A.R. Deleanu

Michael Haulică, „Povestiri fantastice”,

Millennium Press, 2010

Michael Haulică a fost o mare surpriză pentru mine. Şi o imensă bucurie. Atât de bine îmi pare că scrie, încât mă întreb – şi nu o fac des – de ce nu este mai cunoscut. Da, e nedrept să mă întreb asta, pentru că domnul Haulică este foarte cunoscut şi apreciat în rândul cititorilor de literatură fantastică, dar consider că - pe nedrept - nu destul de popular în literatura mainstream. Şi ar merita. Iar cartea de vizită pentru acest act de popularizare poate fi chiar volumul „Povestiri fantastice”, un best of care însumează texte scrise pe o perioadă a aproape trei decenii.

Haulică face parte, cred, din acea categorie de scriitori care au de suferit de pe urma şabloanelor literare. Da, Haulică este un autor de science-fiction, un creator de lumi ale viitorului chiar, dar textele sale alunecă în realism magic, în fantasticul care irupe brusc din cotidian, forţându-ne să recalculăm ce credem că ştim despre timp şi loc, despre aici şi acum. Nimic nu este ceea ce pare, vrea să ne spună Haulică. Da, Haulică scrie science-fiction, dar care nu este un ţel în sine, ci un vehicul către adevăruri universale, către întrebările profund umane legate de iubirea dintre doi oameni, de traiul nostru în societate, de relaţia noastră cu tehnologia, de erotism şi de moarte. Da, Haulică este un scriitor de science-fiction, dar este în primul rând un stilist desăvârşit, iar ţelul său suprem e limba, un limbaj care îşi păstrează frumuseţea şi inovaţia şi în lumea viitorului imaginat de autor.

Lumea lui Haulică este una în care omul este profund conectat la un univers al Marelui Joc, viaţa desfăşurându-se în virtual, cu intrări şi ieşiri, căi ascunse şi spaţii deschise, unghere intime în care se ascund trăiri umane într-o lume dezumanizată şi pieţe în care mozaicul unei vieţi virtuale şi deseori înşelătoare se îndreaptă către o răcire inerentă sistemului. În virtual se consumă iubiri, se poartă războaie şi se moare.

Haulică e un stilist şi un scriitor deschis inovaţiei, pregătit oricând să împingă limitele genului în care scrie. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, nici măcar titlurile povestirilor, unele dintre ele remarcabile („Noi, cei cu ochii arşi”, „Cornelia cu sâni goi”, „Singurătatea ploii violete”, „Gramatica deasupra oraşului” etc.).

În literatura speculativă din România circulă apelativul „maestru” adresat unui anumit scriitor cu o vârstă venerabilă – nu voi spune numele, nu se cade -, cu multe volume publicate, dar, după umila mea părere, cu o scriitură lipsită de stil, de viaţă şi de culoare. Toate acestea nu-i lipsesc însă lui Haulică. Dacă literatura speculativă românească e un trib şi „maestrul” un povestitor, atunci Haulică este un şaman.      

Foto: Zia Vey