Cătălin CODRU

 

Alma mater sau lupii flămânzi

 

Boaghe Valentin nu mai putea dormi, poate din cauza aerului greu din camera în care mai dormeau încă patru studenţi sau poate că încă nu se acomodase cu noul orar. Deşi trecuse aproape jumătate de an de la liberare, se trezea exact la ora şase. Regimul de cazarmă îi intrase adînc în oase, deprinderile de efreitor bolșevic deveniră statornice ca şi reflexele în cazul cîinelui lui Pavlov. Toate urmau strict în aceeaşi ordine: baia cu apă rece, trei exerciţii de înviorare, curăţarea şi lustruirea pantofilor, perierea costumului şi verificarea insignei de comsomolist, dacă nu şi-a pierdut luciul şi dacă era fixată conform regulamentului. Orice element vestimentar era foarte important. Prima impresie o creează ţinuta, era ferm convins de asta. Mulţi de la facultate ştiau că Valentin era membru supleant al PCUS şi că nu i-ar fi teamă de duşmanii pe care încă nu şi-i făcuse, îl deranja altceva. Mai erau nişte candidaţi care puteau să-i ia locul. Cine erau concurenţii? Tari şi periculoşi, într-un anumit sens. Stas Iurco era în afara oricărei concurenţe. Erou al războiului din Afganistan, sportiv de talie universitară. Însă nu acestea îi garantau intrarea în partid. Mai avea Stas un hobby neobişnuit, era autor de cîntece patriotice ce reflectau, cu certitudine, eroismul ostaşilor sovietici, prietenia de arme, curajul fără seamăn şi tot ceea ce e mai bun la un soldat sovietic. Nimeni nu ştia, inclusiv prietenii lui Stas Iurco, că avea şi altfel de cîntece, ale căror temă principală era ura faţă de acest război străin, protestul faţă de moartea lipsită de orice motivaţie şi sens a camarazilor de luptă. La concertele de sărbătoare, toate apariţiile sale stîrneau aplauze furtunoase, iar în creaţiile sale îi elogia pe veteranii acestui război. Nu rare erau cazurile cînd cîntecele lui provocau lacrimi şi în rîndul bărbaţilor. Sigur că mai avea ceva de povestit, dar era imposibil să cînţi în public despre cum erau incendiate satele paşnice, cum erau torturaţi copiii pentru a afla unde sunt ascunşi fraţii şi taţii lor, cum mai mult de jumătate din ostaşi erau dependenţi de haşiş. Chiar şi el, de fiecare dată cînd era trimis în misiune, trăgea cîte un fum de canabis. Ce mai, decorat cu ordinul „Krasnoe znamea”, veteran de război, autor şi interpret de cîntece patriotice. Stas Iurco ca şi cum era deja în partid sau, mai bine zis, era născut pentru partid. Al doilea prieten era Mananov Alexandru, avea mai multe atuuri: era secretarul organizaţiei comsomoliste de la facultate, avea media cea mai înaltă de la facultate şi, pe lîngă toate acestea, mai era şi bursier leninist. Nimeni nu putea intui atunci că acest june doar peste vreo cinci ani va emigra în SUA, cerînd azil politic, şi că va lucra chelner, sensul vieţii transformîndu-i-se în şpagă. Dintre cei trei, Boaghe Valentin avea cele mai mici şanse. Nu că n-ar merita să fie comunist, problema era următoarea: nimeni nu ştia că el, cu vigilenţa sa, încă din şcoală n-a lăsat fără atenţie nici cea mai mică idee în care s-ar fi ascuns ceva antisovietic ori anticomunist. Iar acţiunile sale din armată l-ar face să fie cel mai preferat dintre candidaţi. Între timp, apa din ceainicul electric a fiert, turnă apă în pahar şi adăugă din ibricul cu inscripţia „Za horoşuiu slujbu”, adus din RDG, o infuzie de ceai negru foarte tare.

