A.R. Deleanu

Ştefana Cristina Czeller, „Cerneală şi sânge”,

Millennium Books, 2011

Avem şi noi thrillerele noastre. Puţine, e drept, dar le avem. Şi se înmulţesc. În ciuda lipsei unei solide tradiţii a literaturii româneşti de suspans, eforturi ca cel al doamnei Czeller sunt admirabile. Czeller debutează în 2010 cu un thriller românesc cu accente horror, „Cerneală şi sânge”, un debut care promite şi care anunţă o carieră strălucită – atât cât poate fi ea în contextul literaturii speculative româneşti.

Cristina Man este ziaristă la un cotidian din provincie, „Incomodul”. Când de la Centrul de Transfuzii se fură o cantitate mare de sânge, Cristina intră pe fir şi încearcă să afle cât mai multe, ca un veritabil jurnalist de investigaţii. Totul se complică însă foarte repede când observă că persoane din jurul ei sunt fie ucise, fie violate, fie rănite. Bine nu le e, oricum. Nefericitele întâmplări coincid cu depunerea candidaturii şi cu desfăşurarea campaniei fermecătorului, înstăritului şi misteriosului Alex Corbu. Încă de la prima întâlnire cei doi simt o atracţie de nestăpânit unul faţă de celălalt. Şi, pentru ca presiunea să fie desăvârşită – de parcă nu ar fi fost de ajuns -, Cristina începe să aibă vedenii, să simtă că este urmărită şi să aibă vise ciudate care o transpun într-o Rusie veche, în urmă cu sute de ani, imagini pe care nu le înţelege şi care o derutează. Dar nu numai ea este bântuită de viziuni: mai mulţi copii văd siluete negre în geam, imagini pe care le transformă apoi în desene.

Sună bine, nu? Asta pentru că şi este bine. Czeller foloseşte cu dibăcie instrumentele literare specifice literaturii de suspans, rosteşte lucruri numai până la jumătate, presară cliffhanger-e la tot drumul şi păstrează adevăruri pentru final. Recunosc că am parcurs cam 300 de pagini până să înţeleg (sau să cred că înţeleg) cum se leagă totul. Problema este că finalul lasă un pic de dorit. Mi-aş fi dorit o confruntare finală de proporţii, un boom pe măsura acţiunii din roman. Explicaţiile finale sunt însă destul de simpliste. Aş fi vrut mai multă acţiune, mai mult sânge, mai multă durere la final, dar e bine şi aşa. Oricum romanul este o reuşită. Se anunţă cărţi nebune!

Foto: Zia Vey