Iulian CIOCAN

 

Mestecenii

 

      Pensionarul Oleg Olegovici Liulin se trezi în zorii zilei răvăşit de acelaşi vis ciudat. Se făcea că stătea încremenit în dreptul unui pîlc de mesteceni de pe care nu-şi putea lua ochii. Erau nişte mesteceni nemaipomenit de frumoşi şi pe Oleg Olegovici  îl înduioşau pînă la lacrimi scoarţa lor albă-neprihănită şi freamătul frunzelor verzi-cenuşii. De fiecare dată simţea nevoia să se apropie de ei, să-i atingă, şi parcă întrezărea uneori ceva în spatele pîlcului de arbori. Însă visul se întrerupea de îndată ce se îndrepta spre mestecenii fermecători…

      Oleg Olegovici se ridică în capul oaselor, stătu nemişcat o vreme, apoi oftă din greu, din adîncul sufletului, şi se duse în bucătărie, tîrşîindu-şi cipicii jegoşi. Un morman de vase murdare trona în chiuvetă. Înghiţi nişte pastile greţoase, care-i alinau durerile de măsele, şi privi pe fereastră. Trei maidanezi flocoşi, care se aciuau de la o vreme sub scările blocului, înfulecau nişte resturi de la masă aruncate de cineva – împreună cu tot felul de plasticuri, ambalaje şi sticle – chiar în mijlocul curţii. Mai demult, ori de cîte ori vedea mizeria din curte, Oleg Olegovici exclama “Paştele mamei voastre!”, îi făcea cu ou şi cu oţet pe imbecilii care ignorau ostentativ tomberonul din apropiere, încerca să-şi explice cum de oamenii deveniseră atît de nepăsători şi regreta dispariţia Uniunii Sovietice, a ţării în care era ordine. Acum însă clătină doar dezaprobator din cap şi oftă. La un moment dat, privirea i se opri pe vîrful unui plop înalt care-i umplea balconul cu puf verile. Se uită cu luare aminte la plopul bătrîn, gros, cu frunze pipernicite, mute. Brusc, se simţi stînjenit, descumpănit, la gîndul că prin împrejur şi în tot Chişinăul creşteau numai plopi, salcîmi, tei şi stejari. Cum de nu remarcase acest amănunt mai înainte? Şi de ce visa mesteceni într-un oraş al plopilor şi teilor?

      Oleg Olegovici se aşeză pe un taburet, îşi propti bărbia în palmă şi se afundă în mărăcinişul propriilor spaime. Dacă stătea să se gîndească mai bine, mestecenii începuseră să-i apară în vis imediat după moartea soţiei Valea, moarte care-l aruncă pe culmile deznădejdii. Tovarăşa lui de viaţă – împreună cu care părăsise în 1963 Tambovul pentru a făuri viitorul luminos al Moldovei Sovietice – murise subit în somn, iar medicii i-au spus că fusese un banal stop cardiac. Oleg Olegovici simţea însă că era ceva putred la mijloc, de vreme ce Valea nu acuzase niciodată dureri de inimă. Şi-apoi puteai să ai încredere în medicii opaci ai tranziţiei? Dispariţia soţiei îl făcu să se gîndească mereu la moarte. Obişnuinţele de altădată erau acum fără de rost. Renunţă să se bărbierească şi să dea cu aspiratorul, mînca ceva pe fugă. Îşi petrecea toată ziua răsfoind nişte ziare sovietice îngălbenite sau stînd pe un scaun din dormitor, cufundat în tăcere. Noaptea nu-i venea somnul, iar cînd adormea în sfîrşit cu gîndul la tot ce nu făcuse, visa mestecenii fermecători, cu frunze şopotitoare, şi apoi, a doua zi, reflecta îndelung.

    “Ce este cînd visezi mesteceni?” se întreba nedumerit. Şi cei cîţiva prieteni-pensionari, cărora le povestise visul, habar nu aveau.

