Răzvan PETRESCU

ÎN ROLUL LUI IISUS

Poate m‑am machiat prea tare. Un ochi a ieşit albastru iar celălalt portocaliu. Gura, în schimb, li s‑a părut tuturor o capodoperă. Am făcut‑o neagră. Nici nu se mai distingea din barba lui Mihai Viteazul pe care mi‑au dat‑o de la recuzită, alta nu găsiseră. Cînd s‑au aprins luminile, a venit regizorul, puţin răcit, s‑a aşezat pe‑un scaun undeva în sală, în sală nu mai era nimeni, însă era frumos, şi‑am început să‑l jucăm pe Iisus. Eu eram Iisus, deoarece am vîrsta care trebuie, tenul măsliniu şi un aer blînd. Aerul a‑ncercat să mi‑l accentueze frizerul, cu foarfeca, cînd îmi aranja perciunii. În timpul operaţiei mi‑a ciupit urechea dreaptă. A fost deosebit de dureros. Am suportat fără să crîcnesc, pentru că mi‑am ales de mic cariera de artist. E adevărat că uneori lăcrimez dimineaţa la Bugs Bunny. Ca şi la Arta fugii, cînd intră oboiul. Şi intră aproape mereu, în special pe mişcările lente, înfăşurîndu‑le‑n spirală şi sugerîndu‑ţi nu pricep de ce cîmpii cu flori, albe, margarete, pe care le culeg ţiganii, le împletesc în cununiţe şi le vînd a doua zi în piaţă c‑un zîmbet perfid. Acum mi‑am lăsat părul lung, aşa cum îl purta Iisus, mai ales în tinereţe, şi am căpătat o mină profund religioasă. Cînd apar pe stradă, toată lumea mă salută cu cîte o plecăciune adîncă. Unora le cade pălăria de pe cap şi eu le‑o ridic. Atunci cînd execută plecăciunile în intersecţii, oamenii îşi riscă viaţa, sînt maşini care dau peste ei ori, în cel mai fericit caz, le trec pe deasupra scrijelindu‑le şira spinării cu axul cardanic, accident în urma căruia unii rămîn bîlbîiţi. Eu continuu totuşi să le ridic pălăriile risipite pe carosabil, le răspund la salut printr‑o imperceptibilă înclinare a capului, trec pe roşu şi mă îmbrac într‑un balonzaid alb, fără guler. Se pare că lucrurile astea impresionează. Nu‑l impresionează însă pe regizor, care mi‑a spus într‑o seară că o interpretare mai mizerabilă decît a mea n‑a văzut în viaţa lui. Totuşi mă ajută să intru în pielea personajului pînă la pierderea cunoştinţei. E un personaj atît de simplu, încît am fost nevoit să citesc vreo trei cărţi despre el. Am fost şi la Universitate, am studiat icoane, m‑am dus la şedinţe de bloc, la biserică.

Repet mult, în faţa oglinzii încastrate în uşa şifonierului, cum am auzit că fac marii actori. Nu am probleme cu textul, am probleme cu mimica, faciesul meu fiind incredibil de imobil. Nu se modifică nici cînd mă tai cu lama. Cu eforturi de nedescris mă încrunt, rîd, sufăr, mă dau cu unguent împotriva herpesului, pe buza superioară, mă ustură, cad pe gînduri, acuz, mă înfurii, urlu, bat cu pumnii în masă, în pereţi, în uşă, sparg farfurii sau intru în cea mai neagră deznădejde, ducîndu‑mi antebraţul drept la frunte, aşa cum m‑a găsit într‑o sîmbătă dimineaţă instalatorul telefonului şi nu mi l‑a mai instalat.

Am văzut filmele lui Zefirelli, Pasolini şi Scorsese – şi am înţeles foarte bine intenţia celui din urmă de a‑şi pune personajul în stare de criză, exemplificată prin acele tăvăliri prin praf şi prim planuri, era extrem de sugestiv, adică sugera epilepsie, prinţul Mîşkin, sau doar schizofrenie, ca a prinţului Mîşkin, în sfîrşit, regizorul meu fiind de modă veche şi în plus şi cam bolnăvicios, nici prin gînd nu i‑a trecut să mă silească s‑o fac pe bolnavul, explicîndu‑mi că dacă sînt totuşi tentat de‑o asemenea idee să nu cumva să‑mi închipui că mai pup vreun concediu medical, că şi‑aşa am luat destule. Pe de altă parte, mi‑ar fi şi jenă să mă prefac. Deoarece cînd m‑am prefăcut ultima oară a început să plîngă o doamnă de la producţie şi mi‑a adus comprese cu muşeţel. Am văzut de cîteva ori şi Jesus Christ Superstar, mi‑a plăcut muzica, mai ales aria Mariei Magdalena, am învăţat pe de rost partitura interpretului principal, numai că eu am o voce de bas iar el cînta cu o voce subţire, un fel de tenor spre soprană, probabil aşa erau indicaţiile de platou, viziunea lui sau nu putea altfel. După multe exerciţii am reuşit, într‑o noapte de februarie, pe la ora două, să cînt foarte subţire, acompaniindu‑mă la oale. Asta pentru că am vîndut pianina, avea placa de bronz crăpată şi un număr insuficient de clape negre. Cele albe erau toate. M‑au calmat vecinii, cu ajutorul unor cetăţeni prietenoşi, buni cunoscători de muzică, care m‑au condus încet spre ambulanţa pe bancheta căreia se găsea o cămaşă apretată, de forţă. Mi‑am pus‑o singur, era chiar numărul meu. Nu mai ţin minte exact cum, dar în cele din urmă am reuşit să plec cu ea, şi cînd am desfăcut braţele pentru intrarea în scenă, s‑a desfăcut la cusături.