Ceaiul tare căleşte caracterul, obişnuia să spună zampolitul Gromov dimineaţa, cînd soldaţii luau micul dejun. Într-adevăr, Valentin observase că, după un ceai tare, toate mergeau strună, pînă şi acţiunile sale erau mai ferme şi mai hotărîte. După o sorbitură prelungă şi zgomotoasă, Valentin s-a concentrat asupra problemei vitale, cum să intre în partid din prima încercare. Poate e cazul, se gîndi el, să trimită o scrisoare în armată, ofiţerului Gromov, ca dumnealui, la rîndul său, să trimită o anexă la caracteristica din armată, în care să menţioneze că în timpul serviciului militar Boaghe Valentin a dat dovadă de perseverenţă, de purtare exemplară şi… Nu găsea cuvîntul potrivit pentru activitatea sa de informator. Penibilă situaţie, gîndi Valentin.

- Faci lucruri utile şi importante, dar nu le poţi aduce la cunoştinţa tuturor. Trebuie să renunţ la ideea asta. Îşi aminti ca prin ceaţă de stările de rabie pe care le-a avut cînd camarazii din armată aflaseră de faptul că el e turnător, cum în nenumărate rînduri lua arma în mîinile lui de graur şi era la un pas să descarce magazia pînă la ultimul cartuş în soldaţii ce dormeau paşnic. După ceaiul de dimineaţă, Valentin obişnuia să fumeze o ţigară. Scîrţîind uşa balconului, ieşi la aer curat şi printr-o mişcare şlefuită de mii de ori, îşi aprinse ţigara. Fuma încet, degajînd fumul pe nări. Oraşul începea gîfîitul proletar. De aici, de la balcon, în fiecare dimineaţă începea discursul său imaginar. Se credea la o tribună. Plopii din faţa căminului erau publicul căruia el, viitor şef de partid, prin ecuaţii verbale destul de sofisticate, încerca să-i explice politica partidului, meditînd asupra viitorului luminos al poporului sovietic şi a multe alte chestii foarte importante. Gesticula fierbinte, mîinile împleteau ornamente complicate, tremurînd frenetic la finalul traiectoriilor sale. Nu ştia cît de mult semăna cu Mussolini. Nu simţea cum i se ridica temperatura sărind peste 38 grade, trăia o altă realitate, în care el, fiul unui ţăran, prin devotament şi perseverenţă, a ajuns un VIP sovietic, ce mai, dacă americanii au visul lor, cel american, Valentin avea să-şi împlinească visul sovietic. De fapt, ambele visuri aveau acelaşi scop, o viaţă mai bună, un şofer personal la volanul limuzinei negre, acces la toate bunurile posibile, asistenţă medicală de calitate, posibilitatea de a călători în străinătate, un tratament deosebit în societate. Un american vestit spunea: „Banii hotărăsc totul”. Valentin parafraza citatul astfel: „Funcţia (desigur de partid) hotărăşte totul”. În acea dimineaţă, studentul Boaghe fumase mai multe ţigări, de parcă ar fi găsit în fumul de ţigară rezolvarea problemelor stringente. Ideea veni de la sine. Trebuia să facă ceea ce ştia mai bine, ca-n armată, dar acum mult mai atent, fără greşelile din trecut. Evrica - strigă năucitor, ţinîndu-se cu ambele mîini de balustrada balconului, chiar acum merge pe strada principală a oraşului, str. Lenin, acolo va găsi tot ce-i trebuie. În primul rînd, se îndreptă spre baie ca să-şi aducă în ordine barba-i rară de mongol, apoi se spălă pe dinţi, lucru făcut numai cu ocazii speciale, iar după ce îşi lustrui pantofii furaţi de la un civil german care lucra în unitate, s-a aşezat în faţa oglinzii: cîntăreţii, de obicei, dimineaţa îşi antrenau vocea, el avea de făcut altfel de exerciţii, îşi antrena privirea. O privire hibridă care să redea devotamentul, patriotismul, înflăcărarea, mai pe scurt, o privire între dement şi îndrăgostit. Mai tîrziu, anume această privire îi determină pe şefi să-i încredinţeze activistului Boaghe cele mai importante misiuni de partid şi activităţi obşteşti. După ce toate au fost puse la punct, aproape zburînd, ieşi din cămin. Femeia de serviciu, cînd îl văzu coborînd scările, se gîndi: mai rar aşa student la limbi străine, ăsta va ajunge departe, va fi un savant. Între timp, Valentin, în pofida gîndurilor pozitive ale bietei pensionare, mergea nu prea departe, doar la patru staţii de troleu de la cămin, mai exact, la sediul republican al KGB-ului. Mergea spre staţia de troleibuz aproape mărşăluind, cu gîndul la viitorul dialog. În troleu era lume multă, Valentin privea în podea, iar la un moment dat i se năzări că cetăţenii din troleibuz ştiau încotro se îndreaptă şi cu cît mai tare-i roşea faţa, cu atît mai tare lăsa capul în jos. Din fericire pentru el, călătoria luă sfîrşit mai repede decît de obicei. Asemenea unui sportiv de performanţă, cu diplomatul în mîna stîngă, aproape din mers sări din troleu, fără să piardă din viteză, găsi direcţia necesară. Templul turnătorilor, adică sediul KGB, era un imobil obişnuit pentru acea zonă, însă în imediata apropiere se afla o bisericuţă, cu un mic pridvor împrejmuit de un gard din piatră albă. Trecătorii grăbiţi abia de puteau întrezări o portiţă în acel zid, anume acolo a fost trimis Valentin de către ofiţerul de serviciu de la intrarea principală a instituţiei, ceea ce nu-i fu pe plac tînărului cekist. Va veni un timp cînd voi intra prin uşa cea mare, se gîndi el, consolîndu-se. Ajuns în faţa portiţei, un timp a privit, fascinat, dotările electronice ale acesteia. Vizor video, interfon încorporat în zid, sonerie cu senzori, asta numai pe o singură portiţă, dar înăuntru ce-o fi? – gîndi, încordîndu-şi la maximum imaginaţia inflamată. Apoi întinse mîna dreaptă spre sonerie şi brusc, ca şi cum a fost curentat, a retras-o privind palma transpirată. O examină şi o şterse de mai multe ori de partea de jos a sacoului, după care, încet, o duse din nou spre sonerie, respiră adînc de mai multe ori şi, în sfîrşit, apăsă butonul soneriei. Tăcerea dură o veşnicie, hotărî să mai sune o dată, însă brusc a urmat răspunsul, o voce feroce, cvasimetalică ţîşni din difuzor.

