Constantin CHEIANU

Sex & Perestroika

(fragment de roman, editura Cartier)

Dat afară de la „Literatura şi Arta”

Abia am apucat să trăiesc în comunism şi a venit libertatea! Pe bune, am fost o generaţie predestinată. Altele se lansau în epoca unui Secretar General al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi tot pe timpul domniei lui se pensionau. Cel mult, puteau să mai prindă un al doilea Secretar General. Noi am absolvit facultatea în 1982, iar în următorii trei ani, trei Secretari Generali au dat ortul popii! Cum să nu crezi într-o misiune specială a generaţiei noastre?! Aceea de a consfinţi sexul la birou, de pildă. Vă spun, am avut până astăzi vreo patru locuri de muncă în comunismul decrepit şi cam tot atâtea joburi în capitalismul sălbatec. Numai la „Literatura şi Arta” nu a fost posibil sexul la birou, dar asta pentru că am lucrat acolo în perioada în care perestroika încă nu ajunsese la Chişinău. În anul 1987, redactorul-şef Dabija m-a alungat de la „Literatura şi Arta” pe motiv că „am îndrăznit să-l contrazic în redacţie pe Ivan Grosu de la Comitetul Central”. De fapt, m-a concediat pentru că, dacă mai rămâneam pe acolo, nimic nu m-ar fi împiedicat să fac sex la „Literatura şi Arta”. Numai aşa puteai aduce perestroika în redacţia noastră! Fiindcă m-am angajat la Uniunea Teatrală, acolo am lăsat-o să triumfe! S-a întâmplat într-un an de graţie, în veci gloriosul 1989. Aşa este, anul Revoluţiei de catifea din Cehoslovacia, anul unificării Germaniei şi anul revoluţiei române. Anul când am făcut pentru prima dată sex la birou!

