Cosmin PERŢA

 

De ce am plecat din Bucureşti şi unde am ajuns

 

În urmă cu ceva timp am descoperit pe wikileaks un articol în care se dovedea prin documente că în anul 1994 o comisie internaţională de doctori a depus la ONU un memoriu prin care anunţau că suntem în pragul unei catastrofe: din cauza dezvoltării excesive a reţelelor de telefonie mobilă, coroborate cu alte efecte poluante extrem de nocive, în marile oraşe radiaţiile cancerigene crescuseră de peste 8 ori peste limita normală. Ce avea să urmeze erau valuri şi valuri de cazuri de cancer ce aveau să decimeze populaţiile urbane. Soluţiile oferite de comisia internaţională de doctori erau: fie reducerea activităţilor antenelor GSM, fie îndoparea populaţiei cu iod.

Cum prima variantă nu era acceptabilă din perspectiva marilor companii, s-a recurs la cea de a doua, în secret. Şi care să fie oare alimentul pe care îl consumă toată lumea? Aşa a apărut pe piaţă nelipsita din casele noastre sare iodată…

Aflând eu lucrul acesta şi îngrijorat fiind pentru soarta copiilor mei, am luat decizia de a vinde apartamentul din Bucureşti şi de a ne muta în Maramureş, în locul copilăriei mele, pe Valea Vinului. Decizia noastră însă i-a mobilizat şi pe părinţii Ralucăi, soţia mea, şi pe unchii acesteia, nenea Dinu şi nenea Cristi şi, în curând, o mică colonie era pe punctul de a se muta pe Valea Vinului.

În prima zi după ce am ajuns pe Valea Vinului ne-am mutat pe unde am găsit până urmau să se construiască noile noastre case. Părinţi şi unchii Ralucăi împreună cu Raluca şi cu copiii s-au mutat în casa unui vecin plecat în America, în timp ce eu am insistat să locuiesc în casa copilăriei mele, deşi era prea dărăpănată pentru a mai fi chiar o casă. Eu aş fi preferat să restaurăm vechea casă părintească, în loc să construim una nouă, dar pentru asta trebuia să văd exact ce se poate face.

Valea Vinului era pustie, ei, nu chiar pustie, dar erau, oricum, foarte puţini oameni rămaşi. Majoritatea bătrâni, pe ducă şi ei. Din cauza aceasta locul căpătase o accentuată tentă sălbatică, vegetaţia era abundentă, pădurea părea să se prăvale tot mai mult peste cele câteva case rămase locuite, iar ploaia nu mai înceta, pământul mustea de apă, era o umezeală rece care se simţea direct în oase. Ajunsesem pe Valea Vinului într-o zodie a ploii şi asta nu bucura pe nimeni.

Pe Raluca o mai îngrijorau două lucruri: faptul că eram destul de departe de civilizaţie, până la oraş erau 14 kilometri de dealuri, râuri şi văi împădurite, dar i-am explicat că asta ne doriserăm de fapt, şi apoi, aveam maşină. Însă cel de-al doilea lucru care o deranja era total iraţional, nu aveam nici un argument, aşa că am decis să îl ignor: o speria faptul că, după obiceiul locului, toate dealurile care înconjurau Valea erau de fapt cimitire ale familiilor care au locuit înainte aici. Da, în zona aceea a Maramureşului oamenii îşi îngroapă morţii în curtea caselor sau, mai exact, pe dealurile din curţile caselor. Eram, într-adevăr, înconjuraţi de o armată de morţi. Dar ce rău puteau să ne facă?

