A.R. Deleanu

„The Killer Inside Me” de Jim Thompson,

ed. Orion, 2006

“Did you ever stop to figure that there’s all kinds of ways of dying, but only one way of being dead?”

Pe bune acum, v-aţi gândit? Thompson s-a gândit. “The Killer Inside Me” a fost scris in 1952. Acţiunea se desfăşoară într-un orăşel mic, Central City (cred că nimic nu e întâmplător la Jim Thompson), în care fiecare ştie pe fiecare după nume şi trecut. Nimic nu poate zdruncina liniştea aparentă a acestui orăşel asupra căruia veghează şeriful şi Lou Ford, ajutorul de şerif. Lou e cam prostuţ, încet la minte, timid, ceea ce îl face plăcut în ochii celor din Central City. Nici cititorul nu e scutit de asta. Dar Lou are, şi nu se ascunde să ne arate nouă, cititorilor, şi o altă latură. Lou se simte cumplit de separat de semenii lui din cauza unei boli (“the sickness”), pe care o poartă cu sine din copilărie, dar pe care ştie să o ascundă sub masca blândeţii şi a idioţeniei aparente.

“A weed is a plant out of place. I find a hollyhock in my cornfield, and it’s a weed. I find it in my yard, and it’s a flower.”

Şi dacă alienarea lui Lou v-a declanşat puseuri de milă, este exact ce şi-a propus Thompson. Problema este că această boală nu afectează numai pe el, ci pe toţi cei care ţin la el, care au încredere în el şi care se apropie de el, pentru că boala este de fapt instinctul său criminal. Lou este un psihopat, un criminal manipulator, care îşi joacă rolul de om blând şi agent al ordinii şi al legii, până în clipa în care este trimis să vorbească cu Joyce, o prostituată care s-a mutat în Central City. Întâlnirea cu ea e asemenea unui seism. Boala este eliberată de sub plăcile tectonice şi scufundă întregul Central City într-un ocean de teroare.

Cam atât despre acţiunea cărţii. Poate unii dintre voi au văzut filmul apărut de curând, cred că în 2010. Eu nu. Dacă l-aţi văzut, nu strică să faceţi rost şi de carte şi o să vă spun şi de ce: este un roman care are potenţialul de a vă schimba sau măcar de a lăsa o zgârietură adâncă în confortul vostru interior. Thompson alege naraţiunea la persoana întâi, ceea ce te obligă să gândeşti cu vocea lui Lou. Îl auzi, paşii tăi calcă în urma paşilor lui, pumnul tău stropşeşte chipul lui Joyce, degetul tău apasă de nenumărate ori pe trăgaci. Începi să minţi cu el, să-i joci rolul, ba chiar începi să ţii la el. Asta îi reuşeşte lui Thompson: te forţează să te identifici şi să simpatizezi cu un criminal în serie. Începi să te gândeşti la boala lui Lou (luilu, da ştiu, dar ce să fac, aşa îl cheamă), şi ajungi să îţi pui întrebari: Oare la câţi paşi sunt de aşa ceva? Oare aş putea vreodată să… Şi te opreşti, că te trec fiorii.

“All of us that started the game with a crooked cue, that wanted so much and got so little, that meant so good and did so bad. [...] All of us.”

În ultimele zile am văzut numai dereglaţi la ştiri, violenţă la vrac, astfel încât o asemenea lectură (chiar dacă în cazul meu au trecut câteva luni de la ea) îşi găseşte un loc ideal, dar tulburător. Aproape de fiecare dată când un criminal e arestat îi auzim pe vecini: A fost un om atât de bun, atât de blând. Nu pot să cred. Aşa şi Lou, îţi vine să îl iei în braţe şi, chiar şi în clipele în care “boala” este stăpână pe el, Lou tot îţi va explica că nu e el. Şi poate îl vei crede.

Mai înfricoşător decât un roman horror, mai tulburător decât orice ştire de la ora 5, “The Killer Inside Me” te transformă. Pentru câteva ore sau zile nu mai cauţi demonii în ceilalţi, pentru că demonul e în tine.

“It’s always lightest just before the dark…”

Foto: Zia Vey