Instinctiv, luă poziţia de drept, schiţînd privirea de patriot dement.

- Cine sunteţi?

Valentin Boaghe scăpă diplomatul jos, deveni drept precum o coardă întinsă şi începu dialogul mult aşteptat.

- Mă numesc Boaghe Valentin, născut în 1964 în satul Meleşti, recent demobilizat din armata sovietică, serviciul l-am făcut în RDG, în unitatea de blindate numărul 342325-AR. Acum sînt student la Limbi Străine la Universitatea de Stat. - Se miră cît de puţin poate să spună despre sine şi, după o pauză scurtă, adăugă - după părerea mea, la noi la facultate este mult de lucru, am descoperit mulţi indivizi care au un comportament cel puţin dubios, reieşind din situaţia creată. Aş vrea să fac ceea ce am făcut în armată.

- Aţi mai colaborat cu noi? – a întrebat vocea din difuzor.

- Da, în armată, – răspunse Valentin, aproape strigînd, pe silabe.

- Foarte bine, tovarăşe Boaghe, sunteţi liber, puteţi pleca.

Valentin se simţi dezlegat la gură.

- Tovarăşe, mai am ceva de spus.

- Nu e nevoie, vei fi contactat mai tîrziu, – reteză vocea.

- Atunci poate aveţi nevoie de caracteristica din armată? – replică V.B. plin de orgoliu.

- La revedere, tovarăşe, – a tunat vocea, care acum i se păru mai blîndă.