I-am cazat pe părinţi, unchi, copii, am aprins focurile în casa lui Adrian (am avut noroc că am găsit-o pe verişoara lui în oraş şi în numele vechii prietenii dintre mine şi Adi mi-a dat cheia de la casă pentru „cât o trebui, că Adi nu mai vine-napoi”, cum a spus ea). Casa era prăfuită, dar în rest era ordonată, spaţioasă, sobele funcţionau, aragazul cu butelie mergea, hidroforul nu ruginise, era în regulă, iar eu m-am mutat peste drum în vechea mea casă. Acolo era dezastru. M-a luat deodată o toropeală existenţială, eram trist şi fericit deodată, rememoram secvenţe din copilăria petrecută în casa aceea şi îmi puneam probleme despre devenirea mea, despre ce am ajuns. Aşa s-au dus ore… Deîndată ce s-a lăsat seara am vrut să aprind lumina şi mi-am dat seama că panoul electric nu funcţiona. Logic ar fi fost să mă întorc şi eu în sânul familiei şi să revin a doua zi dimineaţă, dar nu am făcut aşa, eram prea încărcat sufleteşte. M-am culcuşit într-un colţ al bătrânului pat de brad, am tras peste mine colţul cergei plină de praf şi am rămas aşa, nemişcat, încremenit într-un timp ce pendula rapid între copilărie şi prezent. Deodată am simţit o mişcare, o prezenţă, în casă mai era cineva alături de mine. Am sărit repede din pat. În buzunar aveam, cum am mereu, un cuţit, o brişcă, dotată şi cu o mică lanternă. Am aprins lanterna şi, alert, m-am pus să cercetez casa ungher cu ungher. Mă aşteptam să fie un hoţ. Vechea teamă din copilărie, când un ucigaş evadase de la închisoarea din Sighet şi se ascunsese pe Valea Vinului revenise. Atunci, până să-l prindă, bunicul meu, singurul bărbat din casă, deoarece părinţii mei locuiau şi lucrau în alt oraş, a dormit două săptămâni cu securea sub pernă şi la tot locul prin casă erau plantate strategic cuţite, răngi, lângă uşă era un târnăcop. Ăsta era episodul al doilea. Primul episod a fost cel în care timp de o săptămână am locuit sub acelaşi acoperiş cu doi hoţi la drumul mare. S-au dat drept prieteni ai tatălui meu. Au stat la noi o săptămână, au mâncat cu noi, au muncit cu noi la câmp, apoi, într-o dimineaţă au dispărut cu tot ce era valoros în casă. Erau unele lucruri. Şi au lăsat un bilet: „Fiţi mai atenţi pe cine primiţi în casă. Puteam să vă omorâm!”. De atunci am boală pe hoţi, iar o casă abandonată poate fi un culcuş destul de îmbietor pentru cineva care se ascunde. Dar de data asta nu era nici un hoţ. Am căutat peste tot, în fiecare colţişor şi nu am dat de nimeni şi de nimic, în raza lanternei se vedea doar praful răscolit de cercetările mele, dar sentimentul acela nu m-a părăsit. M-am aşezat din nou în pat, scârţâitul lui m-a speriat, dar pe urmă m-am liniştit. Era aproape să aţipesc, pleoapele îmi erau deja foarte grele, cleioase, când am auzit din nou fâşâitul acela. Am sărit din nou, în faţa mea am auzit mişcându-se uşa, fugea, am fugit după el, am trecut prin camera verde, apoi prin camera roşie, dar când să intru în camera galbenă m-am oprit. Era aproape dimineaţă, printre perdelele putrede de mucegai şi umezeală străbăteau câteva raze albastre firave. Nu era nimeni nici în camera galbenă, dar, spre deosebire de aseară, în mijlocul camerei era aşezată masa mare de lac, masa aceea pe care nu o s-o uit niciodată, masa pe care a stat aşezat sicriul bunicului meu la priveghi, atunci când am stat singur cu el în casă, el în sicriu, eu lângă el, o noapte întreagă. Sicriul nu era pe masă, dar masa era aşezată în exact acelaşi loc. Pe ea era deschisă Biblia bunicului meu. Am dat să intru, să văd unde era deschisă, dar nu am reuşit, ceva ca o energie, ca un câmp de forţă nu mă lăsa să intru. Şi atunci am văzut: camera era bombată, ferestrele şi pereţii erau bombaţi înafară, se chinuiau să conţină o energie ce era gata să explodeze.

