Tatuaje

Mihail Vakulovski

Grossomodo

„nu-s doar un titlu pe-o carte

cu CNP, şi două, trei, patru cu ISBN

şi-o diplomă reclamată în monitorul oficial

că m-a părăsit”

Cînd am deschis noua carte de poezie a lui Mugur Grosu, „Grossomodo”, am crezut că-i o antologie, fiind de... 224 de pagini, groasă-groasă, mai groasă decît cuvîntul „groasă” şi chiar decît cuvîntul din titlul cărţii - grossomodo. Dar nu e aşa, nu e o antologie, ci o carte nouă, originală. În mare, şi-n „Grossomodo” Mugur Grosu îşi păstrează stilul poetic, alert, hedonist, experimental, ironic, jucăuş şi existenţialisto-psihedelic. O poezie cu mult dialog, multă mişcare şi multă acţiune – ploi de tropi, furtuni verbale şi intertext atemporal. În „Iepurii nu mor”, cel mai bun roman de pînă acum al lui Ştefan Baştovoi, un personaj îi spune altuia că nu posedă sensul cuvintelor. Mugur Grosu e un Gică Hagi al literaturii, un Ronaldinho poetic, care se joacă mereu cu cuvintele, figurile de stil şi cu expresiile, aranjîndu-le de cele mai multe ori ironic în poezia care într-un final poate deveni chiar gravă şi dureroasă, nu doar serioasă. Mugur Grosu cel mai des se joacă cu intertextul şi aluziile, dar şi cu aranjarea în pagină a cuvintelor, inclusiv cu trecerea lor dintr-un rînd în altul („cimpan/zeu”, „întune/cartea”, „sufle/tulburat”, „întregul meu văz/duh”...). Intertextul din „Grossomodo” poate fi gustat şi dacă ştii la ce face referire Mugur Grosu (fireşte), dar şi dacă nu ştii că e un intertext te poţi distra la lectură („singurul animal care face shopping / şi-ar putea cumpăra propriul suflet / nici nu l-ar recunoaşte pe raft / la hipermarchet ar spune / că-n alte părţi e mai ieftin”)…

Volumul „Grossomodo” este alcătuit din şapte părţi, „Nasno”, poeme-definiţii, foarte scurte, strălucitoare şi frumoase; „Zapo”, poezie-zapping, post-dadaism lucid, „Viaţa mea – revăzută şi adăugită” începe cu un textualism mai mult ironic, dar titlul trebuia respectat, aşa că textualismul trece repede în existenţialism; „Rimeluri”, poeme rimelate cu rime; „Versuri explicite”, cele mai mugurgrosu-iene, în care cine-l cunoaşte – îl recunoaşte; „Tratament traumagic”, în care se pierd tabuuri şi e straşnic în lift cu tine şi eului poetic îi pare rău că nu are nici o problemă, dar ameninţarea rămîne reală; şi „Psih”, în care eroul principal e, fireşte, psihul, care tot apare şi dispare printre jongleriile ceva mai vechi ale lui Mugur Grosu (volumul începînd cu cele mai noi texte ale poetului şi încheindu-se cu cele scrise… cînd era Mugur ceva mai tînăr). Scriitorul e obsedat de titluri şi asta se vede şi din poeme, nu doar… din titluri, iar cel mai bine se poate observa din „Viaţa mea – revăzută şi adăugită”, „Jaful” şi „Mergi mai departe”. Lui Mugur Grosu îi e suficientă şi hîrtia de la o ţigară să existemizeze poetic, dar în acelaşi timp poate să nu-i ajungă nici o Biblie nescrisă pentru ca să-şi pună existemul pe hîrtie. Dar şi-n primul, şi-n al doilea caz poetul Mugur Grosu e artistic, ironic, realist şi simpatic. Dacă ar trebui să vă recomand cîteva poeme din „Grossomodo”, astea ar fi: „HOAX”, „Mergi mai departe”, „Bar”, „Messi”, „Jaful”, „Stil”, „Rating”, „Ploaia”, „Mergi”, „Concurenţa”, „Val”, „Cuvînt”, „Filtru”, „Amfetamine”, „Carne macră”, „Chinezărie” şi „Gata”!

„Grossomodo” e o carte foarte groasă de poezie a lui Mugur Grosu, un poet foarte înalt, foarte fin şi foarte elegant. Lectură plăcută!

Mugur Grosu, „Grossomodo”,

Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2011