A.R. Deleanu

Romania Noir. O antologie de povestiri mystery & thriller,

de George Arion şi Bogdan Hrib (ed.),

editura Crime Scene Publishing, 2011

„Romania Noir. O antologie de povestiri mystery & thriller”, editată de George Arion şi Bogdan Hrib şi apărută la Crime Scene Publishing în 2011, este un „început”, după cum declară în „Nota editorului” domnul Hrib, notă la care voi mai reveni la final. Am fost peste măsură de entuziasmat de o asemenea iniţiativă, pe care o văd necesară pentru o literatură contemporană naţională „sănătoasă”. Până nu marcăm fiecare gen în condica literară nu putem pretinde că avem o scenă literară firească. Bifăm, bifăm, parcă îmi vine să zic, dar nu cu orice preţ. Dacă această antologie rămâne la nivelul de „început” e o mare greşeală, pentru simplul fapt că e un început stângaci, dacă nu chiar prost, şi asta nu neapărat din cauza calităţii textelor – fiecare autor cu ideile şi cu vocea sa, ce e de reproşat aici? – ci din cauza neglijenţei cu care a fost „îngrijită” această culegere.

Dar să o luam pe rând. Antologia cuprinde unsprezece povestiri de calibre diferite, două dintre ele aparţinând editorilor (se putea altfel?!). Alexandru Arion deschide foarte bine culegerea cu povestirea „Captiv”, un monolog halucinant, ca rupt dintr-un vis, al unui bărbat care străbate noaptea cu un cadavru în maşină. Încercând să-şi justifice fapta, naratorul cade în reverii psihotice şi repetă refrenul „Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu” ca pe o mantră. Un text foarte bun, printre puţinele din antologie – o alegere perfectă pentru un incipit de antologie. Domnul Arion, seniorul, continuă cu povestirea „Murder by Skype” şi ne prezintă un narator prins într-o falsă aventură extraconjugală care se termină – cum altfel? – prost. Cam banală povestirea, dar scrisă cu mâna sigură a unui autor cu experienţă în domeniu. Renata Caragiani prezintă o serie de sinucideri care par să aibă un tâlc, dar unul care m-a dezamăgit în final. Se pune că nu vreau să divulg prea multe despre acţiunea povestirilor? Bogdan Hrib a scris, după părerea mea, cel de-al doilea text bun din antologie. „Urmele paşilor ei” are o premisă fantastică: pe neaşteptate, fiecare pas al fiecărui om lasă urme colorate în urmă. Asta îl ajută pe detectivul din povestire să rezolve cazul dispariţiei fiicei unei femei, cu care se şi combină la final. Măcar atât. Bun final, însă. În „Serata” de VT Morogan, un ins adună nişte oameni la un loc cu un scop funest. Îi iese. E şi cu iubire, deci nu ştiu ce să zic. Andra Pavel, născută în 1994 (băi!) ne oferă cel mai lung text din antologie, cam prea lung pentru un subiect atât de neinteresant. E păcat, aş fi vrut să îmi placă „Bloggeri guvernamentali”, pentru că recunosc talentul de necontestat al tinerei Andra Pavel. N-am ce comenta – stil alert, propoziţii bine calculate, rar ceva în plus şi rar bănuiala că ceva lipseşte. Dar subiectul e neinteresant şi nu justifică lungimea exagerată în cadrul unei antologii. Oricum, Andra Pavel a devenit o revelaţie pentru mine şi sunt sigur că ne va da lecţii în curând. Subiecte interesante îi trebuie. Mircea Pricăjan este prezent cu textul „Plecarea lui Toma”, o povestire cu accente horror, oarecum de aşteptat din partea dânsului. Nu am ce-i reproşa, poate doar doppelgänger-ului din povestire, că vorbeşte prea mult şi explică totul. Cu cât ştii mai puţin, cu atât te panichezi mai tare. Dar, în rest, un text foarte curat, în care grija editorului din Mircea Pricăjan şi-a arătat chipul. Monica Ramirez („Orizontul de dincolo”) a scris ceva cu CIA, agenţi sub acoperire, pe tema relaţiei amoroase dintre infractor şi agent secret, dintre bine şi rău, carevasăzică. Nu-i de mine. Deloc „Romania” şi prea puţin „noir”. „Din umbră” de Oana Stoica-Mujea e singura povestire pe care nu am citit-o. Motivul e simplu: a pus virgulă între subiect şi predicat. Nu o dată. De două ori. Pe o singură pagină. Nu sunt un pedant, dar cu aşa ceva nu-mi pierd vremea. De la Bogdan Teodorescu mă aşteptam să scrie un text foarte bun, o povestire care să-mi placă. „România 2011” mi-a plăcut mult. Este vorba despre un tip obsedat de un joc care imită traiul din România. Jocul îl face praf pe tip, îl nenoroceşte. Genială povestirea, mişto stilul, foarte bună ideea. Finalul - de fapt ultimul paragraf - m-a dezamăgit un pic. Despre ultima povestire, „Vega Club” de Lucia Verona, nu prea am ce să zic. Din păcate m-a plictisit. Bine măcar că e scurtă.

Las pentru final cel mai ilar aspect al antologiei: „nota editorului”, în care Bogdan Hrib se plânge de autori, acuzându-i ba că nu trimit textele la timp, ba că nu au diacritice, ba că nu sunt corectate etc. Ei bine, ţinând cont că antologia este plină de greşeli, mă îndoiesc că textele au mai fost îngrijite de editori. Şi atunci mă întreb: ce a făcut antologatorul?

Am zis. Şi acum, să vină duşmanii!   

Foto: Zia Vey