Am simţit o slăbiciune, simţeam cum mă lasă picioarele, rezemându-mă de pereţi am traversat înapoi camerele şi m-am tras până la pat. Am căzut în pat ca o ghiulea şi am simţit o durere teribilă în piept, ca şi cum cineva încerca să îmi smulgă inima. Nu puteam să strig. E un infarct, mi-am zis, ştiam de la tata cum doare un infarct, nu avea ce altceva să fie. Durerea a ţinut câteva secunde, apoi am simţit că nu mai pot să respir, încercam să trag aer în piept, dar nu puteam, ca şi cum cineva m-ar fi strangulat în chiar momentul acela. Nu m-am mai opus, m-am lăsat şi totul a trecut ca şi cum nici nu ar fi fost. M-am simţit liber, bine, cu căile respiratorii intacte. Puteam să respir. Era deja dimineaţă de-a binelea. M-am ridicat din pat şi am ieşit. În faţa casei, pe trepte, pe un scăunel stătea mătuşa Anişoara. Era îmbrăcată în haine de sărbătoare. Faţa îi era smeadă, albă, curată, zâmbea. M-am bucurat să o văd, dar eu ştiam că ea e moartă. „Ce-i, mătuşă Anişoara, tu trăieşti?” „Eu? Eu îs moartă de mult, nu.” „Păi şi atunci ce cauţi aici, de ce nu eşti în mormântul tău?” „Păi am venit numai să îţi spun să ai grijă. Îi moşu tău, el nu s-o dus dincolo de tăt, el stă aicea, în casă, şi nu vrea să vii peste el. Îi tare rău amu de la o vreme şi nu-i mulţumit deloc de tine, de ce ai ajuns, de ce faci, să ai grijă, să te fereşti de el că nu ştie ce face. Să ai grijă, să nu te prindă noaptea aicea în casă, nici în curte măcar. Numai atâta am vrut să-ţi spun, amu m-oi duce”.

Când m-am trezit eram transpirat, afară era dimineaţă de-a binelea. Era bine, visasem. Totul era bine, visasem! Dar avertismentul mătuşii apărute în vis l-am luat totuşi în serios, ceva fusese acolo azi noapte. Am ieşit din casă bulversat, chiar uşor speriat, m-am dus direct spre casa lui Adi. Ai mei erau bine cu toţii. Am răsuflat uşurat. Le-am spus că m-am răzgândit, că trebuie să ne întoarcem. M-au întrebat de ce, le-am povestit visul şi întâmplările de dinainte. Au râs de mine, mi-au spus ca sunt naiv, că sunt emoţionat, că sunt bulversat de mutare, că era normal. Am insistat, s-au supărat, au început să şuşotească prin colţuri că am înnebunit. „Oricum nu putem pleca acum, mi-a spus socru-meu, maşina nu poate răzbate prin drumurile astea desfundate de ploi. Trebuie să aşteptăm să se zvânte, altfel rămânem împotmoliţi”. M-am panicat. M-am uitat pe geam, afară ploua mărunt dintr-un cer negru. Peste drum se vedea casa părintească şi atunci am văzut ferestrele bombate de la camera galbenă. I-am chemat pe toţi la geam, le-am arătat ferestrele bombate. „Vedeţi, vedeţi?!” Nu vedeau nimic, şuşoteau prin colţuri.

