Sound Poetry

SAINKHO NAMTCHYLAK

Creaţia e doar un moment de aici şi acum, de viziuni şi de sunete

 

Sainkho Namtchylak, născută în Republica Tuva (în sudul Siberiei), în prezent rezidentă la Viena, este una dintre cele mai interesante „artiste ale vocii” din lume. „Performance-urile ei sunt lipsite de cuvinte, lăsând libertate completă imaginaţiei ascultătorului. Este vorba despre nuanţe ale timbrului, stratificare şi gesturi largi, puternice – o surpriză vibrantă care provine din provocarea necunoscutului şi a neaşteptatului”. Comentariul este plasat pe site-ul Şcolii de Poezie din Viena (Schule fur Dichtung), unde Sainkho a susţinut în repetate rânduri workshop-uri de voce şi performance-uri de sound poetry.

Tehnica vocală tradiţională pe care Sainkho o stăpâneşte impecabil, şi pe care o şi predă, în cadrul acestor ateliere, este - overtone singing („interpretarea supra-tonală”) sau throat singing („cântatul din gât”): modalitatea prin care sunetele sunt produse direct din gât (cu ajutorul corzilor vocale, fără folosirea limbii) iar interpretul este capabil să producă două sau mai multe sunete de tonalităţi diferite, în acelaşi timp. Acestea sunt, de obicei, sunete ascuţite, asemănătoare celor produse de instrumentele de suflat, suprapuse peste sunetele joase ale unei incantaţii grele din „fundal”. Majoritatea poeziilor ei din sunete – unele din ele incluse pe CD-ul „Sound Poetry live at Schule für Dichtung” (SfD records, 1998), antologia „Homo Sonorous. An International Anthology of Sound Poetry” (Kaliningrad, 2001) şi site-ul http://ubu.com/ la categoria „ethnopoetics: soundings” - valorifică această tehnică vocală, de unde şi stranietatea lor şi forţa de sugestie.

Iată o parte din interviul realizat cu Sainkho Namtchylak la Viena, în noiembrie 2008, despre sound poetry.  

Ce înseamnă, de fapt, poezia din sunete? Cum o defineşti?

Poezia din sunete este, probabil, una din primele forme de poezie din lume. Pentru că primii poeţi au fost şamanii – sau vindecătorii; ei îşi foloseau percepţia asupra naturii, felul în care auzeau natura din jurul lor, şi încercau să copieze, să redea sunetele naturii şi cred că acestea au fost primele poezii din sunete create vreodată în istoria umanităţii. Tradiţia şamanismului are la bază credinţa că toate lucrurile din natură au spiritul lor: copacii, câinii, munţii, râurile, animalele... ; ca să poată prinde spiritul lor, ca să poată ajuta, şamanul trebuia să copieze, să imite vocile lor, pentru a putea să intre în contact cu spiritul muntelui, sau spiritul copacului, sau spiritul păsărilor, al animalelor... Iar această primă poezie din sunete a fost creată nu pentru frumuseţea sa, ci pentru a exprima frumuseţea naturii, ca să-i arate naturii, în limbajul său, cât de frumoasă este ea şi cât de minunat este pentru un şaman să poată stabili acest contact.

Mulţi şamani aveau, de asemenea, aşa-numitele animale-totem: simbolul unui animal care proteja spiritul şamanului în timpul călătoriilor. Majoritatea şamanilor aveau un totem: urs, tigru, păsări... De aceea, dacă asculţi înregistrări vechi ale ritualurilor şamanice, poţi auzi toate aceste sunete. Până acum, în zilele noastre, şamanii folosesc această metodă pentru a se identifica în faţa naturii, pentru a intra într-o conexiune profundă cu natura... asta este prima poezie din sunete.

Şi, mai târziu, probabil că a fost uitată, dar a reînviat odată cu interesul pentru explorarea limbajului.  Astfel încât oamenii, şi mai ales actorii, au simţit că se pot exprima şi în alte moduri, nu numai prin intermediul cuvintelor, ci şi al sunetelor - probabil aşa au început... Într-un fel, au devenit şi ei şamani, pentru că fiecare şaman a hotărât să se retragă, şi, dacă te uiţi la viaţa fiecărui poet, el sau ea trăieşe în propriul lui/ei univers.