Beţele libertăţii

O să vă spun cum s-a întâmplat. Începutul l-am pus la primele mitinguri pro-perestroika de la Teatrul de Vară. Aveau atâta succes, încât se petreceau şi iarna la Teatrul de Vară. Iar în primăvara lui 1989 ne-am mutat în centrul capitalei, în Piaţa Biruinţei, acolo unde foarte curând aveam să ne atingem scopul, acela de a intra în vizorul miliţiei. Ne băgam peste tot unde puteam mânca bătaie: la Comitetul Central, lângă Ministerul de Interne, în faţa monumentului lui Lenin. Miliţienii aveau motoraşe subsuoară, ai fi zis, şi ne turnau bastoane în cap cu nemiluita. „Democratizoare”, li se spunea, nu ştiu de ce, acestor beţe negre şi masive cât nişte tractoare sovietice. Cică erau „din cauciuc”, dar nu elasticitatea era calitatea lor de bază. Inflexibile şi neînduplecate ca şi regimul, aşa erau! Când am descoperit pentru prima dată miliţieni cu bastoane în Chişinău, ce şoc a fost! Aşa ceva nu mai văzusem decât la televizor, la poliţiştii din Vest. Ce căutau ele, oare, pe la noi? Nici miliţienii nu păreau foarte împrieteniţi la început cu atributele inedite. Nu ştiau să le mânuiască, le doseau după picioare, le purtau demonstrativ de mijloc, nu de mânere. Ideea că miliţia sovietică este prietena poporului le intrase în cap poate mai profund decât nouă, şi acum se simţeau trădaţi de cei care îi dotaseră cu ciomege. Când nu puteau fi văzuţi, făceau uz de ele pe post de scărpinătoare ori se împungeau între ei. Aşa se mai distrau, miliţienii. Într-un cuvânt, se purtau astfel, de parcă bastoanele acestea erau ultimul lucru la care cetăţenii trebuiau să se gândească. Aveai impresia că sunt gata în orice moment să le arunce, pe ascuns, sub primul tufiş mai stufos întâlnit. Teatrul acesta însă nu avea cum să ne inducă în eroare. Cât luptase cu bandiţii şi cu spionii, miliţia noastră se descurcase foarte bine fără aşa ceva. Acum se împăunase cu ele şi era clar că nu băieţii răi sunt cei vizaţi. Noi, tipii cuminţi şi educaţi, eram ţinta. Ne-a fost atât de ruşine pentru statul nostru. Nu avea deloc nevoie de aşa ceva, eram destul de speriaţi şi fără spectacole din astea. Frica era atât de temeinic înşurubată în fiinţa noastră, eram atât de blânzi şi de apatici. Bine, să zicem că i-am părut obraznici şi a avut ideea să ne cuminţească. Ar fi putut, cel puţin, prevedea o versiune de bastoane aşa, mai soft, nişte bastonaşe mai tandre, pentru început, deci ceva mai uman. Nu, s-a gândit din start la o chestie mortală! Între starea de prieten şi cea de duşman, statul nostru ne sugera că nu acceptă compromisuri. La fel ca şi taţii paranoici, care, agasaţi de copiii lor, nu iau în calcul ideea unei discuţii sau a unei palme la fund, ci se reped direct la bâtă, statul nostru dezaxat recurse şi el la soluţia extremă. Bastoanele văzute în premieră ne-au dat, pe de altă parte, senzaţia reconfortantă a unui mic triumf. Un stat care obişnuia să facă toate măgăriile pe ascuns, cu armele bine camuflate, acum le scosese la vedere. Îşi dezgolise, de fapt, slăbiciunea. Beţele acestea au fost, dacă vreţi, primele vestitoare ale libertăţii. Era mai bine, fireşte, să fii loial regimului, aveai numai de câştigat, cu puţină linguşeală te alegeai şi cu medalii. Dacă ieşeai în piaţă să pui întrebări incomode, poftim, te tratau cu bastoane ucigaşe. Cu un buzdugan negru din astea puteai omorî şi un cal, darămite un democrat! Alegerea, cum vedeţi, nu era foarte vastă: ori medalii la piept, ori ciomege în cap. (Mai târziu, aflat în străinătate, aveam să văd cum arată bastonaşele poliţiştilor din vest. Adevărate prietene ale poporului, în comparaţie cu duşmănoasele măciuci sovietice.) Lungi de aproape un metru, groase de trei centimetri, acestea erau – şi aici e latura lor pozitivă – destul de incomo­de pentru cei ce le mânuiau. Ca să-ţi faci elan să-l plesneşti pe un derbedeu de demonstrant cu o bâtă din astea, era nevoie de spaţiu, nu glumă. Şi, fiindcă bravii miliţieni nu-l aveau întotdeauna la dispoziţie, se alegeau ei înşişi, de cele mai multe ori, cu o grămada vânătăi provocate de colegi ori de propriul baston. Se autoflagelau, domnule, ca proştii! Să fim de acord, aşadar, că nici miliţienilor nu le-a fost foarte uşor. Nici ei nu au fost scutiţi de şocuri. Obişnuiţi să aibă de a face cu bandiţi şi recidivişti, acum erau siliţi să-i înfrunte pe nişte oameni cu care nici superiorii lor nu ştiau cum să se poarte. Noi nu-i înjuram, vorbeam frumos, rosteam cuvântări. „Ce dracu să le faci ăstora, oftau derutaţi miliţienii, cum să le dai în cap?” Mai ales că se găsea câte unul dintre noi care, pur şi simplu, le zdrobea inimile. „Cum de îndrăzneşti să dai în mine, le zicea, dai în părinţii tăi!” Fiţi de acord, aşa ceva nu prea auzi din gura unor bandiţi. Le-a fost foarte greu, într-un cuvânt, miliţienilor la început. În timp însă lucrurile nu au stat pe loc, iar mâna de miliţian s-a rafinat. I-a costat nişte eforturi, dar până la urmă au ştiut să te pocnească astfel, încât să simţi că, totuşi, te respectă. Nu a durat însă. Cum mitingurile se înmulţeau, iar neobositul KGB nu uita să tot infiltreze provocatori, rafina­mentul a fost aruncat la lada de gunoi. Iar când s-au făcut „poliţişti”, miliţienii au epuizat toate rezervele de respect. Acum dădeau în noi mai rău decât în bandiţi, şi asta pentru că nu le inspiram nici o frică, iar poliţiştii îi respectă doar pe cei de care se tem.

(va urma)