Odată, într‑o cîrciumă ce avea o firmă de neon mov, tot repetînd scena cu vinul am băut atît de mult, încît am căzut pe spate într‑o poziţie incomodă, cu scaun şi faţă de masă cu tot. Un domn cu o cravată îngustă, care nu juca în film, m‑a ajutat să mă ridic. I‑am mulţumit, m‑am ridicat şi drept răsplată i‑am dăruit minicasetofonul, un Panasonic cu egalizator. Domnul cu cravată minusculă mi‑a mulţumit şi el şi a plecat cu Panasonicul, poate de teamă să nu mă identifice. Însă mă identificase. De altfel, era şi normal, pe platoul de filmare am mereu probleme, care ajung repede să fie cunoscute în tot oraşul. Şi am probleme fiindcă aici apar, de la primele ore ale dimineţii, cînd eu nici n‑am sosit încă, regizori rataţi, actriţe isterice, pe jumătate dezbrăcate… (N‑am sosit încă, deoarece pe lîngă repetiţii acasă trebuie să fac şi curat, să inventez noi reţete de mîncare, să aduc îmbunătăţiri unor replici, confruntîndu‑le cu Evangheliile, să repar clanţa, să fac sport. Mă antrenez zilnic, de pildă, să‑mi ţin respiraţia cît mai mult timp sub apă, în chiuvetă. Recordul este de un minut şi zece secunde. Mai mult nu pot. O fi şi din cauza clorului)… scenarişti în căutare de inspiraţie, nimeni nu‑i suportă, pentru că de cele mai multe ori încearcă să participe, cu un entuziasm distructiv, la elaborarea filmului, sînt, de regulă, scriitori obscuri ahtiaţi după glorie ori numai lihniţi de foame, mănîncă de rup la cantină, modifică textul în permanenţă, fac glume, îşi schimbă dialogurile unul altuia, le descompun, le sîcîie, unul zice „Lama Sabactani”, altul cică nu, aici e „Lazăre, vino afară” iar un al treilea propune flegmatic, cînd mă vede, să încep cu fraza despre Baraba, şi cînd să rostesc Baraba trece secretara de platou cu bloc‑notesul în mînă şi‑o fustă patetic de scurtă, aşa că uit, îi privesc coapsele de an zero, pocnind de sănătate, şi încerc să mă gîndesc la altceva. De exemplu cum să rezolv micile neînţelegeri cu maşiniştii, operatorii mereu nemulţumiţi de lumină, nu le e suficientă oriunde s‑ar filma, cascadorii (am şi eu unul pentru a mă dubla în scenele periculoase, care nu s‑au mai tras pînă la urmă, l‑am văzut o singură dată pînă acum, se plimba cu un ciocan în mînă), corul, ceilalţi actori şi, din nou, cu dialoghiştii ce taie cuvinte, cabluri, şi nu mai pun altele în loc. Joi am combinat replicile sugerate de unii dintre ei, şi cu excepţia mea nu a rîs nimeni. Aveam totuşi un aer inspirat. Inspirat sau nu, aerul îl lasă întotdeauna rece pe producător, el întreabă fără oprire – asta apropo de exerciţiile mele de a sta cît mai mult timp în imersie – de ce nu umblu pe apă, păi cum aş putea să umblu pe apă cînd nu e apă, s‑a stricat robinetul, a cedat instalaţia de la subsol şi mecanicul a murit zilele trecute de apă la plămîni, iar eu nu pot să le repar, puţin mai tîrziu a venit scena cu Ioan Botezătorul, unde nu numai că nici un actor nu vroia să‑i taie capul, că era nepotul regizorului, dar nici el nu era de acord să stea, cu toate că episodul fusese dovedit istoric, băiatul mîrîind că, dovedit sau nu, oricum e o porcărie, el ar fi trebuit doar să se scalde – nimeni nu pricepea unde –, să boteze şi să‑l recunoască pe Iisus, nu m‑a recunoscut, altceva refuza categoric să interpreteze, în definitiv nu acceptase rolul ăsta pentru a fi decapitat de la prima repetiţie, e încă tînăr şi are întreaga viaţă înainte, vrea să se însoare, în cele din urmă l‑a convins unchiul lui promiţîndu‑i o motocicletă japoneză, o Honda, şi i l‑au tăiat cu un satîr japonez, nu a curs mult sînge, însă imaginea a ieşit splendid. Se vedeau clar, în cele mai mici detalii, carotida secţionată, traheea la fel, două vertebre cervicale sfărîmate, jugulara dezumflată, ochii daţi peste cap şi gura strîmbată într‑un rictus oribil, mai mult nu poţi pretinde de la o scenă de epocă. Apa Iordanului s‑a pus la montaj, în direct s‑a filmat Dîmboviţa, dincolo de vălurelele căreia se zăreau la un moment dat Piaţa Unirii şi Banca Religiilor.