A mai stat un timp în faţa vizorului, aşteptînd ca pe o minune continuarea dialogului. Tăcerea continuă… Atunci îşi ridică diplomatul de jos, făcu stînga împrejur ca în armată şi cu paşi de paradă se îndreptă spre staţia de troleibuz. Trăia o stare de triumf, o bucurie fără margini: de astăzi, el face parte din marea organizaţie care îl va ajuta să-şi împlinească aspiraţiile. Acum se va pune pe treabă, în cinci ani de facultate va avea timp berechet. Cinci ani e prea mult, se gîndi, chiar din această secundă sînt gata de muncă, duşmanii, ca şi gîndacii de bucătărie, niciodată nu se mai termină. Mamă, ce teren de activitate! Gîndurile optimiste îi reduceau din cadenţa paşilor, şi încet, încet, reveni la mersul obişnuit. Pe stradă, lumea se grăbea la serviciu, furnicile lucrătoare ale muşuroiului sovietic, în grabă, se deplasau spre locurile de muncă mai mult sau mai puţin silnică. Doar puţine dintre ele beneficiau de facilităţile sistemului şi de bunurile lui, iar printre fericiţi ar putea fi şi el. La acest capitol chiar n-avea concurenţi, putea lesne să ajungă cel mai bun informator de la facultate sau, de ce nu, chiar din universitate. Da! ce zi minunată, ce inspirat am fost, – gîndi fericit Valentin, mă contactează mai tîrziu, minunat. Cred că o să-mi pregătească un plan de acţiune, ăştia le au pe toate foarte bine gîndite. Excelentă dimineaţă. Trebuie să le fac o surpriză: cînd mă vor chema să-mi înmîneze planul de acţiune, eu pac, le prezint deja cîte ceva interesant, să ştie că nu am pierdut timpul în zadar. Trebuie să caut un subiect, să fac o analiză a tot ceea ce se întîmplă la facultate, la ore, în pauze, la cămin. Şi dacă mă cheamă peste cîteva zile ce mă fac, vin ca prostul? Nu, trebuie neapărat să găsesc ceva. Ceva, oricum, este. Între timp, se făcu ora 9 şi Valentin îşi dădu seama că nu mai avea ce să facă. Cursurile începeau la ora 14, deoarece nu erau destule aule pentru toate facultăţile, iar unele, printre care şi Facultatea de Limbi străine, aveau cursurile după-amiază. Ca să nu se întoarcă la cămin, hotărî să meargă la sala de lectură din blocul principal al universităţii. Păşea încet, cu gîndul la primul său raport. Oare ce să facă în sala de lectură? Să ia ceva despre troţkişti, pentru următorul seminar la prof. Eşanu? Sau poate să repete gramatica la franceză. Nu, hotărî brusc, mai bine citesc ceva pentru suflet, ceva despre cercetaşii sovietici de după război. Îi plăcu ideea şi grăbi pasul. Ajunse pe strada Iskra, o luă spre strada Puşkin şi se îndreptă spre blocul principal. Ajuns în faţa blocului, fumă încet o ţigară, trăgînd adînc fumul, - ceva trebuie să fie, repeta întruna, ceva trebuie să fie. Deodată îşi aminti de ultima lecţie de literatura rusă. Drăcie! – exclamă în gînd, ce mai caut, subiectul exista deja. Simţi cum ţigara îi frigea vîrful degetelor. O aruncă, dar mai întîi s-a asigurat că nu-l vede nimeni. În cîteva clipe era la intrarea sălii de lectură. Prezentă carnetul de student, scoase din diplomat lista cu literatura recomandată pentru seminarul următor, cîteva volume de „opere” de Lenin şi încă cîteva broşuri didactice. Bibliotecara îi aduse repede tot ce comandase. Acum rămînea să găsească un loc mai comod lîngă geam, mai departe de intrare. Se făcu comod, îşi aranjă cărţile după importanţă, scoase pixul şi caietul. Din nou îşi aminti de subiectul cu cărţile de joc. De fapt, încă nu am făcut nici o investigare ca să scriu o dare de seamă. Mai bine mă apuc de seminar. Pînă la urmă, ce contează detaliile, îşi continuă gîndul. Scriu ceea ce am văzut, plus ceea ce s-ar putea întîmpla. Oricum, nu e ceva ce trebuie trecut cu vederea. Scuipă imaginar în palme, îşi frecă energic mîinile, scoase un caiet de 44 de pagini „obşiaia tetradi”. În primul rînd, a verificat dacă scrie pixul, apoi deschise caietul şi în colţul de sus a scris data – 27 septembrie 