Mi-am luat laptopul şi am ieşit. M-am dus, prin livadă, înspre grajd şi bucătăria de vară. În prag stătea, îmbrobodită, bunica. Mă aştepta, ieri nu apucasem să trec pe la ea. Am pupat-o şi am stat un pic la poveşti. Îi era greu şi ei singură pe aici. Se bucura că venise în sfârşit cineva să stea aproape de ea. I-am povestit şi ei visul şi păţania de cu seară. „Aşa e el de când s-a dus, lasă, nu-l băga în seamă. El nu-i mulţămnit de nime. Nu-i bine să stai sara şi noaptea acolo în casă, nici pe aici prin livadă, da tu oricum ţi-i face casa ta şi nu-i ave treabă cu el. Numai grijă să ai, puiu mamii, în pădure să nu te prindă niciodată noaptea, că acolo îs sute, îs mii de suflete care bântuie şi nu le place de om”. Am întrebat-o ea cum de rezistă şi mi-a spus că ea îl înţelege, doar a trăit o viaţă întreagă cu el, şi nu-i chiar aşa rău cum am visat eu. Important era să am casa mea, dar eu nu ştiam dacă mai pot sau mai vreau să fac asta. Îmi părea rău de bunica, dar îmi venea să mă car, trebuia doar să aştept să se oprească ploaia. Am lăsat-o să meargă să dea de mâncare la păsări şi m-am băgat în bucătărie. Acolo era o dâră de semnal la telefonul mobil, şi deşi la telefon nu se putea vorbi pentru că se întrerupea mereu, ştiam că dacă ai noroc poţi prinde net cu fluctuaţii, aşa că mi-am conectat la laptop modemul de la orange şi am intrat pe net. Mergea ca dracu. Îi promisesem lui Mihail Vakulovski un text pentru Tiuk. Am început să scriu, despre ce altceva decât despre ce mi se întâmplase?

Bunica nu s-a mai întors şi scriind, nici nu mi-am dat seama cum s-a lăsat seara. Amintindu-mi de avertisment, am închis repede laptopul şi am ieşit în curte. Mi-am băgat uşor capul pe uşa grajdului. În grajd nu era nici un animal, doar bunica, întinsă în iesle. Apoi am văzut că ieslea era plină de apă cu fân. „Ce faci, Bună?” „Ia, dragu mamii, stau în apa asta cu fân, îi bine la reumatism”. Părul ei era lung şi despletit, m-am gândit că nu am mai văzut-o cu părul despletit de când eram mic. „Ia, eu mă duc amu că s-o-nserat”. „Du-te, dragu mamii, du-te”. Am închis uşa grajdului şi am plecat. După ce am trecut prin livadă, după ce am ieşit din curte şi am închis uşa mi-am amintit că şi bunica era moartă de patru ani.

Nici măcar nu mai eram speriat, simţeam o linişte neobişnuită. Soarele din spatele ploii negre, din spatele norilor vineţii, îşi îngropa ultimele raze în dealuri, iar eu mă apropiam de casă şi îi vedeam pe copiii mei jucându-se cu alţi copii, copii de pe vremea mea, copii care nu mai sunt aici de zeci de ani.

Nu sunt speriat, nu, sunt liniştit, eu le spun ce se întâmplă şi ei cred despre mine că sunt nebun, ei râd de mine prin colţuri, ei nu ascultă nimic din ce le spun, dar eu văd, eu văd tot mai limpede cum sute de morţi ies din dealuri şi vin înspre noi în liniştea aceasta ploioasă şi întunecată. Suntem închişi aici ca într-un cavou, nu există nicio ieşire, ploaia nu se mai opreşte de săptămâni întregi de parcă vrea să ne înghită şi nimeni în afară de mine nu vede nimic.

Când veţi citi acestea în Tiuk nu ştiu ce vom mai fi, nu ştiu dacă vegetaţia şi ploaia şi pământul acesta jilav şi negru din dealuri nu ne vor fi acoperit cu totul, nu ştiu dacă morţii nu ne vor fi făcut de ai lor. Dar dacă nu vă este prea greu, dacă găsiţi puţin timp, încercaţi să ne căutaţi, poate ajungeţi, poate salvaţi sufletele noastre!

 

 

Cum trebuia să ajung un mare poet

 

Eram la Berlin, trebuia să am o lectură de proză şi poezie, alături de alţi români, în aula Universităţii Humboldt. Eram foarte agitat, foarte stresat. Cu proza mai era cum era, aia ştiam că o scriu bine, dar eu eram în principal poet şi vroiam neapărat cu ocazia asta să demonstrez odată pentru totdeauna că sunt un poet bun, un poet foarte bun. Evenimentul era organizat de Răzvan Ţupa. Ţin la Răzvan, am ţinut mereu foarte mult la el, dar întotdeauna în prezenţa sa eram, sunt, timorat, pentru că ştiu că el nu mă consideră cine ştie ce poet. Da, bun, sunt, în opinia lui, de pluton, pasabil, mă tolera. Am simţit prima dată asta în urmă cu peste 9 ani, când am împărţit un premiu literar la Beclean pe Someş. De atunci m-a luat la ochi şi de atunci până acum m-a considerat un intrus de slabă calitate în lumea literară. Acesta era momentul, momentul în care, mai mult decât publicului berlinez, trebuia să îi demonstrez lui Răzvan că sunt un poet de primă linie.