După asta urma biciuirea mea. N‑o meritam. M‑am bărbierit dis‑de‑dimineaţă şi m‑am lăsat biciuit. Nu ţin minte decît faptul că, pe neaşteptate, cînd am simţit că intrasem bine‑n rol, a făcut explozie reflectorul din stînga. După care n‑am mai distins clar lucrurile, coborîse aşa, un fel de ceaţă. Totuşi nu am uitat că nemernicul de figurant care juca rolul călăului, deşi îi umflasem portmoneul cu destui bani ca să nu lovească prea tare, adică în nici un caz ca în scenariu unde scria „din toate puterile”, nu numai că m‑a plesnit din toate puterile, ci a dat cu ură, reuşind să‑mi sfîrtece spinarea în vreo treizeci de locuri, cum nu e nici măcar în Biblie. Dar va fi de acum înainte, dacă iese filmul. Mi‑au rămas răni pe spate, cînd mă culc parc‑aş sta pe gratii încinse, ca Ioana d’Arc, îmi ia carnea foc, îndur încleştîndu‑mi maxilarele, un actor trebuie să îndure. De Niro, cît e el de mare, a făcut pe taximetristul şase luni, toată lumea o ştie, pentru a juca într‑un film de duzină, mai tîrziu l‑a studiat cîţiva ani pe Lucifer ca să‑l interpreteze nici zece minute în altă peliculă de groază, Marlene Dietrich a consimţit să i se scoată toate măselele doar pentru a căpăta o umbră sub pomeţi, plină de mister, Greta Garbo a suportat cu stoicism chinul de a purta pantofi în scenele cheie, ea, care avea labele picioarelor enorme, platfus şi depresii, şi cu toate că nu i s‑a potrivit niciodată vreo pereche, s‑a încălţat, calul unei căpetenii romane s‑a lăsat îmbrîncit în prăpastie în toiul unei bătălii cu dacii, Meryl Streep a cerut să fie stropită cu furtunul cu apă rece iarna, ca să poată muri convingător într‑un film cu cerşetori, Maia Morgenstern la fel, alţii primesc fără veste palme adevărate, cîte unii sînt bolnavi şi vin aşa pe platouri, întinşi pe tărgi, exemplele ar putea continua. Eu nu am ajuns la un asemenea nivel. Tot ce fac e să‑l interpretez pe Fiul lui Dumnezeu prin cartier. Îi imit pînă în cele mai mici amănunte gesturile. Felul de‑a vorbi. Simplitatea. Am ajuns atît de simplu încît nici nu‑mi mai pot cumpăra pîine. Şi de cînd mă îmbrac în alb şi port ochelari albaştri, am băgat de seamă că, încetul cu încetul, lumea a‑nceput să mă respecte, nu mai sînt lăsat să ridic pălării, respectul înregistrînd chiar un salt spectaculos imediat după ce‑a devenit limpede că‑s hotărît să‑mi iau rolul foarte în serios. Mi‑am cumpărat o cruce mică, nu prea scumpă, dar pe care o port aproape toată ziua în spinare, de dimineaţă pînă spre după‑amiază, pe la cinci, cînd apune soarele şi prinde să bată vîntul, ca atunci, nu e grea, deşi‑i din stejar, automobiliştii mă claxonează, aprind farurile, asta‑mi place mult, văd mai bine pe unde calc, şi mă plimb cu crucea peste tot, pînă pe marile bulevarde, mai prost e cu coroana de spini, că mă dor urechile. Un orelist bătrîn m‑a sfătuit să mi‑o pun pe‑o sprînceană, ca să nu fac otită. Pînă la urmă am făcut‑o, într‑o marţi, şi de atunci stau cu vată în urechi, uneori şi‑n nas, pentru orice eventualitate, vorbesc baritonal şi‑abia mai înţeleg comenzile regizorului, noroc că şi‑a procurat o portavoce.

Merită sacrificiul, fiindcă atîtea zîmbete nu mi‑au fost adresate niciodată, nici măcar cînd eram copil. Pînă şi vînzătoarea de la tutungeria din colţ îmi zîmbeşte şi‑mi oferă o ţigară Carpaţi pe gratis, poliţistul se uită‑n sus cînd trec pe roşu ori pe galben, vatmanu‑mi face loc pe scăunelul de lîngă el, în cabină, mă lasă să mă joc cu clopoţelul, controlorii mă salută, barmanul îmi dă un pahar mic de coniac, tot pe gratis, o dată la trei luni, la cinematograf nu mai cumpăr de mult bilet, intru pe uşa din spate, cu crucea după mine, n‑o las nici pe întuneric şi mă lăfăi în voie, oamenii din jurul meu dispar rapid în cercuri concentrice, oftalmologul mi‑a luat din salariul lui rame de ochelari din plastic, verzi, l‑am întrebat de ce şi mi‑a răspuns că‑i place culoarea, că‑mi stă bine, de cîteva luni primesc vizitele unor fete de lux, ce‑mi ascultă predica de pe Muntele Măslinilor suit pe scaunul din bucătărie, îmi gătesc, cîteodată vin împreună cu mamele lor, sînt la vîrsta măritişului, şi unele şi altele, au multe necazuri, cine n‑are, măcelarul, de pildă, cu toate că‑mi alege cea mai bună bucată de carne, fără pic de os, îmi pune deoparte limba, limba cu măsline e mîncarea mea preferată, croitorul îmi aduce cîte o jachetă veche pe care nu‑mi cere nici un ban, şi mulţi, din ce în ce mai mulţi indivizi îşi oferă serviciile ca impresari ori majordomi, m‑am gîndit la asta, însă un majordom într‑un apartament de două camere este cam exagerat, pînă şi scenariştii se poartă drăguţ, îmi cer părerea, e drept că nu ţin cont de ea, asistentul de regie îmi murmură la ureche că interpretarea mea e genială, păcat că n‑am voce, cînt prea subţire, foşti colegi de liceu mă bat pe umăr, tare, îmi spun cîte‑o vorbă bună, ce‑o fi cu ei, e adevărat c‑am cîştigat în urmă cu o lună un miliard la loterie, dar asta nu înseamnă nimic, în definitiv eu nu fac decît să‑mi joc cît mai bine rolul. În piesă sau în film, pentru că nu mai este prea clar ce e, oricum, şi o piesă de teatru ar fi binevenită, şi dacă şi ea devine obscură, poate mă apuc să scriu o carte.

