Tatuaje

Mihail Vakulovski

Poker

„Poker”, romanul de debut al lui Bogdan Coşa, se citeşte pe nerăsuflate, pur şi simplu nu poţi să-l laşi din mîini, chiar dacă deschizi cartea doar aşa… s-o răsfoieşti un pic. Eu aşa am păţit: deşi aveam cîteva urgenţe de neamînat, am lăsat totul şi am citit volumul pînă la capăt. Cartea are o poveste care te ţine mereu în priză, o atmosferă nemaiîntîlnită în vreun roman românesc, stilul e simplu, limpede şi alert, naraţiunea curge ca apa unui rîu de munte, dar care s-a îndepărtat de izvor, de aceea pare lin, dar din cînd în cînd explodează, fie în interior, fie la suprafaţă. Romanul se citeşte cu plăcere, chiar dacă e existenţial, iar problematica lui nu e deloc superficială, cum poţi crede la început (sau dacă n-ai citit cartea, dar ai încredere în unii critici), deşi Bogdan Coşa pare un hedonist, scriitura sa nefiind deloc încrîncenată. Titlul cărţii este destul de înşelător, pentru că te poate convinge uşor că e o carte de aventuri (post)adolescentine, personajul principal fiind un tînăr poet de 22 de ani care trăieşte ca-ntr-o partidă de poker, apoi – ocupaţia lui de bază este pokerul, cu ajutorul acestui joc se poate simţi liber, căci pokerul îi aduce banii necesari pentru a nu fi sclav la vreun patron („văd dimineaţa feţele triste, semnele clare ale bolii, ale sclaviei. Suntem sclavi ai consumerismului”), datorită aceluiaşi joc şi-a făcut prietenii care-i sunt alături şi-n viaţă, şi-n povestea cărţii. Doar că nu e un roman de aventuri, dar asta descoperim doar în „Cişmigiu”, ultima parte a cărţii. Naratorul şi prietenii lui care-i sunt ca fraţii (el neavînd fraţi, părinţii despărţindu-se în copilărie, de curînd murindu-i şi mama), Mişu şi Matei, descoperă o breşă în poker – fie el online, fie jucat în cazinouri – şi îl exploatează, din asta trăind – nici foarte bine, dar nici prea rău, pokerul urcîndu-i în maşini şi deschizîndu-le uşa unei locuinţe personale, ceea ce nu e puţin lucru, o colegă de facultate de-a naratorului homodiegetic fiind chelneriţă la pubul unde el obişnuieşte să-şi bea cafeaua, Nec’s (vizavi de Ceasu’ Rău, no). Apoi, pokerul nu e nici hobby pentru personaj, nici o plăcere, ci o necesitate, o ieşire din situaţie, pentru că n-a găsit altceva mai bun. Acţiunea are loc la Braşov în cea mai mare parte a romanului, cînd putem urmări gaşca tinerilor pokerişti, care intră în diverse încurcături, cum ar fi şi cea povestită la prezent: fratele lui Mişu îi fură toţi banii pe care acesta îi adunase ani de zile jucînd poker, pentru a pleca la studii în Amsterdam, aşa că gaşca se concentrează pe descoperirea inconştientului. Într-o seară intră într-o belea şi mai mare, aşa că o super gagică, Andreea, află şi-l salvează, luîndu-l acasă, pe str. Scriitorilor nr. 26 (oare cine locuieşte la acea adresă de-adevăratelea?), apoi îi ajută să-l găsească pe fratele rătăcitor, pentru asta pleacă împreună la Bucureşti, la un jucător de alt nivel. Deşi pînă aici lumea pokerului domină cartea, sfîrşitul e cu totul neaşteptat şi face din acest roman existenţial un roman de dragoste, aventura frumoasă şi intensă cu Andreea, superbă, calculată, inteligentă, independentă, şi reîntoarcerea la Adelina, iubita care dispăruse (iar) de acasă, pe care o găseşte absolut întîmplător, la o prietenă bolnavă din Bucureşti, pe care o vizitează aproape accidental. Adelina şi-a închis telefonul (ca şi-n alte dăţi, cînd fusese văzută cu fostul iubit la Predeal) şi venise la Bucureşti să avorteze, ceea ce-l face – inexplicabil – pe personajul principal să se reîndrăgostească de ea („simt că n-am iubit-o aşa cum o iubesc în momentul ăsta niciodată”) şi să-şi promită că o s-o facă fericită pînă la sfîrşitul vieţii şi o să-i îndeplinească toate dorinţele. Totuşi, personajele au lumea lor post-adolescentină şi oricît de matematic şi social ar fi pokerul, pînă la urmă tot sentimentele te ghidează prin viaţă. Mi-am făcut multe însemnări la lectură, dar nu m-am atins de ele acum, cînd scriu, pentru că ar trebui să citez şi asta mi-ar ocupa tot spaţiul; totuşi, nu pot să nu copiez un fragment-manifest, pentru că sunt sigur că-n „Poker” se vor recunoaşte mulţi tineri (Bogdan Coşa e născut în anul revoluţiilor din Estul Europei, 1989): „Aș vrea să nu existe bani. Să trebuiască să muncim pentru alimente, pentru tot. Să cultivăm din nou tutun. Să-l uscăm și să-l urcăm în pod. Să nu existe internet, filme porno și dumnezeu. Să nu înjur toată ziua. Să nu mă lase vederea sau auzul prea devreme. Lumea să fie bună la suflet, cum e de la natură. Să mâncăm prune și să vorbim despre vreme și despre recolte. De ce toți oamenii au momente când reneagă progresul tehnologic? De ce aș vrea să fiu undeva într-un sat, să mă trezesc liniștit și cu chef de muncă, nu cu ochii vraiște - care mă ustură de mă piș pe mine acum. Să nu am nevoie de un job, să mă trezesc și să merg afară la muncă, nu să trag laptopul de lângă pat și să verific conturile, mailurile și să vorbesc cu colaboratorii. Să nu fie atât de artificial totul, să bem vin făcut de noi. Să bem din căni de lut, să sune înfundat și să zicem „Noroc!” cu toată gura, să nu zicem „Cheers!” și să ciocnim sticla de bere de trei ori, pe ambele părți ale gâtului și o dată la bază”. Se vor recunoaşte şi pentru că personajul principal nu e un tip prefăcut, e şi puţin misogin („Femeilor le place să vadă un bărbat robotind în bucătărie. Ar vrea un sclav lîngă ele. Împuţitele dracului”), şi relaxat („citesc ziarul de ieri. Un ziar vechi e mereu inofensiv”), şi hedonist („Unii mint atît de mişto, povestesc atît de bine, încît ajungi să nu mai ştii care-i viaţa adevărată. Dacă eşti aici sau acolo. Copil sau bătrîn. Bărbat sau femeie. Viu sau mort”, se gîndeşte el, citind Henry Miller). Un personaj viu, direct, sincer şi autentic, cum e şi romanul prin care se agită.

Bogdan Coşa, Poker,

Cartea Românească, Bucureşti, 2011