Atunci când merg la performance-ul  unor astfel de poeţi, care folosesc sunetele, încerc să-mi imaginez că sunt un vizitator, sau un călător în lumea lor, încerc să-mi imaginez ce îşi imaginează ei... Pentru că, atunci când nu mai există cuvinte în poem, poetul nu se mai exprimă prin cuvinte, ci prin sunete, ascultătorul trebuie să aibă imaginaţie ca să înţeleagă; pentru că nu mai există cuvinte clare, explicaţii, ci doar poetul cu poemul său...  Pentru mine, performance-ul fiecărui poet  este o rechemare a vocii universului – nu numai a naturii din jurul nostru, dar a întregului univers...  

Despre ce vorbeşti, în poeziile tale din sunete?

            Când sunt pe scenă şi creez poezii din sunete, nu mă gândesc la nimic în mod special, nu am nici o imagine în cap...  Doar urmez sunetul aşa cum vine, şi, de obicei, nu-mi planific reprezentaţiile cu poezii din sunete, mă pregătesc în alt mod... Încerc, mai degrabă, să nu am nici un gând, nici o idee, doar să fiu curată, goală, un personaj gol care încearcă să absoarbă totul din jur şi să-l exprime aici şi acum, prin intermediul sunetelor, în timp ce lucrează cu sunetele, la început mai lent... Când urci pe scenă eşti curat, simplu, şi nu-ţi propui să spui nimic, eşti ca o pagină goală...

De ce?

            Pentru că fiecare performance e o improvizaţie, aşa încât pagina asta albă trebuie să fie umplută cu nişte imagini, nişte desene, nişte înţelesuri... Aşa că încep să produc sunete şi, prin aceste sunete, în timp ce fac aceste sunete şi încerc să atrag atenţia ascultătorilor, poemul se creează în acest moment... în momentul în care publicul ascultă şi eu cânt, sau produc sunete... Aşa  stau lucrurile. Desigur, dacă aş fi singură în cameră, scoţând sunete doar pentru mine, poate că ar suna diferit... Dar pentru că există un public... ascultătorii influenţează, cu gândurile lor, felul în care un poem ar trebui să sune.

Ce vrei să spui?

            Există şi o altă metodă, de a pregăti anumite structuri şi de a prezenta aceste structuri, dar mie îmi place să improvizez, pe scenă, pentru că îţi dă nu numai libertate, dar îţi dă şi posibilitatea de a descoperi ceva nou; pentru că foarte multe lucruri au fost deja făcute în lumea asta – multe cărţi au fost scrise, a fost compusă multă muzică... Aşa că mereu repetăm ceva, mai mult sau mai puţin, mereu îmi amintesc de ceva dinainte... Să creezi ceva absolut nou este foarte dificil, mai ales în poezie, pentru că a fost atât de multă poezie scrisă, în toate limbile... [...]. De asta îmi place să improvizez, să fac ceva neaşteptat, să nu am nimic pregătit, să nu folosesc aceleaşi structuri, să nu mă repet... Improvizaţia este o modalitate de a crea ceva nou, nu numai în compoziţia muzicală, ci şi în scris. Apoi, te gândeşti ce să alegi din aceste compoziţii. În felul ăsta, totul capătă un înţeles, chiar şi fără cuvinte. Dar sentimentul ăsta..., câteodată e greu să păstrezi sentimentul ăsta... să ai un sentiment de onestitate generală şi de deschidere în faţa naturii şi în faţa universului... [...].

Sarcina artiştilor sau a şamanilor este de a prinde ceea ce nu a fost folosit în comunicarea verbală sau gestuală, ceva ce e dincolo de cuvinte şi care, de obicei, se exprimă prin sunete

            Deci actul însuşi de creare a poeziilor din sunete necesită un sentiment de onestitate, faţă de tine însuţi şi faţă de univers. Încerci să dai tot ce poţi, să fii cât se poate de creativ...