Mi‑au crescut sprîncenele, barba, ochii, ochii au căpătat o formă bizară şi o culoare aparte, albastru cobalt, veche, ca în urmă cu două mii de ani, cum îmi tot spune zîmbind vecinul meu de palier, care‑i poliţist şi ştie. Înainte a fost miliţian, mă priveşte lung, printre gene, are gene rare, întrebîndu‑mă, cînd sosesc seara tîrziu, de ce am în prezent ochii albaştri. Din păcate nu‑i pot răspunde, deoarece nu e cinefil. Ieri, îndreptîndu‑mă spre studio (se transformă mereu, a devenit acum foarte mare, încap în el cu uşurinţă cinci mii de oameni pentru scena cu peştii şi pîinea) am salvat un pisoi de la moarte. Stăpîna lui îl aruncase în canal, eu l‑am scos, l‑am luat în palme, l‑am mîngîiat şi‑n cele din urmă a‑nceput să miorlăie, cred că de bucurie. După cîteva se­cunde m‑a muşcat. L‑am aşezat cu grijă pe refugiul tram­vaiului 42, avînd un sentiment de adîncă mulţumire. Sentiment anulat puţin mai tîrziu de Fecioara Maria, atunci cînd mi‑a spus, aranjîndu‑şi veşmîntul negru, că durerea pe care se presupune că mi‑o produc cuiele înfipte‑n palme ar trebui s‑o încerc cumva în realitate, fiindcă aşa cum o joc eu nu păcăleşte pe nimeni. Asta m‑a pus pe gînduri.

Săptămîna trecută am filmat cîteva scene undeva pe litoral, pentru că numai aici se găseşte nisip. Din pricina unui soi de viermi de apă, cu aripi, a fost imposibil să intrăm în mare, ciupeau. Turiştii au jucat un rol neprevăzut în proiectul nostru, fiindcă aveau în chip aproape miraculos exact mina căutată de regizor, toţi nervoşi, nerăbdători, surmenaţi, toţi dorind cîte ceva, să fie‑n altă parte, de regulă, mulţi bolnavi, gripă şi meningită, într‑un cuvînt extrem de expresivi, operatorul le‑a înregistrat pe peliculă chipurile înnegrite, le va folosi la scenele de masă. Seara, a urmat cina cea de taină, care n‑a ieşit bine din cauza lui Iuda. A doua zi am schimbat la mare artă, dintr‑un foc, cei doi peşti şi cele cinci pîini într‑un număr cu şase zerouri – exersasem mult acasă. Nu numai că nu se vede trucajul, dar nici nu există, totu‑i să joci firesc. Dovadă stînd faptul că, după ce un figurant limbut a dezvăluit mulţimii ce scenă pregăteam, s‑a format o coadă imensă pe plajă, erau peste cinci mii.

Maria Magdalena e foarte frumoasă. Am privit‑o intrînd în valuri, imună la viermi, şi o privesc şi acum, în cabina ei. E îmbrăcată cu un gust îndoielnic, pentru seară, poartă cîteva bijuterii de alamă şi s‑a machiat agresiv. Îşi face ultimele retuşuri ale pieptănăturii în faţa oglinzii. Se priveşte cu atenţie, din faţă, din profil, din trei sferturi, ţuguie buzele, îşi ridică părul, îl lasă să cadă, părul cade, rămîne cheală, culege de pe covor o şuviţă, o înfăşoară gînditoare pe degetul arătător, o desfăşoară, îi încearcă rezistenţa trăgînd de ea cu putere, de mai multe ori, o rupe, o aruncă, sughite, plînge, apoi se rujează cu Superb nr. 22. Din zece‑n zece secunde strigă ascuţit: Fortunaata! Cadrele din grădina Ghetsimani au fost luate în parcul I.O.R. Se distinge şi vaporaşul Mugurel, transformat în restaurant două stele. Scena cea mai complicată este azi cea cu orbul, istoricul consultant susţinînd că în realitate au fost doi orbi şi dacă nu în realitate, oricum după Matei. A fost ales pînă la urmă unul prin concurs, celălalt a rămas pentru altă dată, şi m‑am trezit faţă‑n faţă cu fericitul cîştigător, orb ca noaptea, în timp ce girafa se legăna deasupra noastră. S‑au tras cel puţin douăzeci de duble, nu eram deloc naturali, nici eu nici el, nu găseam tonul potrivit iar cînd îl găseam uitam replicile. A doua zi îl vindec pe orb din prima încercare, la fel fac cu ceilalţi, surdul, mutul, lunaticul, femeia cu pierderi de sînge, mulţimea e uluită, Lazăr iese vesel din cavou, Maria Magdalena foloseşte cu parcimonie mirtul, încerc s‑o invit în oraş, mă refuză, îl refuză şi pe producător şi se duce tăcută spre cabina ei de unde‑o auzim din nou strigînd ritmic: Fortunaata! Cînd mă întorc acasă nu mai găsesc pisoiul pe refugiu. Privesc cerul. În apartament încetez să mai privesc cerul, în parte şi pentru că pe fereastră nu se vede decît curtea interioară, şi mă apuc să citesc o carte despre mistere şi vindecări neobişnuite. E cu poze.

