A.R. Deleanu

George Vasilievici, „Viseptol”,

ed. Casa de Pariuri Literare, 2011

„E cazul să adorm pentru a mă trezi din acest coşmar. Nu văd altă soluţie.” (p.85)

Unele cărţi determină viaţa unui scriitor. Unele în bine, altele în rău. Apar şi schimbă fundamental destinul omului din spatele cărţii. Dar există şi unele care determină moartea unui scriitor. Pentru unele cărţi se trăieşte, pentru altele se moare. „Viseptol” este, iată, una din acele cărţi pentru care se moare.

„Viseptol” e o carte nebună, incandescentă, vie, atât de vie încât simţi cum se ridică din mâini şi zboară departe de tine – pentru că, trebuie menţionat, zborul este una dintre obsesiile ce s-au cuibărit în acest roman. E greu de povestit ce se întâmplă: un tânăr pleacă la Amsterdam în căutare de Viseptol, un drog cu puternice efecte halucinogene. Din acel moment cartea devine un delir continuu, ciuntit pe alocuri doar de certitudinea că avem de-a face cu o tulburare indusă medicamentos. Am întâlnit în „Viseptol” unele dintre cele mai geniale idei – un câine care se mănâncă singur, interdicţia de a avea mâini în avion, ele fiind astfel retezate la check-in şi înmânate posesorului după zbor, un muzeu cu îngeri vii de toate felurile, o stradă care să îţi poarte numele şi care să te doară când calci pe ea ş.a.m.d. - şi unele dintre cele mai tulburătoare imagini, cum ar fi cea în care proprietarul muzeului de îngeri sodomizează un înger mic, mic de tot, o scenă incredibil de violentă şi de absurdă. Protagonistul este într-o perpetuă şi arzătoare căutare: caută drogul perfect, îşi caută mâinile retezate în aeroport şi rătăcite pe braţele unei femei, femeie pe care – cum altfel? - o caută. Îşi caută familia şi, după ce o găseşte, îşi caută planeta, de unde să o ia din nou de la început. Căutare de tot.  

Dacă totul ar fi rămas la nivelul unor „simple” (vorba vine, simple) halucinaţii induse, ar fi fost oarecum dezamăgitor - mă oboseşte literatura ce se învârte în jurul drogurilor, un deus ex machina literar cam fâsâit -, dar Vasilievici face un alt fel de literatură aici: delirul iese din sfera drogatului şi se întinde pe bolta cerului ca o plapumă grea. Halucinaţiile personajului capătă proporţii cosmice şi totul se aşează în normalitatea delirului atunci când personajul revine în sânul familiei divine – în cer.

Mi-ar plăcea să pot spune mai multe despre „Viseptol”, dar nu pot. Am sentimentul vag că mă depăşeşte, că nu am înţeles-o, că e chiar mai mult decât pare a fi. Recunosc că unele lucruri mi-au displăcut. De fapt, un singur lucru: dialogul. Nu e punctul forte al acestei cărţi. Dar, sincer, nici nu mai contează. E o carte puternică şi violentă ca un virus: îţi intră sub piele şi-ţi dă organismul peste cap. O carte care pare să îşi fie atât de suficientă sieşi încât ar putea trăi şi fără cititori, în lumea ei. O literatură care e exact ce trebuie să fie literatura: o altă viaţă.

„Am plecat la pescuit. Orice peşte aş prinde, el va fi acelaşi pentru mine, ceea ce înseamnă că nu există decât un singur peşte.” (p. 218)