     Chinuit de gînduri triste, Oleg Olegovici simţi nevoia să pună ceva în gură. Dădu să deschidă frigiderul, dar renunţă pe loc, amintindu-şi că nu fusese la alimentară în ultimele două săptămîni, adică din ziua în care îşi înmormîntase soţia. Îi rămăseseră, ce-i drept, nişte bucate de la masa de pomenire, dar nu mai voia să le mănînce. Făceau parte din decorul funest. Nu se încumeta însă, în mod ciudat,  să le arunce la tomberon, cu toate că începeau să se altereze. Aşa că zăceau în frigiderul huruitor. Oleg Olegovici luă ceainicul, îl umplu cu apă şi-l puse pe aragaz.

     Sorbea ceaiul fierbinte, înghiţind odată cu lichidul şi bucăţile de pîine pe care le lăsase să se moaie, cînd auzi cîteva bătăi timide în uşa apartamentului.

     “Cine oare o fi? Vreun bomj care nu vede soneria?” îşi zise în sinea lui Oleg Olegovici, scormonindu-se în buzunare în timp ce înainta spre antreu.

     Deschise şi… o recunoscu de îndată, în ciuda întunericului adînc de pe scară. Era Viorica Ionovna, moldoveanca văduvă din scara vecină care-l ajutase mult în ziua înmormîntării. Nespus de ruşinată, Viorica Ionovna era legată la cap cu o basma de mătase înflorată, iar în mîini ţinea un ceaun de sub capacul căruia se strecurau aburi denşi şi un miros îmbietor.

      “Mă gîndeam, Oleg Olegovici, că vă este greu acum şi, iată, v-am făcut o mămăliguţă cu brînză de oi…” spuse Viorica Ionovna şi schiţă un zîmbet stînjenit.

      Emoţionat, Oleg Olegovici înţelegea acum că se gîndise continuu la moarte, la priveghi, la înmormîntarea soţiei şi pentru că în zilele acelea fatidice o cunoscuse pe moldoveanca sufletistă din scara vecină.

       “Vă rog frumos să intraţi…” zise, dezvelindu-şi dantura stricată şi încercînd să alunge gîndul neliniştitor că face un păcat.

 

                                               * * *

 

       În după-amiaza aceea Valea se simţi obosită, spuse că va dormi puţin şi-l rugă să cumpere nişte legume la piaţă. Cînd Oleg Olegovici se întoarse cu sacoşele pline, soţia era deja fără suflare. O zgîlţîi uşurel, apoi mai tare şi în cele din urmă cu îndîrjire, strigîndu-i numele. Corpul soţiei părea o păstaie uscată. Pensionarului îi îngheţă sîngele în vine. Faptul că femeia cu care trăise o viaţă de om murise în lipsa lui, fără să schimbe un cuvînt cu el, fără să-i spună că suferă, îl îngrozi. Dar şi mai înspăimîntător era gîndul că Valea îl trimise la piaţă pentru ca să moară în singurătate. Îl trecură fiorii. Nu ştia ce să facă. Într-un tîrziu, se dezmetici, se repezi spre telefon şi formă, cu mîna tremurîndă, numărul fiului care locuia la Moscova. La celălalt capăt al firului nimeni nu voia să ridice receptorul. Ieşi grăbit din apartament şi bătu cu putere în uşile vecinilor de pe palier. Erau plecaţi pesemne şi aceştia. Cu ceilalţi din scară nu comunica. Coborî treptele, gîfîind, călcînd pe chiştoace, chibrituri arse şi flegma scuipată de adolescenţii miserupişti. Îi vîjia capul. În curte nu era decît Viorica Ionovna care înţelese dintr-o privire că se întîmplase ceva grav, ireparabil.

     Viorica Ionovna a fost cea care l-a îmbărbătat şi l-a ajutat să-şi redobîndească stăpînirea de sine. Ea le-a telefonat celor de la pompe funebre, a spălat-o şi a îmbrăcat-o pe defunctă, s-a dus la biserică să cheme părintele, a făcut mîncare. I-a împrumutat o mie de lei lui Oleg Olegovici, deşi trăia din pensie. A doua zi, cînd de la Moscova au sosit fiul şi nora, trupul neînsufleţit al Valei era aşezat deja în coşciug şi totul era rînduit.