Totul a pornit de la fetiţa unei vecine de la cinci. Are o mînă complet uscată, dreapta, impotentă motor, a rămas aşa în urma unui accident de echitaţie. Şi e surdă ca un şarpe. Maică‑sa aude bine, îşi ţine de obicei mîinile împreunate pe piept, şi are sîni umpluţi cu silicon. Am început să mă joc cu fetiţa din plictiseală, din singurătate, n‑are importanţă, din curiozitate. În primele zile nu înţelegea nimic din ce‑i spuneam, astfel încît m‑am gîndit să mă exprim prin dans. Dansam ore‑n şir, pînă apărea vecinul de dedesubt, după planurile lui Béjart aşternute pe parchet. Pe urmă, cu păpuşile, cu ursuleţul, ne‑am apropiat tot mai mult unul de celălalt. Fetiţa avea tenie. Într‑o zi i‑am explicat – cum am făcut, de unde mi‑a venit nu ştiu – Musikalisches Opfer, sugerîndu‑i să se aşeze la pian fără teamă, avea un Steinway, şi să fie doar atentă să nu apese prea tare pedala din dreapta, mecanismul era stricat, cedase o pîrghie. M‑a privit cu ochii ei mari, violeţi, strălucitori, întotdeauna mi s‑a părut subfebrilă, apoi s‑a îndreptat spre taburet, s‑a aşezat şi a interpretat fără greşeală Canones diversi super thema regium, încheind cu Fuga canonica in epidiapente, care m‑a dat gata. Ne‑am despărţit, de atunci ne trimitem bezele pe scară, maică‑sa mi‑a povestit ce minuni făcuseră chirurgii şi‑un orelist cînd nu era ea acasă, sînii parcă i se înălţaseră şi mai mult, le‑o mai fi pus silicon, de fericire, am întrebat‑o în glumă dacă nu vrea s‑o ajut prin apartament, să mătur, de exemplu, că la asta mă pricep, am o mătură nouă, ea a priceput însă mai repede şi mi‑a spus că nu. Poate şi pentru că port ochelari.

