Tatuaje

Mihail Vakulovski

Stări & nevoi chișinăuiene

            Dumitru Crudu este un poet extraordinar, care practic a schimbat faţa poeziei române contemporane după „optzeciştii” care şi acum cred că după ei nu mai există poezie originală, că se scrie în aceeaşi paradigmă etc., chiar dacă Dumitru Crudu – pe care tot ei îl publicau şi premiau – le demonstra asta practic încă în anii ’90, dar şi un dramaturg excepţional, jucat pe toate continentele. Însă de-o habă de vreme (ca să folosesc lexicul crud) poetul şi dramaturgul Dumitru Crudu se încăpăţînează să publice numai proză, după romanul „Măcel în Georgia” (Ed. Polirom, 2008) apărînd, iată, a doua sa carte de proză, „Oameni din Chişinău”, de data asta la editura bucureşteană Tracus Arte. „Oameni din Chişinău” e o carte de proză care poate fi citită şi ca un volum de proză scurtă, dar şi ca un roman, exact ca şi ultimele două cărţi publicate de Iulian Ciocan, colegul lui Dumitru Crudu de la cursurile de teorie literară ale lui Gheorghe Crăciun. Amintesc asta fiindcă în creaţia celor doi scriitori basarabeni se vede clar „mîna” teoretică a scriitorului şi profesorului braşovean, mai ales în cele mai recente cărţi ale lor (dar nu numai).

„Oameni din Chişinău” cuprinde 10 proze scurte, care se leagă şi datorită personajelor care migrează dintr-un text în altul sau se intersectează exact ca şi străzile din Chişinău, atît de des amintite de scriitor, şi datorită timpului acţiunii – 7 aprilie 2009, cînd a avut loc revolta anticomunistă din centrul Chişinăului, dar şi atmosferei cărţii (de fapt, anul nu e amintit în carte, ci doar data – 7 aprilie). O atmosferă bizară, uneori oarecum firească acelui loc, personajele părînd că au o viaţă cotidiană normală, dar imediat naraţiunea e întreruptă de dubele de poliţie care apar mereu pe neaşteptate – şi peste tot – şi-i bagă cu forţa pe oamenii de pe stradă în maşinile lor-cuşti, ceea ce creează o stare apăsătoare şi o teroare continuă, pe care sînt sigur că Dumitru Crudu a trăit-o efectiv în acele zile în care tinerii au dat foc parlamentului comunist din Chişinău, cînd scriitorul făcea reportaje pentru postul de radio Europa Liberă.

Primele nouă proze au loc în prezent, „aici şi acum”, iar cea de-a zecea demonstrează că Dumitru Crudu n-a pierdut vremea la vestitele cursuri de teorie literară ale lui Gheorghe Crăciun. Toate povestirile din „Oameni...” au naratori diferiţi, ceea ce-i permite scriitorului să descopere unghiuri diverse ale evenimentelor din 7 aprilie, puncte de vedere contradictorii, diametral opuse şi să creeze o naraţiune cît se poate de veridică. Naratorii sînt oameni care au ieşit în piaţă şi au dat foc parlamentului comunist sau neamurile ori vecinii lor de pe cealaltă parte a baricadei. Este una din puţinele cărţi obiective care studiază neforţat şi oarecum nepătimaş relaţia ruso-română din Basarabia şi convieţuirea ruşilor şi moldovenilor între aceleaşi graniţe, în acelaşi bloc sau casă şi chiar între aceiaşi patru pereţi. Pe scriitorul basarabean nu-l interesează unghiul naţionalist sau internaţionalist, ci oamenii şi stările lor reale, adevărate, relaţiile dintre ei şi neînţelegerile zilnice iscate de conflictul dintre oameni de diferite naţionalităţi care sînt cumva nevoiţi să convieţuiască (căci cu dragostea chiar că nu te joci). Prozele sînt numite simplist, ca tablourile ruseşti din secolele trecute, „Două tipe”, „Doi cîini”, „Vaporul alb”, „Bătrîna şi fata” ş.a.m.d., iar limbajul din prozele lui Dumitru Crudu e foarte ciudat; am văzut că unii critici de peste Prut s-au grăbit să-l declare „moldovenesc”, ceea ce nu-i tocmai adevărat, pentru că prozatorul Dumitru Crudu nu foloseşte nici lexicul din Basarabia, nici cuvinte „chişinăuiene”, nici expresii basa şi nici măcar oralisme de cartier chişinăuian, cum fac cu mare succes unii dintre colegii lui, ci utilizează cuvinte şi expresii de-a dreptul inexistente în vorbire, inventate de el sau dezgropate habar n-am de unde, mai degrabă din lecturi ciudate, gen Donici şi Neculce, decît din vreun dicţionar. Sincer, asta cam deranjează la lectură, dar aici e şi vina redactorului cărţii, pentru că într-un limbaj normal cartea ar fi fost mult mai reuşită (observaţie pe care o făceam şi-n cronica despre „Măcel în Georgia”). Oricum, „Oameni din Chişinău” e un microroman interesant şi din punct de vedere literar, şi istoric, iar ultima proză îl face şi roman social-politic, chiar dacă e o proză care pare mai degrabă fabulos-fantastică. Un text în care trei prieteni din copilărie se întîlnesc după foarte multă vreme de absenţă şi ies la o miuţă. La un moment dat mingea sare în curtea interioară vecină, aşa că unul dintre ei se duce s-o recupereze. Doar că uşa nu se deschide, iar unul dintre ei sare gardul. Ceilalţi doi prieteni îl aşteaptă în barul de vizavi, ca să-l vadă cînd iese, dar după vreo oră de aşteptare bat la poartă să se intereseze de ce nu iese prietenul lor. Le deschide o băbuţă, care sună la poliţie să înştiinţeze că doi tineri, pe numele lor aşa şi aşa, susţin că îl caută pe un prieten de-al lor, pe numele lui aşa şi aşa, doar că la ea în curte cu siguranţă nu putea să sară nimeni, pentru că e un tavan de sticlă pe care l-ar fi spart dacă ar fi sărit. De la capătul celălalt al firului bătrînei i s-a explicat că toţi cei trei bărbaţi au murit acum 20 de ani… Cititorul poate să înţeleagă din acest final că aceşti 20 de ani de independenţă a Republicii Moldova de după căderea URSS au trecut în zadar, că acum, în 2009, e exact ca-n 1989... Cititorul are dreptul şi să se enerveze, cum au făcut deja unii concetăţeni de etnie rusă sau nişte critici basa de facebook (vai-vai), cititorii se pot bucura de faptul că micro-revoluţia din 7 aprilie e descrisă atît de exact & artistic în microromanul lui Dumitru Crudu, cititorii se pot recunoaşte în cartea asta, pe care o pot iubi, dar şi urî. Important e s-o citească – şi s-o citească cu mare atenţie! Lectură utilă.

Dumitru Crudu, „Oameni din Chişinău”,

Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011