A.R. Deleanu

„YOYO” de George Vasilievici,

ed. Tomis, 2008

„Am probleme cu cerul. Nu-i suport permanenţa.” (p. 68)

            L-am citit pe Vasilievici de la sfârşit către început. După ce am devorat „Viseptol”, o carte-monument, am fost foarte curios să citesc „Yoyo”. A dat norocul peste mine şi am primit-o în dar de la un om drag mie, că altfel nu ştiu cum aş fi dat de ea. Ştiam că mă înham din nou la o lectură cu şi despre drogaţi - nu-i genul meu, recunosc -, dar Vasilievici mi-a câştigat încrederea şi m-am scufundat în poveste în totalitate. Nu regret. E genială, îmi pare mai bine scrisă decât „Viseptol”, chiar dacă mai puţin sălbatică şi pirotehnică. Mai sinceră, mai umană.

            Tudor este un tânăr scriitor care se luptă cu consumul de droguri, fiind perpetuu în căutarea iubirii şi a liniştii. Naratorul duce o viaţă între delir şi luciditate, o luciditate incomodă pe care o evită, contraproductivă şi anostă. O iubeşte pe Ela, dar relaţia lor este una dificilă şi ajung să se despartă. Asta îl aruncă pe Tudor şi mai adânc în vârtejul drogurilor, dar, pe de altă parte, îl ambiţionează să îşi caute un loc de muncă stabil. Tudor ne poartă prin lumea narcomanilor, înţelegem cum trăiesc ei, îi vedem pe poliţişti cum sunt mână în mână cu drogaţii etc. Avem chiar şi parte de o mostră de viaţă de închisoare, povestită de un personaj secundar, Dili, un episod extrem de dureros şi de deprimant, foarte bine scris, şi care te loveşte adânc, adânc de tot. În spatele acestor frământări se află dorinţa naratorului să iubească şi să fie iubit, să evadeze, să trăiască. Dar totul e gri, rece şi umed. Totul duce la moarte.

„Şi eu eram gata să merg până la capătul celălalt, oricât de departe era el, sevrajul nefiind altceva decât o scurgere majoră de tensiune vitală, o intensitate sufletească atât de mică, încât moartea mă va depista după amprentele pe care i le las mângâind-o pe faţă.” (p. 96)

Sfârşitul romanului este de-o frumuseţe desăvârşită, unul dintre finalurile romaneşti aproape perfecte. În acele pagini de final se ascunde bănuiala ultimului cerc al unui infern personal, cel care este întotdeauna şi colectiv.

Voi susţine întotdeauna că moartea lui George Vasilievici reprezintă una dintre cele mai mari pierderi pentru literatură românească contemporană. El şi-a făcut datoria. Nouă ne rămâne acum datoria să-i citim cărţile.

Foto: Zia Vey