A urmat istoria cu bătrîna paralizată, ţintuită‑n pat în faţa televizorului fără putinţă de scăpare şi de atîta vreme încît şi uitase de către cine. Era terorizată. Trebuia să suporte întreg programul, n‑avea cum închide aparatul, nu putea comuta pe alt canal, uneori se comuta singur, iar lumina nu se mai întrerupea ca altădată, aşa că auzea şi vedea tot, cultura în lume, chinezi ciopîrţiţi aruncaţi în canale, înfundîndu‑le, compania naţională de transport aerian furată de un director cu ceas de aur, preşedintele ţării mişcîndu‑se ca o balerină şi scriind zece cărţi, zvîcnind din umăr, zîmbind continuu şi arătîndu‑şi omuşorul la fiecare teleconferinţă, într‑un gros plan tragic, preşedintele camerei deputaţilor făcîndu‑se tot mai gras de la o emisiune la alta, negînd trist că ar fura case ori c‑ar fi dereglat sexual, doar are doi copii făcuţi cu soţia sa, care‑i casnică, aranjîndu‑şi frazele într‑o guriţă feminină, ca o cireaşă îngropată‑n bărbia moale, declarînd că el e meloman, ascultă‑n timpul liber Wagner stînd cu picioarele goale în ţărînă, ca să simtă pămîntul german al patriei, e‑un admirator al Nibelungilor, aşadar n‑are cum să fie homosexual, dovadă Brünnhilde, oameni agitaţi, nimburi, un năucitor morman de nimburi televizate de maniaci, paranoici, senili, cleptomani, adolescenţi drogaţi, concurs de stat pe stîlp, tango, libertate, închisori, Europa, detergenţi, reconstituirea istoriei, tampax, mă simt uscată şi curată, vibratoare, demnitate naţională, hamsteri care vorbesc, apasă cu botul pe un buton roşu şi le vine o farfurie cu mîncare pe uşiţă, opiniile despre evoluţie ale omului cult de pe stradă, ce se uită de un deceniu la Santa Barbara şi‑o să se mai uite, curse de automobile dintre care unul se răstoarnă, sar roţi, sare pilotul, vin pompierii, un OZN adevărat speriind plutonierul, pe dom’ Marian, care‑a făcut şi nişte cursuri pentru asistenţi veterinari, Satana!, dom’ Marian, unde sînteţi, a strigat un paznic din şanţul de unde observa fenomenele naturii cînd a văzut obiectul plutind prin faţa sediului poliţiei, operaţii pe creier, unui american i s‑a transplantat un cap de babuin, a trăit o oră, n‑a zis nimic, agenţi secreţi în direct, fantome‑n Scoţia, pe lac, învîrtejind frunze aurii deasupra mormîntului moartei, gunoaie, ţigani printre ruine, coroane de regi întunecaţi cu incisivi de viplă, documentare ştiinţifice cu ovule penetrate modern, cu acul, biserici scufundate, preoţi febrili stropind cu aghiasmă prin surprindere, la colţ de stradă, filmul cu Iisus prescurtat, filme artistice unde se taie degetele oamenilor, cu crocodili, cyborgi, cetăţeni elefant sau doar nemuritori, cu săbii ninja, coreeni, bombardamente, sînge, salarii mici, bani, nimeni n‑are, Mercedesuri cu sirenă de alarmă, pilule galbene contra cancerului, garantate‑n Congo, pase magnetice, sida, cum să ne obişnuim să murim, curs de vară, moartea e ceva natural, mult mai puţin natural e să trăim, vrăjitori, bătăi în parlament, expoziţia internaţională de sicrie de la Frankfurt, voluptăţile inimaginabile ale femeilor măritate, copii, mulţi, drepturile omului, bombe lacrimogene, bombe incendiare, sfîrşitul lumii şi al literaturii cu cheie, cum se votează, pui ştampila şi pe urmă sufli ca să se usuce, de ce pleacă tinerii în Noua Guinee, de ce nu pleacă, Dacia secretă la prînz, pe la două, Burebista resuscitat, cu căciulă, un ministru al sănătăţii în putrefacţie, holeră, mitinguri, tuberculoză, sîrbi, contrabandă, guvernul care vinde flota, se prăbuşesc elicoptere, în anul 2000 va avea loc o catastrofă cosmică, temperatura va coborî pînă la minus cincizeci de grade şi soarele nu va mai apărea, va fi beznă, o să îngheţăm, cu toate că şi‑aşa lumea vorbeşte greu, în maximum două sute de cuvinte şi alea cu accentul pus alături, arabii fac afaceri cu biscuiţi şi poartă ciorapi de damă pe faţă, damele nu, anchete despre sex, societatea de prietenie româ­no‑chineză PANDA, minerul, lămpaşul, Pascal şi bîta gînditoare, jafuri, violuri pe‑nserat, pe viu, furuncule, investiţii, cetăţeni miraţi cu trăsături perfecte, cronice, eutanasie, să li se facă, cel mai bine‑ar fi să li se facă imediat după naştere, muzică rap, metal, trash, bănci ce dau faliment, jocuri de noroc computerizate, telefonul de la miezul nopţii cu oameni cu cravată galbenă şi cioc, care limpezesc dileme, necazuri, m‑a părăsit logodnicul, cum am să mai trăiesc acum, cîţi ani ai?, nouăsprezece şi vreau să mă sinucid, a, nu, mai întîi ar trebui să te exprimi, să găseşti o formulă de reformulare a eului profund, telefonul sună şi psihologii rezolvă pe loc cele mai acute probleme existenţiale, de dragoste sau cu soacre, în continuarea programului se face dimineaţă şi se redactează testamente cu î din a, apar locuri de veci mai aproape de centru, arhiepiscopul Lucian Tomitanul sfinţeşte reactorul nuclear numărul trei, udîndu‑l cu apă grea, din cădelniţă, Chick Rasino e condamnat la moarte pe scaunul electric, live – un banal asasin în serie, după care le tăia sînii, în serie dar gras –, urează omenirii sărbători fericite, era‑n decembrie şi s‑a tras maneta, cosmonautul care‑a plecat sovietic în jurul pămîntului şi s‑a‑ntors rus, văzîndu‑se obligat să‑şi schimbe şi buletinul de identitate, deoarece nu mai locuia acum la Leningrad, locuia la Sankt Petersburg, viteza istoriei, cu restricţie în comunele şi satele patriei, Cernobîl, Hiroshima, India, paranormalul, furculiţe îndoite, pahare răsturnate, miliardari trişti, că au şi ei probleme, de exemplu soţii alcoolice, orfani urîţi, emisiuni pentru vîrsta a treia, cu cimitire, pentru părinţi, pentru copii, pentru cretini, pentru milionari la miezul nopţii, cu ţărani, serate, omoruri, şi‑a omorît socrul cu bătătorul de şniţele, fiul cu şurubelniţa cap cruce iar pe nevastă‑sa a aruncat‑o în fîntînă, era primăvară, olimpiade, cavaleri templieri, Sfîntul Graal dovedindu‑se a fi în realitate pîntecul Mariei Magdalena, a avut un copil cu Iisus, după care a venit în Franţa şi catharii s‑au îngrijit să păstreze stirpea divină, i‑a ars inchiziţia, iar ultimul descendent nu vroia să zică pentagon, nu vroia să zică nimic în general, era francez, handicapaţi cu freză, vindecări inexplicabile, insolaţii, interviuri, scene de amor, negrul musculos pistonînd cu ochii‑n sus, transpirat şi, nu se‑nţelege de ce, rîzînd, cu dinţii încălecaţi, i se vede limba, roz, ea gîfîie, e albă, dacă s‑ar fi făcut filmul pe vremea de aur a Ku‑Klux‑Klanului n‑ar mai fi rîs nimeni, în planul doi sînt frunze, inevitabilă vegetaţie ce sugerează combaterea rasismului prin împerechere, prin verdeaţă, implacabilul zodiac, zodia tîmpiţilor, mutanţi apăruţi de la o vreme printre gîndacii de bucătărie, sînt mai mari, au chitina aproape indestructibilă, nu mai e hîrtie de scris, maşina de prăfuit străzile trece lin prin cartier, moţiuni, heroină, e linişte, nu se mai verifică averile, şi o puzderie de intelectuali îşi manifestă la mese rotunde dorinţa irezistibilă de a bate apa‑n piuă, au piuă, treaba lor, dar de ce să ne‑o arate, întreabă moderatorul, că ne‑o arată, zona crepusculară, star trek, băiatul şi cîinele pe care‑l mănîncă‑n final, cum să ne ferim de apocalipsă, scurt metraje despre modă, drame, seriale sud‑americane dovedind inutilitatea eforturilor atîtor dictatori, reportaje cu oameni în aparenţă simpli care nu vor privatizare pentru că sînt cinstiţi, ilegalişti, ei vor pe Venus, pe muntele pubian, pe Lună, vor Molière în ediţie princeps, s‑o citească la serviciu, la ecarisaj, în pauza dintre două acţiuni, prima acţiune constînd în adunarea cîinilor vagabonzi într‑un sac de cînepă, rezistent, ori de iută, a doua putîndu‑se defini prin doi hingheri ce lovesc cu răngi de samurai sacul plin cu cîini, pînza se colorează, apar pete întunecate, roşu‑mov‑maron, de sînge, se pare, de cîine, societatea PANDA se desfiinţează, s‑a descoperit viaţă pe Marte, o bacterie. Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, fiindcă s‑a extins programul de emisie. Şi se extind continuu toate programele, pînă cînd realitatea încetează. Nici măcar nu mai susură. Rămîne siderată, în afara ei, ca un fel de tăcere. De subterfugiu.

