Alexandru VAKULOVSKI
PIZDEŢ
(fragmentiuk)
43. Sex în plex
am încercat de-atâtea ori
să scap
dar n-am putut
de gura lor
şi tot ce eu
am încercat să fac
e în zadar
n-am viitor
Stau întins în pat şi ascult punk. E mişto. Un demo cu o formaţie din Bacău – Scandal. Deja începusem să cred că doar labagiii care nu ştiu să ţină ca lumea chitara se apucă de punk. Dar nu, există şi punkeri adevăraţi. Uite, ca Scandal.
şi lumea e parşivă
uneori
cu oameni tari
şi oameni slabi
şi nu contează dacă mai şi mori
oricum tu
n-ai viitor
Cool. Mihnea îmi povestea că a stat pe aceeaşi stradă cu vocalistul – Gabi. Băiatul e un punker adevărat, cu creastă, dar mai ales – maestru în sport la judo. Aşa că puţintei sunt imbecilii care se leagă de el, iar după ce se leagă – hotărăsc că nu e cel mai plăcut mod de a-şi petrece vremea.
Din cauza că e punker – părinţii l-au alungat de-acasă. Problema s-a rezolvat scurt, după ce rucsacul a fost făcut şi uşa deschisă, babacii s-au hotărât să-i mai dea o lecţie de etică. Totul s-a terminat cu sex în plex. Mămica aruncată într-o parte a camerei, tăticul în alta. Ce mai? – no future.
Bacăul e împărţit în două grupări mari – una de punkeri antirasişti, antinaţionalişti şi alta de ţigani manelişti. Cu tot antirasismul lor – punkerii se cam iau la futut constant cu ţiganii. După o bătălie din asta un punker a fost ucis, iar Gabi s-a trezit cu un cuţit înfipt în tâmplă.
trei nuiele
trei surcele
pizda mă-sii
hai să bem
Auzi, îmi zice Mihnea, ţi-am povestit faza cu gaborii? Nu. Stăteam odată în Bacău la o terasă şi beam cu băieţii. La un moment dat îl vedem pe Gabi plimbându-se prin zonă. Din altă direcţie veneau doi gabori beţi pizdă. Când au ajuns faţă-n faţă – s-au luat de el. Gabi a vrut să treacă mai departe, dă-i-n pizda mă-sii de cretini. Dar gaborii se ţineau scai.
L-a apucat pe unul şi i-a tras o trântă de pământ. Următorul s-a lovit de un pumn. La următoarea încercare a gaborilor, Gabi i-a apucat de ceafă şi i-a futut cap în cap. Toată terasa aplauda.
Au încercat să-l bage la pârnaie, l-au dat în judecată, că cică le-a furat cincizeci de mii, dar cum jandarmii din Bacău făcuseră pregătirea fizică cu Gabi – nu a fost prea greu să scape.
După asta a apărut piesa lor celebră, Patrula suge pula:
ai o joacă şi eşti şmecher
tu crezi că eşti cineva
dar eşti mare prost şi fraier
mă-ta te-a făcut aşa
patrula
patrula
patrula
patrula suge pula!
patrula
patrula
patrula
patrula sugeee!!!
Uneori la concerte sunt daţi afară de gabori din cauza asta. Oare de ce se supără? Mie îmi place textul, îl mai ascult o dată.
44. Groovy
Yo, mi-ai zis despre visul tău cu cartea. Cel mai ciudat e că profesorul nostru a şi scris poezie. Cartea ta, cartea din vis poate chiar există. Cum era? Păcat că nu ţii minte detalii. Am visat şi eu de multe ori cărţi. Straniu că aceste cărţi sunt mai faine decât în realitate. Realitatea cenzurează tot. Chiar şi cei mai curajoşi nu spun tot. Este ceva de care le e frică. Cuvântul scris fascinează, dar şi sperie.
Ce crezi, cărţile astea există? Nu te uita la mine ca la un nebun, eu sincer nu ştiu, cred că ar putea exista. Cărţi existente, dar nescrise. Aşa cum citim la computer, cum ascultăm textele din muzică, cum o bună parte din viaţă e literatură, de ce nu ar fi şi aceste cărţi reale? Cărţile care vin în vis. Poate pot fi citite doar în vis.
Literele lor te farmecă, te fură. Sunt cu mult mai vii, mai colorate chiar decât cele de la computer. Îţi dau senzaţia că sunt scrise chiar atunci când le citeşti. Mirosul lor e mai puternic decât al manuscriselor sau al cărţilor noi. Yo, eu cred că există şi e minunat că e aşa.
Fiindcă există lucruri pe care le bănuim, dar pe care nu le putem explica, sunt o mulţime de astfel de lucruri. Altfel ar fi mai neinteresant, ar fi ca o poveste proastă care nu poate găsi alt sfârşit decât cel fericit.
Odată fumasem cu un bun prieten de-al meu, ne simţeam prea bine pentru a sta în vreun bar şi acasă, aşa că am mers la o plimbare. Afară era foarte fain, nu ne mai puteam opri. Cu încetul, cu râsete şi alergări, am ajuns la capătul oraşului. Se făcuse deja seară. Periferia oraşului nu ne prea fascina, dar acolo ne-am dat seama că suntem epuizaţi. Aşa că ne-am căutat un loc pentru odihnă. Am mers la peretele unui bloc, ne-am rezemat cu spinările de el şi cred că am stat aşa vreo oră.
Închisesem ochii şi la început am văzut o combinaţie de culori care se schimba continuu, apoi nişte sunete de-abia perceptibile. Apoi sunetele au devenit din ce în ce mai puternice, iar culorile mai clare. Vedeam un indian puternic, care părea de-o veşnicie. Cânta la o tobă înaltă, de piele. Mâinile lui erau parcă vrăjite, ziceai că face un ritual magic, nu cântă pur şi simplu. Faţa îi era colorată cu vopsele, ceea ce văzusem în visul meu. Avea părul lung, cu câteva pene în el.
Totul părea concentrat în cântecul lui, nimic nu era mai important. Tot ce ştiam eu, tot ce se întâmpla în jur părea fără nici o importanţă. Doar sunetele tobei şi mişcările mâinilor. Totul se reducea la asta. Şi era suficient, mai suficient decât orice altceva.
Apoi brusc s-a oprit. Şi eu m-am trezit. Eram încă vrăjit de ceea ce văzusem şi auzisem. Capul era concentrat acolo, nu în realitatea în care m-am trezit.
Ştii ce am visat eu? m-a întrebat prietenul. Şi mi-a descris ceea ce văzusem şi eu. Indianul vopsit cu ochii închişi. Mâinile lui şi muzica. Culoarea muzicii. Mi s-a părut o halucinaţie această dezvăluire a prietenului. Nu mai înţelegeam nimic. Cealaltă realitate în care mă duceam eu era văzută şi de el.
De asta te întreb, Yo, oare cărţile, ceea ce zicem noi că e halucinaţie şi vis, nu există, nu sunt reale?
Am ieşit ambii la balcon şi am privit oraşul. Magazinele de vizavi, benzinăria, troleele ce se mişcau sub noi ca nişte gândaci. Apoi a trecut un camion ce mergea foarte lent iar în el vreo cinşpe băieţi care cântau la tobe. Camionul nu se mai vedea dar noi mai auzeam zgomotul tobelor şi al aparatului de sudură din camion. Totul părea atât de frumos şi liniştitor.
(va urma)