            Ei, vezi, dintotdeauna a fost aşa, dar probabil că înainte nu se observa... Există nivelul de comunicare verbală – în cadrul căruia comunicăm prin cuvinte; apoi, există al doilea nivel, cel fizic, care include gesturile. Dar mai există un nivel de comunicare, care devine tot mai accentuat, mai vizibil; înainte, era mai puţin vizibil, dar acum este tot mai evident. Mă refer la spirit, sau la puterea din interiorul fiecărui om, care creează ceva în mod constant. Dar de cele mai multe ori nu este folosit de mulţi dintre oameni – care nu folosesc decât comunicarea verbală sau gestuală.

Artiştii sunt probabil oameni cu anumite talente – să fii artist, sau om de ştiinţă, sau şaman... ; sarcina lor, a artiştilor sau a şamanilor, este de a prinde ceea ce nu a fost folosit în comunicarea verbală sau gestuală, ceva ce e dincolo de cuvinte şi care, de obicei, se exprimă prin sunete. Dar lucrul ăsta funcţionează cel mai bine când ştii că eşti curat în faţa universului. Nu poţi minţi. La asta m-am referit cu necesitatea de a fi onest. Sunetele te ajută să exprimi acestă forţă interioară, şi poate chiar să descoperi ceva absolut nou - tu, cel care produci sunetele, nu numai ascultătorii. Dacă nu aş fi artistă, probabil aş fi vindecătoare, o persoană care lucrează cu sunetele şi este capabilă să folosească acest instrument. [...]

 

            Aş vrea să te întreb – pentru că vorbeşti foarte mult de comunicare – ce se întâmplă cu publicul, cu ascultătorii, cum pot ei să înţeleagă poeziile din sunete – crezi că pot s-o facă, să recepţioneze mesajul transmis de poet? Au ei mijloacele necesare? Au nevoie de instrumente speciale pentru a înţelege această metodă de comunicare? Sau ea funcţionează numai între artişti?

            Cred că un poem din sunete, la fel ca orice alt poem, chiar şi unul compus din cuvinte, este un fragment de frumuseţe... Oamenii vin şi ascultă; poate că au lucrat toată ziua, şi apoi, seara, se duc să asculte aceste poeme. E la fel ca şi cum s-ar duce să asculte muzică clasică, sau jazz, sau o lectură, e exact la fel. Unii oameni vor percepe poezia mai mult intelectual, alţii mai mult estetic. Şi ceea ce se transmite la un nivel superior – unii oameni se simt inspiraţi, alţii nu înţeleg nimic, alţii înţeleg doar o parte, sau alţii sunt captivaţi doar de sunete... Există frumuseţe în poezia asta, asta e principala atracţie, are o anumită magie... Aici trebuie să discutăm despre ce înseamnă frumuseţea... Este frumoasă în sensul larg, al necesităţii estetice umane; oamenii intră în contact cu ceva ce li se pare ciudat, la început, dar apoi încep să-şi pună întrebări.

Acum vorbim despre emoţie...

Da, dar chiar şi oamenii cu gândire analitică au aceeaşi reacţie – încep să se gândească: oare cum face asta? Sau pur şi simplu îşi aduc aminte... Pentru că în viaţa de zi cu zi avem aproape aceleaşi sunete – sunete de maşină, alte zgomote... – aşa că poezia din sunete provine din viaţa cotidiană, dar nu este la fel de transparentă ca poezia din cuvinte.

E vorba despre a-ţi organiza spaţiul din jur în funcţie de propria percepţie a universului. E la fel ca şi cu muzica clasică - armonizarea a tot ce e în interior. Multe persoane care ascultă nu numai poezie din sunete, dar şi free jazz, muzică de avangardă, chiar şi „muzica zgomotelor”, sunt acelea care nu încearcă să se ascundă de oraş şi de zgomote; ele încearcă să re-organizeze aceste zgomote în poezie din sunete, sau într-o compoziţie electro-acustică nouă, sau într-o operă contemporană. În felul ăsta, se creează un alt spaţiu, imaginar, în care fiecare ascultător are posibilitatea de a-şi găsi propriul loc sau propriul mod de a vedea şi de a înţelege lucrurile.

 

Creaţia e doar un moment de aici şi acum, de viziuni şi de sunete

 

            Te gândeşti la poeziile din sunete în termeni de: un poem „mai bun” sau „mai slab”? Cum funcţionează aceste noţiuni? E întotdeauna un moment plin de satisfacţie să improvizezi, să creezi ceva nou? Ce face un poem din sunete „bun” sau „slab”?