Bătrîna horcăia cu ochii ieşiţi din orbite, la capătul puterilor. Mi‑a mărturisit că‑i curge sînge din nas la filme cu karate şi face pipi pe ea la ştiri. Mă chemase să o ajut deoarece auzise de povestea cu fetiţa, nu dorea s‑o învăţ să cînte la pian, ci doar să umble. M‑am aşezat pe un scaun şubred, m‑am prăbuşit, m‑am reaşezat şi am privit‑o. Era, într‑adevăr, foarte bătrînă, semăna cu o gutuie. Ridurile, adînci, umplute cu un fel de zeamă, îi brăzdau chipul în toate direcţiile, nu semăna cu o gutuie ci cu un parbriz în care tocmai fusese aruncată o piatră. M‑am uitat şi eu cîteva secunde la televizor, părea o tragedie, cu un om ce‑şi flutura cămaşa morţii, zicea că‑i a lui Hristos, apoi au sosit cîţiva indivizi în costume naţionale, cu ochelari negri, care‑au spus că nu era vorba de cămaşa lui Hristos, nici gînd, era cămaşa lor. Atunci am făcut aşa, un semn cu capul. Bătrîna s‑a ridicat dintr‑o dată şi a cerut un păhărel cu vişinată din bufet. I l‑am adus eu, vecinii ce intraseră împreună cu mine în garsonieră n‑au observat mişcarea, erau absorbiţi de imagini, schimbau canalele. După ce‑a băut toată vişinata, bătrînica s‑a îndreptat cu paşi mărunţi dar repezi spre debara, a luat fierul de călcat şi l‑a azvîrlit cu toată puterea în ecran, nimerind o veveriţă pe Discovery. Apoi a ieşit cu patul. M‑am făcut şi eu grabnic nevăzut. Din ziua aceea o tot zăresc în holul de la intrare, îmi spune bună ziua şi urcă la cinci. De unde se aude întruna Ofranda muzicală, la patru mîini.

Filmările progresează, mi‑am cumpărat un giulgiu, crucea de stejar s‑a lustruit de‑atîta purtat. La fel şi repetiţia la piesa de teatru. Într‑o seară de iunie am invitat cîţiva actori la mine acasă. Nu ştiu ce m‑a apucat. Aveam icre negre şi ouă cu maioneză. Era şi Maria Magdalena printre ei. Am dansat cu ea un blues, Body and Soul, toată lumea a băut, fără pic de moderaţie, a mîncat, din fericire nu prea mult, ouăle cădeau greu la stomac, cineva mi‑a sfîşiat pe la unsprezece milieul de la mama, nu‑i plăcea modelul, mie da, un coleg cu un rol important în film a smuls fără să vrea duşul din perete, apa a ţîşnit o oră, oaspeţii s‑au distrat, era cald, şi pe la douăsprezece o invitată pe care nu o cunoşteam s‑a aruncat de la balcon. Omul e o fiinţă minunată, a spus ea încălecînd balustrada şi ţinîndu‑şi cu graţie rochia de mătase. A fîlfîit pînă jos. Stau la etajul şase, noroc că n‑a căzut pe vreun trecător, ar fi fost un dezastru, femeia avînd peste optzeci de kilograme sau cel puţin atît avusese cu două minute înainte de‑a plana, se cîntărise pe cîntarul meu Pobeda, cu magnet, mi‑am îmbrăcat balonzaidul alb, am coborît şi i‑am pus mîna sub capul însîngerat. Şi‑a revenit pe loc şi m‑a întrebat dacă sînt supărat pe ea. Trăim într‑o ţară liberă, i‑am răspuns, fiecare face ce doreşte. S‑a ridicat, a urcat înapoi pe scări, ascensorul nu funcţiona, şi s‑a aruncat din nou de la balcon.

