George DURBĂLĂU

Red Hot Chili Peppers este cu noi. De data asta pe bune!

Trebuie să recunoaștem, în multe cazuri, treaba asta cu pasiunea pentru muzică este boală grea. Începi să vrei să fii din ce în ce mai bine informat, să ai cele mai noi albume și...să fii prezent la cele mai importante evenimente live ale anului. De ceva vreme granițele turismului muzical au depășit România, festivalurile mari fiind și destinația concediului de vară a multora dintre noi. Dar, pe de altă parte, tot de ceva vreme încoace nu mai trebuie să ne uităm prea invidioși în curtea vecinilor pentru a vedea cum la ei vin cei mai grei și noi mai trebuie să așteptăm... Avem deja o panoplie importantă de artiști care ne-au vizitat țara în trecutul imediat și cu toate acestea găsim mereu motive să ne dorim mai mult, trupe și artiști care încă nu au venit și care parcă ne ocolesc stadioanele! Parcă devine și o chestiune de orgoliu național la un moment dat! În cazul meu și al multora din jurul meu, Red Hot Chili peppers era clar una dintre trupele care trebuia să vină demulticel și tot mai trecea câte un an, ei mai lansau câte un album și...nimic. România nowhere to fiind pe harta și calendarul concertistic. Sad Face. Până când ne-am pus noi la ghicit pe cine vedem anul ăsta. Evident, făcând parte din piața muzicală de vreo nouă ani, ne mai ciripesc și nouă diverse păsărele despre zvonurile cu aromă de adevăr și cu toate că nu aveam pe ce să ne bazăm afirmația, i-am pus pe red Hot Chili Peppers în capul listei de „posibili” poate mai mult din dorință decât din certitudini. Nu a trecut mai mult de o săptămână și, guess what? Se anunță oficialmente că americanii s-au înduplecat și au decis că vor să vadă Bucureștiul (nu Budapestul, să fie clar!) mai de aproape! Vestea ne-a umflat în penele jurnalistice, însă cel mai important, ne-a bucurat la maximum, pentru că RHCP este una dintre trupele „foarte grele” live, în topul meu personal fiind pe un merituos loc trei, dupa U2 pe locul întâi cu coroniță și Coldplay pe doi. Smiley face. Ținând cont că pe U2 și pe Coldplay i-am văzut live în alte țări, rămăsese ca pe americani să-i bifez cumva, cândva. Prospecte mari pe anul ăsta nu prea aveam so, happy, happy, joy, joy, am aflat că vin ei la mine. Și uite așa voi reuși să aplaud la scenă deschisă ultima clasată pe personalul meu podium, cu un nou album, dar, unfortunately, și cu un nou chitarist.

Nu că Josh Klinghoffer nu ar fi bun, dar Frusciante...