            E o întrebare foarte grea... [...] Cred că problema nu se pune în termeni de „poem bun” sau „poem slab”. E vorba, mai mult, despre a fi mulţumit cu ceea ce ai făcut, şi ăsta e un lucru destul de personal. De fiecare dată, artistul trebuie să fie optimist... Poate că studenţii, când au primele experienţe pe scenă, sunt mai entuziaşti. Îmi aduc aminte cum era pentru mine, fiecare concert era o realizare. Dar apoi, pe măsură ce a trecut timpul, m-am obişnuit şi am început să merg mai departe, în gândurile şi ideile mele; acum sunt mult mai preocupată să exprim acel al doilea nivel pe care vreau să-l împărtăşesc... anumite viziuni pe care le am, care trec prin mine şi se duc către oamenii care mă ascultă.

Rău sau bun... întreaga natură, totul a fost făcut aşa, cu forţe creative şi distructive – când creşte, e creativ, când moare... Chiar daca ne uităm la istoria umanităţii, există aceste faze: la un moment dat, creativitate, şi apoi destructivitate din nou. Nu s-ar putea începe a doua fază a creaţiei daca n-ar exista distrugerea. De la naştere până la moarte - dacă ne-am născut, trebuie să murim...; e la fel şi pentru copaci, plante, munţi şi râuri... Aşa stau lucrurile cu creativitatea şi distrugerea. [...] Creaţia e doar un moment de aici şi acum, de viziuni şi sunete. [...]

 

            Mă refer acum la poezia din sunete prin contrast cu „poezia tradiţională” (cu atât mai mult cu cât eşti şi autoarea a două cărţi tipărite de poezie: Karmaland şi Chelo-Vek): foloseşti sunetele, în detrimentul cuvintelor, deoarece cuvintele sunt încărcate cu (un anumit) sens iar fuga de cuvinte înseamnă fuga de sens?

 

            Întotdeauna e diferit. Ne putem gândi la cântecele care au text şi cele care nu au. E ca şi cum ai cânta doar o melodie, sau o melodie cu text. Asta face diferenţa, pentru mine. Dar când e dificil să exprimi ceva, să spui ceva în mod direct, pentru că folosirea cuvintelor e prea brutală, sau duce la confuzie, e mai uşor fără cuvinte; oferă mai multă libertate pentru ascultători.

            Dar nu e şi puţin periculos, să oferi libertatea asta publicului? Pentru că el poate să se îndepărteze foarte mult de ceea ce încerci să spui, sau să înţeleagă ceva complet diferit...

Nu ştiu ce să spun...

            Pentru că nu mai există un alfabet...

Reacţia ascultătorilor e reacţie – indiferent de reacţie: le place sau nu le place, se simt sau nu însufleţiţi, după ceea ce se ascultă... E şansa lor. Eu nu pot – şi nici nu-mi propun asta – să le spun „trebuie să mă înţelegeţi 100%”. Eu doar încerc să le ofer anumite posibilităţi de a găsi inspiraţie în altă sursă decât în ei înşişi. De aceea, nu cred că e necesar să fim prea critici şi să spunem că „se vor îndepărta prea mult de înţeles”. Pentru că se întâmplă la fel la concertele de muzică de avangardă - oamenii vin la concerte, se întâlnesc, ascultă ceea ce se întâmplă pe scenă; dacă vor înţelege sau nu, totul, e alegerea lor... [...]

             E foarte interesant pentru mine să ascult reacţia publicului. Nu sunt sigură, dar cred că era vorba de Festivalul „Nacht der Poesie”, în aprilie 1995, la Viena, ai prezentat nişte poezii din sunete – una numită „marmor”, alta „improvisation to thema a” - şi publicul, la sfârşitul acestor poeme, era foarte entuziast şi aplauda foarte tare. Apoi, al treilea poem a fost unul din astea: „demon by contract” sau „dream of death” (unele dintre aceste poeme se află pe site-ul Schule für Dichtung) şi, la sfârşit, ascultătorii au aplaudat mult mai puţin şi puteai să simţi că erau cumva...

Speriaţi...