Eram deci timorat, uşor nervos, pierdut în Berlin. Căutam Universitatea Humboldt. Regula era, ca pe lângă textele noastre să citim şi un scurt text dintr-un autor român care ne place. Eu aveam la mine câteva poeme de Cărtărescu inserate în interiorul volumului Fără titlu. De ce Cărtărescu? Nu ştiu să vă spun. Eram şi eu la fel de surprins ca dumneavoastră. Alergam pe străduţe. La un moment dat, din interiorul unui Pub aud vorbindu-se româneşte. Intru. La o masă erau Eminescu şi nenea Iancu. Bucurie mare. Nenea Iancu insistă să beau un şnaps cu el. „Nu pot, nene Iancule, iartă-mă, rogu-te. De 4 luni m-am lăsat şi de ţigări şi de alcool, sunt la dezintoxicare, nu pot”. Eminescu scoate o sticluţă cu palincă de prună. „Uite, asta nu poţi refuza. Un păhărel, atât. Ce-ţi poate face un păhărel? Şi apoi, de câte ori ne întâlnim noi?” Asta era adevărat. Nu-l puteam refuza pe Eminescu. Mi-a pus un păhărel şi l-am dat pe gât. Eram grăbit, mi-am amintit de lectură. Ştiau de ea, veneau şi ei într-acolo. „Du-te tu înainte dacă te grăbeşti, venim şi noi pe urmă, negreşit, dar tu trebuie să te pregăteşti”. Mi-au arătat unde şi am pornit într-acolo. De cum am ieşit din Pub m-a luat o ameţeală de nu mai vedem la doi metri în faţă, totul era ca în ceaţă şi mi se tăiau picioarele. Căcat. Dar cum se explică? Eu, care beam litri de pălincă fără să ajung în stadiul ăsta… de la un singur păhărel…? Dar, deh, un păhărel după patru luni poate face ravagii. Îmi trece, mi-am zis. Nu văd, nu am putere în picioare, dar sunt perfect lucid, cu un efort de voinţă voi înainta şi alcoolul se va evapora, eu redevenind ca cel dinainte. Într-adevăr, organismul se mişcă, înaintez, dar simţurile nu par să mi se regleze. Ajung la Universitatea Humboldt. Ştiam unde e amfiteatrul, o iau într-acolo. Urc cu greutate. Amfiteatrul e gol. Sunt primul. Intru, mă aşez într-o bancă. Aştept. Apare un om de serviciu. „Ce faceţi aici?”. „Aştept să înceapă lectura”. „Lectura începe imediat, dar nu în amfiteatrul acesta, ci în cel din cealaltă aripă”. Mă sperii, o iau la fugă, un fel de fugă. Mă ţin de pereţi, pereţii sunt moi şi lipicioşi. Rătăcesc printr-un labirint de coridoare. Universitatea e goală, nu e nimeni să întreb încotro. Într-un sfârşit găsesc. În amfiteatru puhoi de lume, la prezidiu era aranjată toată lumea în afară de mine. Dau să intru, ruşinat de halul în care arăt. Transpirația îmi curge şiroaie şi îmi dau seama că mai am în mână doar textele din Cărtărescu. Fără titlu nu e nicăieri. Înţepenesc. Păi cum să citesc doar din Cărtărescu? Doar era seara mea, eu trebuia să demonstrez că sunt un poet de primă mână. De la pupitru, Ţupa îmi face semn din mână să intru. Mă întorc pe călcâie şi o iau la goană. Ştiam, ştiam unde era, o uitasem în celălalt amfiteatru. Rătăcesc, orbecăi, simt că îmi dau duhul. Până la urmă găsesc. Cartea era acolo unde o lăsasem, pe banca