     Acum, în timp ce înfuleca mămăliguţa nemaipomenit de gustoasă, iar femeia cu basma înflorată îl privea într-un fel anume, Oleg Olegovici se simţea ca renăscut. Nu voia să comită o imprudenţă, dar îşi dorea din tot sufletul s-o vadă mereu. Simţea că Viorica Ionovna îl va mai vizita. Şi chiar a doua zi avu confirmarea acestei intuiţii. Moldoveanca îi adusese ciorbă într-un castron uriaş. De această dată Oleg Olegovici era hotărît să limpezească lucrurile. Cumpăni totul în ajun cu seriozitatea unui judecător. O invită în sufragerie, o rugă să ia loc şi se uită la ea cu o privire sfredelitoare. Apoi vorbi sacadat, găsind cu greu cuvintele potrivite: “Viorica Ionovna, nu ştiu ce-aş fi făcut în ziua aceea fără ajutorul dumneavoastră… Vă sînt recunoscător… Am chibzuit ieri… Sînteţi singură şi sînt singur şi – ce mai calea-valea – mutaţi-vă la mine! Am trei camere, e loc suficient…”

     Cîteva clipe – care lui Oleg Olegovici i-au părut o veşnicie – se aşternu o tăcere apăsătoare. Viorica Ionovna era moartă de emoţie. Apoi un zîmbet vag de aprobare i se citi pe faţă.

 

                                                 * * *

 

      Cînd află că Oleg Olegovici are o femeie, nora era cît pe-aci să leşine. Apoi îşi luă în răspăr socrul. Îl avertiză că moldoveanca ar putea pune mîna pe apartament. Nu era ridicol să crezi că o bătrînă prinsese dragoste de un bătrîn? Nu se linişti nici după ce Oleg Olegovici o asigură că nu se va căsători şi nu va trece numele Vioricăi Ionovna în cartea de imobil. Nora îşi aminti pe loc că, înainte de a părăsi Moldova, îl văzuse pe fiul moldovencei ducîndu-se cu un tricolor la mitingurile Frontului Popular.

      “Vrei să-ţi intre revoluţionarul acesta în casă?”

      Vocea cavernoasă a nurorii prevestea un viitor apocaliptic. Deşi nu era un fan al Frontului Popular, Oleg Olegovici încercă să-i explice că Viorica Ionovna se întîlneşte cu fiul ei din an în Paşti şi că oricum se muta la el fără fiu. Revoltată, nora insista să o rupă cu moldoveanca dubioasă.

      “Ce poate să existe între doi pensionari?”

      Tonul plin de reproş al nurorii nu-i căzu bine lui Oleg Olegovici.

       “Trebuie să simţi singurătatea ca să-ţi dai seama ce există între doi pensionari!” ridică glasul bătrînul şi trînti receptorul în furcă.

       Viorica Ionovna îl auzise, fără să tragă cu urechea, din bucătăria în care gătea o omletă. Ţinuta i se rigidiză.  Îi propuse mai tîrziu, timorată, să locuiască în garsoniera ei, iar apartamentul lui cu trei camere să-l lase în seama fiului şi a nurorii: “Dacă ne mutăm la mine, ai tăi vor putea vinde apartamentul şi vor obţine nişte bani…”

      “O să-l vîndă, dar… numai după moartea mea! Acum vom trăi aici!” zise Oleg Olegovici pe un ton care nu lăsa loc pentru îndoială.

       O lacrimă neaşteptată se prelinse pe obrazul Vioricăi Ionovna.

       În noaptea aceea, Oleg Olegovici s-a foit mult timp în pat. A adormit cu greu, după miezul nopţii, şi a visat din nou mestecenii frumoşi…

 

                                                   * * *

 

        De cînd se mutase în spaţiosul apartament al lui Oleg Olegovici, noua gospodină nu mai prididea cu treaba. Spăla şi călca rufele, înfăţa patul, dădea cu aspiratorul şi fierbea ciorbe la bucătărie. În aer nu mai plutea mirosul stătut caracteristic încăperilor neaerisite. Atmosfera domestică redevenea reconfortantă. În cursul zilei se plimbau şi făceau piaţa împreună, iar serile îşi turnau ceai dintr-un samovar pîntecos – găsit de Viorica Ionovna printre vechiturile de la balcon – şi discutau îndelung, cu însufleţire. Îşi povesteau unul altuia vieţile, îşi aminteau de bucuriile şi dramele pe care le-au trăit, încercau să-şi imagineze viitoarele, implacabilele meandre ale tranziţiei. Uitîndu-se cu luare aminte la femeia îmbrobodită, Oleg Olegovici avea uneori impresia că timpul cînd avea viaţa în faţa lui poate fi recuperat. Fapt era că între ei exista o comuniune sufletească pe care nici subiectele de conversaţie neplăcute n-o puteau zdruncina.