            Speriaţi, da, speriaţi, ăsta e cuvântul... sau cel puţin gânditori.

Da, dar trebuie să spun că ţările vestice sunt foarte diferite... e o relaţie foarte diferită... Nu vor să se confrunte cu moartea... Peste tot au crucifixuri, cu Isus răstignit, dar nu vor să vadă moartea, oamenii care dispar. [...]

            Referindu-ne la ultimele două poeme menţionate mai sus, ai în ele dimensiunea asta dublă – bine şi rău – poate e un mod simplist de a le interpreta, sau poate e cel corect – de fapt, asta te şi întreb. Pentru că, pe de-o parte, ai o voce „neutră”, pozitivă, şi, pe de altă parte, o voce aspră, foarte joasă, ca de monstru, şi care aduce toate conceptele din sfera: teamă, pericol, moarte, demon, ameninţare, toate aspectele negative... E ca şi cum ai vorbi, în poemele astea din sunete, despre lupta dintre bine şi rău, din interiorul fiecăruia din noi. Nu ştiu... poate fi asta o interpretare valabilă?

            Pot fi înţelese în mai multe feluri: încercarea mea - ca şi cum aş prinde ceva din mine însămi, un spirit rău sau ceva în genul ăsta, ca şi cum l-aş prinde şi l-aş ţipa înafară. Asta ar putea fi o explicaţie. Depinde de cel care ascultă, unii ascultători nu văd lupta asta interioară, ca şi cum aş prinde spiritul ăsta şi m-aş lupta cu el, cu puterile mele pozitive. Unii oameni interpretează acest poem ca pe un cântec al inuiţilor, locuitorii Groenlandei, care folosesc acest sunet fără să aibă o conotaţie negativă. Ei spun că e ca şi cum leii de mare ar cânta un cântec, încearcă să pretindă că nu sunt fiinţe umane, ci foci. Pentru că aceste animale le dau carnea lor, hainele, totul. Atunci când cântă aşa, eschimoşii încearcă să se identifice cu leii de mare.

Te-am mai întrebat asta la cafenea, dar aş vrea să am răspunsul tău şi pe banda înregistrată – de ce dai titluri poemelor tale din sunete? Cum alegi aceste titluri, le consideri importante? Pentru că e puţin ciudat să ai o poezie din sunete, fără nici un cuvânt, şi, totuşi, un titlu, care reprezintă un indiciu...

Da, fac asta doar pentru că oamenii mi-o cer, pentru că, adesea, un anumit concert e anunţat, eu doar mă urc pe scenă şi cânt, asta e tot... Poate că e bine şi pentru arhivă, pentru că, de exemplu, când spui titlul „demon by contract”, poţi sa-ţi aminteşti imediat sunetul, sau daca spui doar „lucrarea nr. X” , poate că-ţi aduci sau nu aminte de sunetul respectiv. Deci titlul este şi o cheie către lucrare; nu trebuie să fie direct în a exprima povestea, trebuie doar să sugereze despre ce sunet e vorba...

Un alt aspect interesant este acela că faci referire, uneori, la faptul că eşti femeie. La un moment dat spui că „nu faci exact ceea ce ar trebui să facă o femeie”. Apoi, ai următoarele versuri într-unul din cântecele  de pe albumul „Out of Tuva (Seven Songs for Tuva: personajul feminin îşi imaginează cum vor gândi despre ea prietenii, după ce ea va fi murit, şi spui că ei vor gândi, probabil, „poate că a făcut uneori ceva ce nu e bine pentru o femeie să facă”. Ce nu e bine pentru o femeie să facă?

Mai întâi, cântecul ăsta e puţin despre Andaluzia şi despre poezia spaniolă, e foarte întunecos... Noi avem, de asemenea, tradiţia asta, să vorbim despre moarte şi să spunem: „OK, când voi muri, prietenii mei ar trebui să se întâlnească etc.”. Deci nu se referă la ideea de distrugere.

Nu asta vroiam să zic...

            Dar când vorbesc despre ceea ce n-ar trebui să facă femeia... a fost un timp când femeile... Eu eram singura care încerca să practice cântatul supra-tonal (overtone singing).

Da, la asta mă refer...

