Tatuaje

Mihail Vakulovski

Ţinutul lui Spukilo

„aici nu sunt părinţi nici sfinţi

Doar noi ţinutul şi jocul tontoroi”

„Ţinutul Celălalt” este un nou experiment realizat de Ruxandra Cesereanu, de data asta împreună cu tînărul poet Marius Conkan, un proiect mai altfel, dar scris tot la patru mîini, ca şi în cazul celui realizat cu Andrei Codrescu. O carte ciudată, o poveste pentru oameni maturi care au rămas copii şi cărora le mai place jocul de dragul jocului, oricare ar fi acesta – scrisul, cititul, tontoroiul sau desenatul… Cititorul descoperă chiar din prima pagină că acţiunea poveştii are loc într-un orfelinat şi că cele două personaje principale sunt doi copii, Spuki şi Lolo, două „fetiţe-băieţei” („spuki este cea mai frumoasă fetiţă (…) lolo cîntă ca un beţiv”; „spuki e un băiat cuminte, lolo e o fetiţă rea”). Iar din prezentarea de pe coperta a IV-a aflăm că sunt „bolnavi de sindromul Down”. Celelalte personaje sunt secundare şi episodice: tanti, baubau, doamne-doamne („doamne-doamne nu spune nimic / doamne-doamne stă ascuns în frigider şi e rece”), moartea, jucării moarte, alisa, poştaşul, o lebădă obeză, îngeraşi, două pseudonime ale autorilor, cîinele-fluture… Cuvîntul înainte, numit ca şi cartea, e cea mai bună cronică posibilă despre „Ţinutul Celălalt”, un rezumat al cărţii care aproape că egalează lectura ei, aşa că cine vrea să ştie exact despre ce e cartea – doar trebuie să citească acest scurt cuprins imaginar, pe care-l găsiţi şi pe blogul cărţii: http://www.tinutulcelalalt.blogspot.com/. Copiii visează mult, visează împreună, visează încrucişat şi chiar şi atunci cînd nu dorm parcă ar fi într-un vis în doi, celelalte personaje fiind ca nişte jucării moarte, dispărînd aşa cum au şi apărut. Cartea e plină de aceste vise, încît la un moment dat nu mai ştii cînd se visează şi cînd urmărim personajele în realitatea lor multiplicată, e foarte multă improvizaţie, foarte multă aiureală, învîrteli în jurul cozii, jocuri inexplicabile, acţiuni mărunte şi absolut inutile, artă de dragul artei în limbaje diferite, ba cu foarte multe interjecţii, ba cu limbaj alintat, copilăresc, ba într-un limbaj din ţinutul celălalt, descoperit tot în vis, ba avem un limbaj poetic normal – ceea ce a fost posibil doar datorită unor astfel de personaje, care trag cititorul într-un altfel de ţinut poetic, într-o lume din care te întorci cu plăcere, trebuie să recunosc că am simţit un fel de uşurare atunci cînd am ajuns la cele trei sfîrşituri. În primul sfîrşit orfelinatul trebuia demolat, aşa că Spuki a fost mutat într-un orfelinat de băieţi, iar Lola – în unul de fete, primul sfîrşit terminîndu-se exact atunci cînd cei doi au fost despărţiţi. În al doilea sfîrşit „ţinutul celălalt nu avea cum să mai existe vreodată fiindcă nu existase niciodată”, iar în al treilea „în ţinutul celălalt ziua din urmă fost-a ziua dintîi”. Cartea se încheie cu un „descîntec de revrăjire din ţinutul celălalt”, scris doar cu un fel de interjecţii, de fapt – în limbajul din ţinutul celălalt (limbaj visat, fireşte). Un experiment despre o lume pe care n-o prea cunoaştem şi de care încercăm să ne ţinem cît mai departe posibil, o carte care face parte dintr-o trilogie, aşa că dacă o să vă placă „Ţinutul Celălalt”, o să mai aveţi de aşteptat şi „Celălalt Ţinut Celălalt” şi „Dincolo de Ţinutul Celălalt”…

Ruxandra Cesereanu, Marius Conkan, „Ţinutul Celălalt”,

Ed. Cartea Românească, 2011