în care am stat. Răsuflu uşurat. O iau şi mă întorc spre celălalt amfiteatru. Dinăuntru se auzeau lecturile. Citea Mitoş. Când să deschid uşa şi să intru realizez că de data asta nu aveam poemele de Cărtărescu. În goana mea îmi căzuseră undeva. Dă-le-ncolo, îmi zic, hai să intru. Dar nu pot, nu se face. După ce că întârzii vin şi cu repertoriul incomplet, l-aş pune pe Răzvan şi pe mine într-o situaţie jenantă. Mai bine mai târziu, dar cu toate în regulă, îmi zic şi mă întorc. Caut. Le găsesc împrăştiate pe jos pe un coridor, le strâng şi o iau înapoi. Ajung în faţa uşii. Linişte. Deschid sfios uşa. Amfiteatrul e gol. În amfiteatru miros închis, apăsător de sudoare amestecată cu praf. Ies şi închid uşa după mine. Mă clatin, pereţii sunt în continuare moi, privirea refuză să mi se fixeze pe obiecte. Asta e, am rasolit-o. Momentul meu s-a dus. Nu mai am ce să fac, decât să-mi accept dojanele. Mă întorc la Hotel. Drumul e lung şi anevoios. Hotelul este la marginea Berlinului, într-o zonă industrială, unde este un continuu şantier. Trec prin Berlin, trec prin şantier, trec prin parcul pentru copii de lângă Hotel, urc în camera mea, mă duc la baie, dau cu apă pe faţă. Îmi vine să plâng. Chiar plâng. Ridic ochii şi încremenesc. În oglindă eram eu, dar nu eram eu. Eram un eu îmbătrânit cu 20 de ani. Şi atunci mi-am amintit, atunci am realizat că unde eram nu era un Hotel, ci chiar garsoniera mea ieftină de la marginea Berlinului, că nu m-am întors niciodată din Berlin, că eram singur, singur cuc, că îmi abandonasem soţia şi copiii cu mult timp în urmă. Bate cineva la uşă. Mă duc să deschid. E Răzvan, dau să râd, sunt fericit. Mi s-a năzărit. Răzvan intră abătut. Ştiu de ce e abătut. Îi spun trist „n-am mai citit”. „N-ai mai citit”, spune Răzvan. „Iartă-mă”, dau să-i explic tărăşenia cu paharul de palincă a lui Eminescu. „Stai liniştit, zice Răzvan. Ai nevoie de ceva?”. Mă priveşte cu milă, cu compătimire şi chiar cu puţină scârbă. Urăsc să mă privească cineva aşa. Izbucnesc. Urlu, răstorn frigiderul. Răzvan mă priveşte placid. „Pentru un pahar de palincă, merit să mă priveşti aşa?”. „Tu încă nu îţi dai seama ce se întâmplă?”. „Ce se întâmplă?”. „De douăzeci de ani bei încontinuu. După lectura aceea nu te-ai mai oprit din băut. Mintea ta s-a oprit acolo”. Mă opresc. Îmi vine iarăşi să plâng. Dau să îl iau pe Răzvan în braţe şi întreb plângăcios: „şi poezia?”. „Ai fi fost un poet foarte bun dacă nu ai fi băut atât”. Răzvan a ieşit discret. Sufăr, respir trepidant, precipitat, alerg spre baie, îmi dau din nou cu apă pe faţă şi izbucnesc în hohote. Mă văd din nou în oglindă şi nu sunt eu. Nu sunt Cosmin Perţa! Râd, râd cu poftă, ce farsă, ce nebunie. Nu sunt Cosmin Perţa, m-am salvat.

V-aş spune şi vouă cine sunt, dar nu pot, pe bune, nu pot. Oricum nu m-aţi crede. Credeţi doar atât: sunt cine nici nu vă aşteptaţi şi vin după voi.