            Da, cântatul supra-tonal, are legătură cu modul acesta de a cânta. Pe vremea aia... acum se ştie că există multe femei care cântă în felul ăsta, chiar şi în Tuva, dar prin 1992, 1993, sau chiar în 1997, era imposibil să-ţi imaginezi aşa ceva.... Atât de repede se schimbă lucrurile!

Deci e vorba despre femeile care nu aveau voie să cânte din gât. De ce nu aveau voie?

Pentru că e o artă masculină, solicită multă forţă şi e practicată, în mod tradiţional, numai de bărbaţi.  Iar femeile cântau numai acasă, uneori. Nu toate femeile, doar câteva, cele care aveau darul ăsta, de a cânta aşa. Ele cântau acasă, cu tehnica asta ciudată, supra-tonală. Cântecele obişnuite puteau fi cântate şi de femei, şi de bărbaţi. Dar cântatul din gât era strict pentru bărbaţi.

Era vorba doar de o interdicţie pentru a proteja, fizic, femeia?

Nu, exista şi un tabu care provenea, cred, din vremurile când femeia avea alt statut; înainte de revoluţie, femeile aveau o poziţie socială foarte joasă, toate femeile, inclusiv soţiile regilor.

Despre ce revoluţie vorbeşti?

Cea din 1924. Pe vremea aceea, femeile aveau – chiar în limba tuviniană – nume precum „nedorita”... [...]

Ultima întrebare ar fi cea legată de proiecte de viitor – am citit pe site-ul tău despre albumul „The Portrait of an Idealist”, care pleacă de la texte de Daniil Harms...

Albumul vorbeşte despre perioada perestroika; în unele privinţe, a fost o perioadă foarte interesantă, acum lucrurile sunt mult mai aşezate, desigur, dar la începutul anilor ‘90 era mult entuziasm, multe descoperiri noi, multe nume noi, contacte noi, şi a fost şi un timp foarte haotic pentru Rusia. Am dat expresie muzicală acestor lucruri, cu Moscow Composers Orchestra, care este, de fapt, o orchestră de improvizaţie...

Interesant!

Da, sunt cincizeci sau şaizeci de muzicieni care improvizează. Desigur, au un fel de partituri, dar şi improvizează. Spunem povestea prin intermediul unui personaj, Nick Dmitriev, care a murit în 2002, nu, în 2004, şi de fapt povestea este despre el, dar şi despre perestroika, despre muzica din acel timp, situaţia din ţară, totul este exprimat prin muzică. Aproape complet fără cuvinte - numai din când în când, câteva pasaje din Daniil Harms, câteva din Erich Fried şi câteva poezii de-ale mele. Textele lor nu au fost suficiente pentru că a trebuit să fac anumite legături între ele, pentru album, a trebuit să adaug, uneori, anumite gânduri. Albumul are ambele versiuni, în rusă şi engleză.

Ai contribuit, de asemenea, la promovarea altor cântăreţi şi ansambluri din Republica Tuva, cum ar fi „The Daughters of Tuva”, „Huun-Huur-Tu” sau „Chirgilchin”. Participă la multe concerte, sunt populari?

Da, au multe concerte, călătoresc mult, dar ceea ce fac ei ţine mult mai mult de zona tradiţionalului.

Ce îţi place cel mai mult din muzica, teatrul radiofonic, muzica de film, poezia din sunete – toate aceste ramuri ale activităţii tale, ce îţi place cel mai mult din ceea ce faci? Sau din poezia din sunete, dacă vrei să rămânem aici? Care dintre toate astea consideri că te reprezintă cel mai mult?

Îmi plac toate! Îmi place foarte mult să improvizez, nu numai cu vocea... Îmi place foarte mult şi să cânt cântece.. nu ştiu ce să spun. Totul îmi face plăcere! Dacă te referi la popularitate...

Nu, mă refer la zona faţă de care te simţi mai apropiată...

Improvizaţia. Sau să cânt cântece, dar cu improvizaţie. Dar tot mai mult simt nevoia să scot un album solo, pentru că atunci nu mai e nici o problemă: pot să scot sunete, pot să cânt cântece, pot să improvizez – toate astea într-o singură piesă, cu o singură voce...                                                          

 

(Viena, 24 noiembrie 2008)

Denisa Mirena Pişcu