     Bunăoară, Oleg Olegovici considera că tranziţia hidoasă nu are nimic de-a face cu Uniunea Sovietică, pe cînd Viorica Ionovna spunea că această epocă e o prelungire firească a perioadei sovietice. Altădată Oleg Olegovici ar fi combătut cu fermitate această supoziţie ofensatoare. Acum însă i se tăia avîntul. Argumentele aberante, explicate de Viorica Ionovna, păreau mai rezonabile şi Oleg Olegovici constata cu uimire că greutăţile tranziţiei interminabile îşi aveau rădăcinile şi în trecutul sovietic. Niciodată nu-şi imaginase Oleg Olegovici că îşi va revizui părerea fermă asupra problemei identitare. În opinia lui, diferenţa dintre români şi moldoveni era comparabilă cu cea dintre francezi şi mongoli. Însă Viorica Ionovna îi lămuri pe îndelete că moldovenii erau nişte români rupţi de patrie, care, fireşte, îşi aveau specificul lor. Oleg Olegovici bolovăni ochii. Ideea că românii şi moldovenii sînt rubedenii nu i se mai părea absurdă, nesuferită.

      Seara, după ce se săturau de vorbă, se aşezau în faţa televizorului pentru a urmări, la ORT, programul informativ Vremea.  Uneori, Viorica Ionovna asculta buletinele de ştiri ale postului TVR. Oleg Olegovici nu pricepea o boabă din ce ziceau românii. Cunoştinţele lui în materie de limba română se limitau la cuvintele “Bună ziua!”, “La revedere!”, “lapte” şi “pîine”, dar, treptat, cu ajutorul Vioricăi Ionovna, învăţase şi alte cuvinte, sintagme, expresii. Nu se gîndise niciodată ca va descoperi la bătrîneţe farmecul cunoaşterii unei limbi străine. La rîndul său, Oleg Olegovici o ajută pe Viorica Ionovna să dezlege, în sfîrşit, misterul concordanţei în gen şi caz a formei cuvintelor ruseşti.

     Într-una din zile, s-au dus la magazinul universal. Viorica Ionovna voia să-şi cumpere un halat de baie. O rugă româneşte pe o vînzătoare ferchezuită, blazată, să-i arate cutare halat. Aia ţugui buzele: “Cito? Ne ponimaiu!”  Un sentiment acut de jenă îl cuprinse brusc pe Oleg Olegovici. O puse la punct pe vînzătoare, amintindu-i că locuieşte în Moldova şi sfătuind-o să înveţe măcar cuvintele elementare ale limbii “moldoveneşti”. În altă zi însă veni rîndul Vioricăi Ionovna să-i ia apărarea. Erau într-un troleibuz hîrbuit arhiplin. Oleg Olegovici îi rugă ruseşte pe nişte vlăjgani să se dea la o parte, să le permită să coboare la prima staţie. Rugămintea lui Oleg Olegovici îi irită pe vlăjgani. Pe un ton laconic-morocănos, aceştia îi cerură pensionarului să vorbească româneşte. Cîţiva pasageri aşteptau cu nelinişte deznodămîntul, dar cei mai mulţi se făceau că plouă.

      “Cum, bă boşorogule, poţi să trăieşti o viaţă aici şi să nu înveţi cîteva cuvinte în română?” îl întrebă pe Oleg Olegovici unul dintre tinerii voinici şi un rictus îi apăru în colţul gurii.

       Oleg Olegovici învăţase deja mai multe cuvinte, dar impertinenţa vlăjganilor îl ofensase adînc sufleteşte şi nu avea de gînd să le facă pe plac. În momentul acela interveni Viorica Ionovna care le dădu zdrahonilor o lecţie de bună-cuviinţă în limba română.

