Alexandru VAKULOVSKI

Un roman foarte natural

Un sfârşit, încheierea unei relaţii, divorţ de femeia ce va naşte copilul altuia. Ce poveste ai putea scrie despre asta ca ea să reziste? Nimic. Sau: „Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic.” – cum face Gheorghi Gospodinov în cartea Un roman natural.

„Nimicul” se ţese împreună cu analizarea lui, cu gândirea lui. Gospodinov scrie ca şi cum nu ar face-o, ca şi cum ar povesti cu tine, aşa cum a remarcat Gheorghe Erizanu. O discuţie de cele mai multe ori duce tot la nimic. Un roman despre nimic l-ar încânta pe Flaubert, cum să nu-l încânte pe autorul Gesturi-lor (Trilogia nimicului), Emilian Galaicu-Păun?

Gospodinov îşi ţese romanul sfârşitului (apropo, iar de Ţesut viu. 10 x 10) din începuturi. Un început e şi scrisul despre scris, dar e doar un început pe lângă care se adaugă altele: pagini despre WC (le recomand lui Ion Buzu), despre muşte (specialist Dumitru Crudu), despre posibile personaje, de fapt, despre personaje aproximative, mai degrabă, cred, legătura dintre ele făcându-se cu ajutorul unui fotoliu din răchită de care nu se pot despărţi. Totul în contextul perfect: anii 90, ai sfârşitului şi ai începutului – care, şi ei, au nişte pagini dedicate. Apar, doar ca un început, şi anii 60, 70, 80.

Un roman natural se citeşte astfel: în câteva ore cu gura căscată. Gospodinov dă fiecăruia ce vrea, fiecăruia începutul său, pe lângă altele, care se lipesc în mod firesc, nu deranjează. Naratorul, la persoana întâi, e şi el natural, sec şi autoironic. Acum Gospodinov lucrează la alt roman, de care sunt foarte curios. Până una-alta, adică până va apărea al doilea lui roman, puneţi mâna şi citiţi Un roman natural. Merită. Nu întâmplător a fost tradus în nouăsprezece limbi.

Gheorghi Gospodinov, Un roman natural,

Ed. Cartier, 2011