Alexei VAKULOVSKI

În gura foametei

„Greu a fost, dar eram tânără…”

CRISTINA PRISAC (n. 1910)

În timpul foametei lumea se pornea unde o duceau ochii, după mâncare. Se duceau şi femeile. I-am spus şi eu bărbatului meu:

– Mă duc şi eu în străinătate după pâine ori după ce-oi găsi. Fă-mi nişte opinci, i-am zis, că-i mai uşor de umblat în opinci, dar Tudose nu m-a lăsat şi nu m-am dus. S-a dus el şi a adus cartofi îngheţaţi. Mai des trecea Nistrul în căutarea pâinii. Of, Doamne, greu a mai fost! Eram năcăjită tare. Şi amu-s năcăjită, că nu aud, că nu văd… În timpul foametei eu tot aici trăiam, în casa asta de lângă ţintirim. Şi vedeam cum îi îngropau pe oameni. Îi puneau pe mai mulţi într-o groapă. Într-un mormânt îmi pare că-s şapte. O femeie vine la mine de ziuă şi-i dau o bucăţică de pâine, cum era atunci, iar a doua zi au adus-o la ţintirim moartă. Eu m-am speriat şi le ziceam:

– Oameni buni, n-o îngropaţi că ea e încă vie! Ei au tăcut şi i-au dat ţărână deasupra. Au fost nevoi grele şi înainte. Şi amu îs nevoi grele, că nu pot umbla, nu pot face nimic şi tot mi-i greu. Şi iaca… Din mahalaua noastră a murit badea Carp Gaidău, trăia la colţ, ia acolo. L-au adus şi l-au îngropat peste altul. Dacă era foamete, nevoi… Nu dovedea lumea. Şi Tania îi îngropată aici… Şi badea Fedosca îi îngropat aici… Cu foametea am trăit tot într-o groază. Că furau de Doamne fereşte! Şi câini furau. Eu ţineam vacă atunci. Aveam şi oi. încuiam vaca iaca aici în tindă, iar pe oi le încuiam în camera cealaltă. Mă temeam să nu ni le fure. Greu a fost, dar eram tânără. Şi puteam lucra. Mă puteam duce unde vroiam, aduceam şi pentru vite mâncare. Da’ amu…

– Mai bine era atunci?

– Clar că mai bine, că puteam umbla la fugă, puteam munci. Da’ amu – cu băţul. Şi nici cu băţul nu pot duce nimic în mâini… dacă nu pot, nu pot. Da’ ştii că în timpul foametei am făcut şi plăcinte? Zău. Le coceam pe fundul sobei, să nu vadă nimeni. Că dacă vedea cineva, se repezea să le mănânce. Dădeau buzna peste om. Odată curăţam cartofi, ca amu (Mătuşa Cristina are 91 de ani, dar în timpul convorbirii noastre nu-şi permite să piardă timpul în zadar: îşi pregăteşte dejunul. Trăieşte într-o curte cu feciorul, dar, cum se vede, mâncarea gătită cu mâinile dumneaei îi pare mai gustoasă. O fi, deşi îmi pare că pur şi simplu nu-s învăţate mâinile acestea să stea fără lucru.) şi a intrat unul, a luat cojile de cartofi, le-a dus la gură şi le-a mâncat.

– Ce faci, măi? L-am întrebat eu speriată, iar el mi-a răspuns:

– Mi-i a mânca. Şi a mâncat el, a mâncat şi apoi s-a dus. După întâmplarea aceea ţineam totul încuiat. Multă vreme umblam cu cheile în buzunar. Mă temeam. Era una Fanasia. Nu ştiu cum i-i numele. Iaca am uitat. Cel de fată e Meşteşug. Apoi ea, dacă venea la mine, se ducea şi-n magaz şi unde nimerea. Căuta mâncare. Lua tot ce-i cădea în mână. Ce să-ţi mai spun? Făceam şi şezători. Da, şi-n timpul foametei. Că aveam şi cânepă, şi lână: torceam. Alergam pe atunci. Cât puteam alerga, alergam. Da’ era mai bine ca amu. Că amu tare-i greu. Da’ atunci ascundeam pâinea prin blidar, prin… căci dacă intra cineva, umbla ca pârjolul după pâine. Şi ziceam:

– Ce cauţi, măi?

– Mi-i a mânca. Le era a mânca. Parcă nouă nu ne era a mânca. Unii mai aveau câte ceva, iar alţii nu aveau nimic. Că în vara aceea n-a crescut pâinea. Am semănat şi noi o deseatină cu grâu, dar au ieşit mai mult târtani. Am tras greutăţi şi atunci. Dar am ieşit din nevoi. Da’ amu iaca, merg în băţ… De foamete scapi. De toate nevoile scapi.

Dacă eşti tânăr. Şi voinic.

Numai bătrâneţile nu te iartă…