      “Din cauza unor netoţi ca voi oamenii nu vor învăţa niciodată româna!” strigă, cuprinsă de indignare, Viorica Ionovna. Vlăjganii se dezumflară pe loc.

 

                                                   * * *                     

 

       În ziua în care împlinea 70 de ani, Oleg Olegovici o invită pe Viorica Ionovna la restaurant. Nu mai serviseră masa la restaurant un car de ani şi nu erau s-o facă nici acum, dacă fiul nu i-ar fi trimis, prin Western Union,  100 de dolari, ignorînd reticenţa nurorii. Viorica Ionovna îmbrăcă ceremonios o rochie roşie cu buline albe, iar Oleg Olegovici scoase din şifonier un costum preistoric, ciuruit de molii. De cum au intrat în restaurantul scăldat într-o lumină orbitoare, chelnerii îi priviră cu neîncredere. Oleg Olegovici le spulberă însă pe loc suspiciunea, invitîndu-l pe unul dintre ei cu un gest larg. Au comandat un aperitiv, un şalău cu mămăliguţă şi cu brînză de oi, un vin roşu francez şi, la desert, o salată de fructe. Mîncarea gustoasă, muzica liniştitoare din local şi vinul delicat, care-i îmbătase uşor, le umpleau inimile de bucurie.

       Alături luau cina doi bătrîni cu o ţinută plină de eleganţă, care vorbeau englezeşte. Multe bucate copioase erau pe masa lor.

      “O fi plătit o groază de bani!” se gîndi Oleg Olegovici. Dar şi mai mult îl uimi aparenţa lor tinerească. Îl întrebă pe chelner de unde au venit străinii şi află că sînt nişte pensionari din Noua Zeelandă care voiajau prin Europa. Oleg Olegovici rămase perplex: cîţi dintre pensionarii post-sovietici îşi permiteau să vînture mări şi ţări? Scoase din buzunar banii care-i rămăseseră şi comandă un tort uriaş şi nişte fructe exotice.

       Spre seară, Oleg Olegovici simţi dorinţa de a lua mîna Vioricăi Ionovna într-a lui.

     “Sînt fericit că te am…” spuse covîrşit de emoţie.

     “Şi eu sînt fericită…” şopti Viorica Ionovna cu zîmbetul pe buze.

      Au părăsit localul tîrziu şi, în premieră, s-au întors acasă cu taxiul. Se simţeau obosiţi şi au adormit de cum s-au întins pe pat, fără să-şi mai scoată îmbrăcămintea.

       Oleg Olegovici visa din nou mesteceni. Era vrăjit de freamătul frunzelor verzi-cenuşii şi, ca de obicei, simţea nevoia să atingă scoarţa albă a copacilor. Se apropia tiptil, temîndu-se că mestecenii pot să dispară, că visul se poate întrerupe. De această dată însă reuşi să ajungă la pîlcul de mesteceni. Pe neaşteptate, copacii se dădură în lături şi Oleg Olegovici se pomeni în faţa unei izbe dincolo de care se întindea o cîmpie nesfîrşită, brăzdată de fluvii. Se uita la izba dărăpănată şi pe măsură ce recunoştea casa părintească i se tăiau mîinile şi picioarele. Apoi simţi o dorinţă nestăvilită de a intra în căsuţa ruptă, părăsită. Alerga spre ea, respirînd des şi greu şi simţind cum un suflu rece îi pătrunde treptat pînă-n măduva oaselor. De undeva de departe ajunse pînă la el ecoul unui ţipăt: “Ole-e-e-eg! Ole-e-e-eg!” Se opri şi se uită înapoi. Cu ochii lărgiţi de groază, Viorica Ionovna striga ca o apucată, întinzînd rugător braţele spre el. O fracţiune de secundă ezită. Ar fi vrut s-o cuprindă, să-i spună că o iubeşte, dar totodată se simţea obosit de moarte. Intră în izbă cu senzaţia că se prăbuşeşte într-un hău…

       “Ole-e-e-e-g! Întoarce-te Ole-e-e-e-g!” striga printre hohote de plîns Viorica Ionovna, zgîlţîind cu îndîrjire corpul neînsufleţit al pensionarului. O îngrozea faptul că i se citea pe chip uşurarea.