A.R. Deleanu

„Playlist (pentru sfârşitul lumii)” de Mihnea Blidariu,

ed. Casa de Pariuri Literare, 2010

„Desigur, există şi părinţi normali pe aici, însă, ca şi scriitorul acestei cărţi, nu sunt înclinat să laud bunele, ci să încerc să îndrept relele.” [pag. 128]

Pentru că ăsta e Mihnea: un răzvrătit, un luptător, un visător. Mihnea Blidariu le-a cam încercat pe toate: e muzician de succes, coordonator de campanii sociale şi politice, poet cu două volume publicate şi mai nou cochetează şi cu teatrul. Anul 2010 a reprezentat şi incursiunea sa în proză direct cu un roman intitulat „Playlist (pentru sfârşitul lumii)”, apărut la Casa de Pariuri Literare. Cartea este o sumă de proze scurte cu personaje şi întâmplări pe fundalul apocalipsei româneşti. Un meteorit urmează să lovească pământul şi naratorul ne prezintă diferite personaje în diverse situaţii în acele săptămâni dinaintea sfârşitului.

Naraţiunea este una dinamică şi dezinvoltă. Mihnea schimbă constant perspectivele, reuşind astfel să-mi capteze atenţia până la final. Unul dintre talentele lui este să se pună în pielea personajelor sale, fie ele bărbaţi, femei, oameni simpli sau staruri „de carton”. Pentru că în „Playlist” întâlnim o întreagă pleiadă de personaje cunoscute: Mitică Dragomir, Andreea Esca, Oana Zăvoranu, Dan Diaconescu, Gheorghe Funar, Ştefan Bănică şi Andreea Marin, Mircea Badea, Gigi Becali şi mulţi, mulţi alţii. Mai apar şi personaje reale, dar a căror identitate nu este menţionată, cum ar fi managerul de trupe din Cluj, personaj pe care noi, cei care am avut sau avem ceva treabă cu muzica, îl recunoaştem cu uşurinţă. Lui Mihnea îi place la nebunie să aşeze aceste personaje într-un context apocaliptic şi să le împingă spre distrugere, pentru că de fapt exact asta fac personajele de mai sus în cartea lui: mor. Unii sunt ucişi gratuit de un justiţiar autoproclamat, care străbate ţara în lung şi-n lat pentru a măcelări vedetele care îi ies în cale şi care, la auzul faptului că Iisus va învia o ultimă dată pe plaja din Mamaia, se grăbeşte să-i facă şi acestuia felul. Alţii pur şi simplu mor.

Majoritatea povestirilor este absolut delicioasă şi curajul şi imaginaţia lui Mihnea nu poate să nu încânte. Scriitura suferă totuşi de un sindrom întâlnit des la debutanţi într-un domeniu, un fenomen pe care îl cunosc şi eu foarte bine şi pe care îl simt pe pielea mea: inconsistenţa. Întâlnim pagini savuroase, bine construite, cu personaje rotunde şi complexe, purtate de motivaţii solide, pentru ca apoi, câteva pagini mai încolo, să citim despre inşi cu motivaţii subţiri, faze trase de păr şi gratuit moralizatoare. Printre episoadele cu adevărat bune le numesc pe cele cu politicianul îndrăgostit de Naomi, care rămâne alături de ea/el în clipa morţii, ţinându-i cu duioşie penisul în mână, sau cea în care Blanket, fiul lui Michael Jackson şi al lui Britney Spears, se retrage la Craiova după o serie de peste 30 de mii de crime şi unde o mutilează vaginal pe Spears în scopul de a i se strecura la loc în uter. Some strong shit! Blidariu nu duce lipsă de idei şi imaginaţie. Dar deloc!

Însă părţile care mi se par mai slabe sunt chiar acelea în care autorul alunecă într-un discurs „moralizator-eco-salvaţi-planeta-şi-animalele-etc.”: o frunză care îşi plânge moartea şi pe cea a semenilor săi, aruncând vina pe traiul iresponsabil al oamenilor, sau un câine care moare în lanţ, părăsit de stăpâni. Nu faptul că imaginează aşa ceva e problema, ci că arată cu degetul în mod explicit şi nu lasă poveştile să vorbească de la sine. Mihnea reuşeşte până la un punct să ne „suspende neîncrederea” şi asta este bine! Asta vrea un cititor! Episoadele din carte devin credibile şi putem uita că suntem nişte simpli spectatori într-o reprezentaţie literară. Dar această stare este puternic pusă la încercare de epilogul cărţii, un manifest deprimant şi moralizator la adresa poporului ignorant, incult şi fără demnitate. Un text foarte bun şi bine condus, dacă nu ar fi între copertele unui roman, unde, după părerea mea, nu are ce căuta. Autorul iese din spatele naraţiunii şi ne vorbeşte direct, criticând, înfierând, invitând la reflecţie. Rezultatul este unul nefast şi seamănă prea mult cu explicaţia unui banc. Dacă explici bancul, se fâsâie. Cartea putea vorbi şi de la sine, nu era nevoie de acest epilog. Publicat într-un jurnal, o revistă, gazetă, orice altceva – da, de ce nu? Dar aşa, parcă m-a îndepărtat prea mult de povestea genială de până la pagina 142.

Pe de altă parte, lui Mihnea i-a reuşit o satiră punk cu tentă pulp care merită în mod clar citită şi care a lipsit literaturii româneşti. Autorul, care chiar dacă nu se consideră scriitor, are o calitate pe care mulţi dintre noi, tinerii scriitori (şi nu numai), nu prea o avem: curajul. Asta îl face să fie mai scriitor decât mulţi alţii care se consideră în mod public scriitori. Şi pentru asta: jos pălăria! Valoarea acestui prim roman va creşte însă şi mai mult odată cu apariţia următoarei cărţi, pentru că asta face un scriitor adevărat: pune punct şi o ia de la capăt. Nu are voie să rămână la o singură reuşită literară, ci trebuie să demonstreze că poate şi mai mult. Eu cred că Mihnea poate şi abia aştept să văd ce mai pregăteşte.

Foto: Zia Vey