1985. În partea de sus a paginii, pe centru, a scris cu majuscule de tipar „raport”, privi un timp prin geam şi pentru prima dată îşi dădu seama că a venit toamna. I se făcu dor de casă, de satul natal, de livezile şi de viile pe unde a copilărit. Căzu într-o melancolie pe care tot el a alungat-o. Gata, îşi spuse în gînd, adio sat natal. Aici e mai mare nevoie de mine. A revenit cu privirea pe pagină şi începu să scrie: Vă informez că pe data de 22 septembrie, în timpul orelor de literatura rusă a profesorului Bambuleac, au avut loc nişte evenimente care, după părerea mea, merită să fie analizate. În minutul al cincisprezecelea de la începutul orelor, studentul Bantea din grupa rusă de engleză şi cu colegul său de grupă Voloshciuk examinau un pachet de cărţi de joc. După o cercetare mai atentă, mi-am dat seama că, de fapt, erau cărţi pornografice. După ce le-au privit, cărţile au fost transmise studentului Condrea, care, împreună cu studentul Ashevski, au făcut acelaşi lucru, adică le-au examinat, adică le-au privit. Mai apoi au ajuns la studentul Durleştean, iar mai tîrziu la studentul Botnaru. Studentul Matola, zis „Feri”, le-a propus spre vizionare şi unor fete din banca vecină. Din fericire, trebuie să vă spun că fetele au refuzat oferta indecentă. Deci, timp de o oră şi jumătate cărţile de joc cu conţinut foarte periculos au trecut prin mîinile a peste 15 persoane. Unii le-au studiat minuţios, parcă nu doreau să le transmită şi altor colegi. Spre marea mea bucurie, s-au găsit şi studenţi care nu s-au interesat deloc de aceste fotografii, ceea ce confirmă că la limbi străine sînt şi persoane politic-corecte, printre care şi tovarăşii mei – Gheorghe Cizmă şi Mihail Barbă. Ca să le pot descrie, am fost nevoit să privesc şi eu cărţile de joc, Vă raportez că cărţile de joc aveau un conţinut pornografic. În imagini mai multe persoane făceau sex. Pozele erau color, de o înaltă calitate tipografică, ceea ce denotă provenienţa lor capitalistă. Dimensiunile erau următoarele – în lăţime 6,5 centimetri, în lungime 13 centimetri. Reversul era verde, în carouri roşii. În total, 52 de bucăţi. Cărţile nu erau uzate, ceea ce vorbeşte că au fost puse în circulaţie nu demult. După o analiză antropologică a conţinutului, îndrăznesc să declar că aceste cărţi au fost produse în Germania federală. Tipajul persoanelor era identic celor din Republica Democrată Germană, unde eu mi-am satisfăcut serviciul militar. Încă nu am aflat cum au ajuns aceste materiale la studentul Bantea. Mai tîrziu am aflat că cărţile au rămas la studentul Condrea, probabil pentru a le fotografia. Trebuie să adaug că Condrea e posesorul unui aparat de fotografiat „Fed 3”, deci există pericolul multiplicării lor. Toţi aceşti studenţi sînt din Chişinău, deci orăşeni, şi ne ignoră pe noi, cei veniţi de la ţară, ceea ce pune în dificultate infiltrarea mea printre ei, dar asta doar pe moment. Deja m-am gîndit cum să pătrund în cercul lor. Sper că în curînd voi avea mai multe informaţii despre aceşti indivizi, mai ales despre Bantea, care mereu povesteşte despre nişte autori de care eu n-am auzit, cum ar fi Bulgakov, Soljeniţîn şi un oarecare cetăţean doctor de meserie, pe nume Jivago. Dacă va apărea ceva nou, imediat vă voi informa în următoarea dare de seamă, care nu va întîrzia, vă dau cuvîntul meu de comsomolist, V. B.

Apropo, cer să mi se atribuie un nume de agent sau, cu permisiunea Dumneavoastră, să-l folosesc pe cel din armată, unde eram cunoscut sub numele de „poliglot”. Aştept cu nerăbdare indicaţiile Dvs. la acest subiect. Slujesc Uniunii Sovietice!” Îşi puse semnătura sub text. Ce repede m-am isprăvit – se miră Valentin. Doi ani de armată n-au fost în zadar. Parcă nu mi-a scăpat nimic. Se uită la ceas – perfect, mai am timp, şi de seminar, închise caietul cu grijă deosebită. – Va fi un caiet special – s-a bucurat el.