A.R. Deleanu

„Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău”

de Mihail Vakulovski,

ed. Cartea Românească, 2011

„În acest timp fratele mai mic se uita la filmul cu desene animate Nu zaieţ pogodi cu mâinile sub masă. În mâini avea o foarfecă.” (p. 27)

„Student la Chişinău” este primul volum din trilogia „Tovarăşi de cameră”, un proiect literar botezat de autor nu roman, ci rockman. Şi invenţia este pe deplin justificată, deoarece romanul de faţă este foarte rock: personajele ascultă rock, beau, se fut (păi, dacă asta fac, doar nu o să zic eu că fac dragoste) şi se bat. Bine, unii mai şi învaţă, că sunt la universitate, precum protagonistul, Hai, căruia îi place cartea, fără a fi un tocilar plictisitor, ci un tânăr scriitor şi luptător profesionist, atlet, vlăjgan deştept şi cu dor de casă. Povestea din această primă parte se învârte în jurul anilor de facultate la Chişinău, cu tot ce presupune asta: viaţă de cămin, beţii şi futai fără perdea. Este genul acela de carte care ar putea continua la nesfârşit, povestea fiind de fapt un mozaic nu neapărat de întâmplări, ci de personaje, care mai de care mai fascinante. Citind despre aceste personaje ai sentimentul că nu ai de-a face cu invenţii literare, ci cu persoane reale şi sunt convins că mulţi dintre ei sunt indivizi din viaţa autorului, modelaţi doar niţel, atât cât să încapă într-o carte. După cum ziceam, povestea ar fi putut să continue la nesfârşit, dacă nu s-ar fi terminat facultatea. Caracterul acesta de puzzle imagistic permite cărţii să poată fi citită şi aleatoriu – o iei din bibliotecă, citeşti câteva pagini, râzi pe aici, mai plângi pe dincolo şi o pui la loc. Testat pe propria-mi piele.

Chiar dacă trebuie să recunosc că nu este în totalitate genul meu de carte – Mihai fiind un tip foarte ancorat în realitate, eu încercând să cam fug de ea -, m-a prins şi îi recunosc cel puţin două elemente de mare valoare: limbajul este savuros, degajat, fără considerente legate de arbori genealogici literari, cu „durere în pulă”, cum ar spune Hai (nu e o carte pentru pudibonzi, blea). Pe tot parcursul lecturii nu puteam decât să mă gândesc că Mihai este un fel de Creangă al timpurilor noastre. Şi pe deasupra pare să scrie cu atâta uşurinţă şi naturaleţe, încât e enervant! Mihail Vakulovski scrie cum trăieşte şi trăieşte cum scrie. Şi doi: „Student la Chişinău” reprezintă o cronică a acelor vremuri şi locuri, schimbările sociale de la începutul anilor ’90 din Republica Moldova străbătând cartea ca un râu care hrăneşte pădurea de personaje prinse în năzdrăvăniile nebuneşti ale poveştii. Cartea este, de altfel, plină de scrisori (reale, după cum mi-a confirmat Mihai), bucăţi de viaţă şi de limbaj prinse în câteva rânduri ca insecte antice în chihlimbar.

Ultimele pagini mi se par cele mai frumoase din carte: Hai şi Nick de la Luna Amară într-o celulă întunecoasă şi, între ei, visele lor „epopeice”, cum zicea Nick.

Foto: Zia Vey