Nici ce am făcut încă o dată, jos, în stradă, n‑a fost văzut de vreun martor.

Şi nici n‑am cum povesti cuiva, nu m‑ar crede nimeni.

E straniu, dar nu există un singur om în tot oraşul care să ştie adevărul. Deşi, într‑o staţie de metrou, la Semănătoarea, am zărit odată un afiş micuţ, cam de cinşpe pe cinşpe, pe care scria cu roşu Pe 9 septembrie Vineri Iisus Hristos Vindecă Ora 16. L‑am dezlipit şi l‑am băgat în buzunar. Pe urmă mi‑a furat cineva canadiana din vestiar, cu afiş cu tot. În urmă cu aproximativ două luni, regizorul nostru s‑a îmbolnăvit de cancer. Nu putea să respire, se uita mereu la un manometru care indica dacă merge oxigenul, de obicei nu mergea, se sufoca, transpira, ajunsese acum la patruzeci de kilograme şi leşina cînd se ducea la toaletă, aşa că renunţase să se mai ducă, într‑o zi i‑am povestit că Iisus vindecă la ora 16, vineri, şi l‑a apucat tuşitul. Era şi normal să‑l apuce, nevastă‑sa îl tîrîse pe la o mulţime de doctori, cîţiva i‑au luat sînge, două eprubete, apoi unsprezece, mulţi i‑au făcut puncţii, alţii radiografii, tomografii, unul a‑ncercat să‑i taie un picior, lumea e chiar disperată, un profesor bătrîn a zis că mai are de trăit doar o lună, în cel mai bun caz, aşa că pînă la urmă am venit la spital într‑o duminică, l‑am rugat pe maestru să stea liniştit ca să mă pot concentra şi i‑am pus palma stîngă pe frunte. Era rece. După cîteva secunde s‑a sculat brusc în capul oaselor, m‑a şi speriat, a aruncat plosca cît colo şi l‑a bufnit rîsul. Joci la fel de prost în continuare, mi‑a spus el printre hohote. Dar, mă rog, văd că are efect. Rîdea cu lacrimi. Apoi a venit o asistentă şi i‑a făcut o injecţie ca să nu mai rîdă.

În urmă cu cîteva zile, un căţel strivit de o maşină, un Nissan cu dublă tracţiune, mi‑a murit în braţe. L‑am scărpinat uşor după urechea plină de sînge. A răsuflat adînc, de cîteva ori, şi m‑a privit cu ochi umezi, calzi, de om. Înviase.

Poate m‑am machiat prea tare. Un ochi a ieşit albastru iar celălalt portocaliu. Am coborît în stradă şi am văzut din nou, stînd nemişcat la postul lui de observaţie din faţa blocului de vizavi, individul ce mă urmăreşte de cîteva zile. După felul cum e tuns în creştet nu poate fi decît agent secret. Am grăbit pasul şi cînd am dat colţul spre bulevard m‑am întîlnit, ca în fiecare dimineaţă, cu un cerşetor despre care cred c‑am mai vorbit şi căruia nu‑i dau niciodată nimic. Încerc faţă de el o antipatie ciudată, inexplicabilă, poate datorită bastonului său alb, pe care‑l ţine îndreptat cu aroganţă‑n sus. În afară de asta are şi un uşor, dar sesizabil aer condescendent, aducîndu‑mi aminte prin cine ştie ce asociaţie de idei de vremea cînd eram copil şi mă jucam cu zmeele alea care nu zburau nicăieri, mai mult se tîrau şi venea profesorul de lucru manual şi călca pe ele. L‑am salutat ca de obicei şi, deodată, fără nici un motiv ori semn de avertizare, mi‑a zîmbit. Acum, să‑ţi zîmbească un orb din senin, pe strada Drumul Murgului, e, într‑un fel, neplăcut. I‑am întins un bănuţ. A clipit, m‑a privit amuzat, avea o privire albastru cobalt, şi m‑a întrebat ce mai fac. Abia atunci l‑am recunoscut, era orbul pe care‑l vindecasem în film.

M‑am hotărît aşadar să mă duc la poliţie. Tot îmi expira buletinul. Acolo m‑au întrebat fel de fel de lucruri, insistînd asupra bolilor din copilărie, apoi m‑au pus să completez mai multe formulare A4. Le‑am completat pînă mi s‑a terminat pixul. I‑am rugat să‑mi dea altul. Nu aveau. Aşa că m‑am dus să cumpăr. La librărie, spre surpriza mea, vînzătoarea, o blondă splendidă de vreo douăzeci de ani, m‑a întrebat pe un ton oarecum contrariat: Păi, cum, tocmai dumneavoastră nu aveţi pix? Poftim unu’ negru. Poate-mi daţi un autograf.