jucul Nobil, vibrînd delicat şi discret, de această dată, doar pe trei strune, limită impusă de exigenţele haiku-ului, pe care le amplifică în cutia de rezonanţă a trei limbi: română, franceză şi engleză (autorul a găsit “lutieri” iscusiţi în Yvone et Mircea Goga, Letiţia Ilea şi Cristina Tătaru). Iată un exemplu: “repaos total-/rod pietre doar/cicadele în frunziş/”; “total repose-/only the cicadas/still chew stones in the foliage/”; “repos total-/seules rongent des pierres/les cigales dans le feuillage”. Exerciţii ale spiritului, nu gesticulaţii sonore!

 

 Inspiraţii minore pun în mişcare strategii poetice recuperatoare de Mitologii amînate, de Lucruri simple, culori ale unui cinism tandru, developat poetic în Fotografii primite în dar de la un vameş Din anii cu secetă, umplu pînă la limită Viaţa fără urmări a lui Adrian Suciu. În această fastuoasă suspendare a reponsabilităţii, a unei ordini a lucrurilor bine definite, poetului îi rămîne cunoaşterea “lucrurilor vagi”, precum şi ducerea la îndeplinire a unui proiect imposibil: “voi scrie din memorie biografia morţii”! Un pseudo-Villon, în măsura în care publică “poeme subscrise”, spre deosebire de primul, care era autor de “poeme proscrise”, Adrian Suciu este un colecţionar de non-prezenţe.

 

 Un răzvrătit decent, un rebel avînd în sac rezerve de respect este Ştefan Manasia. Arhaicul şi postmodernul se întîlnesc deja din titlul recentului său volum: motocicleta de lemn .  Roata de lemn şi motorul Harley-Davidson! Cum să citim, altfel, acest superb poem, din care citez un fragment: “am plecat, mama,/să duc rudelor/sacii cu mei/la Kinshasa: roagă-te/pentru cît mai puţine/baraje rutiere şi adolescenţi/cu machete. am pornit,/mama, ca o gorilă de munte/sub ploile reci,/am plecat, mama, ţinîndu-mă/de coarnele de lemn/ şi rugîndu-mă:/vruum-vruum-vrruuuuum/…”. Un anarhist disciplinat! De poezie…

 

 Universul din cuşcă va fi totdeauna mai larg decît cuşca din univers! În conformitate cu cel mai nou model matematic al Universului nostru: infinit dar limitat! Căci, ne lămureşte Pavel Şuşară, “Titlul pare a trimite la o metaforă cu pîntecul deschis, cu sensul la vedere, aceea a lumii închise, în care omului nu-i rămîne decît să se complacă în ipostaza de prizonier. Numai că textul propriu-zis, savant stratificat, neagă o astfel de facilă interpretare. Universul este unul livresc, oniric, ficţional, iar cuşca este textul care îl cuprinde.” Iar textul lui Pavel Şuşară despre el însuşi va fi totdeauna mai inspirat decît al meu… Adică, un poem infinit “închis” într-o carte (frumos!) finită!

 

Dublul semantism al titlului acestei excepţionale antologii de bilanţ (sperăm, intermediar) – Areal – semnată de Mariana Codruţ ne proiectează într-un spaţiu poetic situat între teritoriul real, agresiv al cotidianului şi unul al ficţiunii defensive,  imaginare. “Agorafobă” (după aprecierea unui valoros tînăr critic), doar în sensul în care un melc este, poeta aşteaptă, cu stoicism (vibraţia morală a versurilor acompaniază în surdină poemele sale) vizitapoemului: “lovindu-mi obrajii,/poemul îşi încălzeşte palmele.//venirea sa /mă găseşte/cătun izolat de zăpezi.//pînă tîrziu dansează,/ de neatins/– flacără albastră a febrei”. Tăcerile din această atît de puternică poezie nu sunt decît stări de tranziţie de la un poem la altul. Dar totdeauna în interiorul unei stări de poeticitate irepresibilă.