John Frusciante este un impresionant artist și istoria lui este indestructibil legată de Red Hot Chili Peppers. Mai exact, de cele mai bune vremuri ale trupei. Și acum nu vreau neapărat să mă lansez în opinii de genul „prezența lui Frusciante a creat hituri”, deși nu poți să nu consideri că revenirea lui după pauza de creație solo, imediat după scurta perindare pe „Milk” a lui Navarro pe la corzile trupei, a avut un efect important. Energia trupei s-a refăcut, John ieșea dintr-o zonă foarte sumbră din viața lui personală și avea ceva de spus marii mase prin intermediul unei trupe ROCK. Atunci, pentru necunoscători, se năștea „Californication”, albumul care e relansat RHCP și le-a câștigat câteva milioane de fani continuând cu „By The Way” și foarte creativul „Stadium Arcadium” (album dublu). Treaba a mers strună, ăsta e adevărul și niște piese grozave au lovit difuzoarele, rupând scene în două și mișcând mulțimi fără precedent în istoria live a trupei. Din păcate, un artist de talia lui Frusciante tinde întotdeauna să meargă mai departe cu creația solo (să nu uităm că are zece albume solo la activ) și să înceapă a fi ușor plictisit de viața de trupă rock-on-the-go, avnd foarte multe turnee în anii recenți cu RHCP. Dar hai să nu zicem plictisit, ci poate mai degrabă insuficient provocat artistic. Mai mult de atât, se pare că nici atmosfera din trupă și la sesiunile de înregistrare, nu mai punem turneele istovitoare, suferise anumite modificări ce nu-i erau pe plac artistului și, astfel, a decis să părăsească trupa, în 2009, decembrie anunțând oficial că nu va mai face parte din trupă. Ever. Crying face. Evident că ăla a fost unul din momentele când îți venea să îți trimiți copii la culcare și să urli că nu ai făcut eforturi mai mari să-i vezi pe trupeți în formula cu John F la chitară! Dar, pe de altă parte nu este cazul să devenim melodramatici. După patru ani de pauză de la ultimul efort discografic, și după multe frământări și întrebări existențiale RHCP a decis să meargă înainte. Flea, un bun prieten de-al lui Frusciante, a avut dubii serioase dacă trupa mai are ceva de spus, până când a reaklizat că „Anthony (Kiedis) este fratele meu, îl iubesc atât de mult, am început trupa asta împreună când eram copii. Am hotărât că vreau să continui. Nu vreau niciodată să renunț la treaba asta”! Kiedis a avut și el îndoielile lui, însă, după dialoguri foarte serioase cu membrii trupei a declarat că „am avut intuiția asta, că nu suntem chiar consumați. Am decis să menținem Red Hot Chili Peppers doar dacă, într-un fel, reușim să ținem piept la ceea ce am realizat în istoria noastră”. Așadar, cu multe tribulații (ce a implicat  și o decizie de a nu mai face nimic cu RHCP pentru un an) și cu alte proiecte în care au mai fost implicați trupeți – Chad Smith a cântat cu supergrupul Chickenfoot, Flea a studiat teorie muzicală la University of Southern California și Frusciante a lucrat la „The Empyrean” (cel mai recent album, lansat în 2010) – până la urmă los angeleșii au decis să rămână împreună. Și cum altfel să arăți asta mai bine decât printr-un nou album.

Albumul numărul zece

A ieșit la patru ani de la Stadium Arcadium și avea șanse destul de mari să nu iasă deloc. Însă, așa cum am văzut că fac toate trupele mari, chiiar și după o a doua plecare a unui membru drag lor și o pauză de patru ani, nu numai că găsesc resursele să iasă cu ceva nou, ci mai mult, compun în jur de 70 de piese noi (!) și se întâlnesc aproape zilnic timp de un an de zile, pentru a compune și a vedea exact unde îi duce acest următor pas. A fost foarte clar încă din start că nu va fi cazul încă unui album să spunem tipic ultimilor ani și celor mai recente albume. Grupul a decis să se transforme cât de radical îi ținea cureaua creativă, ca să spunem așa. De altfel, nu poți să nu observi noul look mega-ciudat de„ american psycho” al lui Kiedis începând cu primul videoclip, „Monarchy of Roses”! Dar asta este doar marketing, probabil. Albumul în schimb este nou și vechi deopotrivă. Este modul în care, în mod natural chiar, trupele cu o istorie lungă își încheie o etapă de explorări și succes masiv cu o revenire la rădăcini, la un sunet mai simplu, mai direct și nefardat. Considerat în mod general un album peste medie, undeva la 3,5-4 stele din cinci de marile reviste de specialitate, „I’m With You” este un clasic RHCP cu funk-ul ce respiră spații mai largi, cu un sunet nu atât de hitos, dar mai rock decât pe albumele recente. Schimbarea majoră (in afară de freza lui Kiedis!) este evident recrutarea ca membru deplin in trupă a lui Josh Klinghoffer. Artistul a fost prezent pe scenă în ultima parte a turneului „Stadium Arcadium” șia colaborat și cu Frusciante pe ultimul său album, așa că era o figură familiară celorlalți trei. Alegerea este una inspirată, prezența lui pe album aducând chitara în zone mai puțin pretențioase însă mai dense, mai grele, de rock din ăla de-l ascultam în liceu. Ceea ce poate fi - și este - absolut suficient pentru a obține un feel retro, dar ancorat adânc în contemporaneitate. Discul vorbește foarte sincer despre momentul artistic și personal în care se află cei patru artiști și este o experiență audio demnă o o trupă mare. Și dacă discul introdus în formă digitală în player sună atât de rock și energic, imaginați-vă cum va fi live, pe 31 august... Numai bine vă întoarceți din concediu și intrați în toamnă numărând nu boboci, ci mâini ridicate și cântând la unison. Frumoasă perspectivă!

Biletele la concertul de pe stadionul Arena Națională din București

au fost puse în vânzare încă din 13 decembrie 2011, prețul variind între 130 și 495 RON.