Anca MIZUMSCHI

 

CÂNTEC PENTRU SURDOMUŢI

 

 

SFÂRŞITUL CĂLĂTORIEI

 

pentru Dorin Tudoran

 

Marea se termina brusc

fără ca pământul să înceapă vreodată. O sfâşietoare

alunecare a zidului pe zid,

a osului pe os,

a zilei peste alte zile aşezată

şi corpurile noastre

legate între ele cu sârmă aşteptau

pentru că marea se terminase

şi pământul nu avea să înceapă vreodată

 

 

SĂRBĂTORI DE FAMILIE

 

La fiecare sărbătoare bunicii făceau întâi o groapă în pământ

unde încăpeam toţi ca într-un uter mai mare, un fel de autobuz de familie.

Apoi ne strigau pe nume de două ori pe an: de Crăciun şi în ziua de Paşte.

Ne adunam la mesele de lemn scoase în curte şi ciocneam

anul naşterii de anul morţii; când astea două se întâlneau,

era bine, îţi dădeau un sentiment de siguranţă.  Mergeam la toate petrecerile,

nimeni nu era cu adevărat singur, până când anul morţii a dispărut,

a devenit anonim şi nimeni nu a mai ciocnit cu nimeni,

nimeni nu s-a mai întâlnit cu adevărat şi tot ce ştiam despre noi era

că ne-am născut, fiindcă mama sau tata aveau o listă

cu numele noastre scrijelite

în lemn pe o masă

 

 

VIEŢILE ALTORA

 

Mergeam pe sub pământ prin tuneluri care

în funcţie de culoarea zilei se schimbau,

noaptea deveneau fosforescente şi pline de alge

care ne ameţeau astfel încât

dacă cineva ar fi pus un reflector pe un trepied

şi ar fi fotografiat lumina

am fi amestecat ziua cu noaptea şi noaptea cu noaptea

am fi alunecat şi am fi căzut şi am fi trăit alte vieţi luându-ne unii după alţii, în reluare, aşa cum amestecă vânzătorul de la magazinul din colţ casetele video cu filme închiriate pe bani. Din greşeală

 

 

MIC TRATAT DE NAVIGAŢIE

 

Atinge-mă aici, ţi-am spus şi ţi-am arătat un punct fix pe coapsă

deasupra genunchiului, iar tu ţi-ai lipit buzele de acel punct fix. E suficient m-ai întrebat? Şi de câte ori spui asta, constelaţiile se opresc din mişcare

şi Calea Lactee se scurge pe degetele noastre ca un bol cu smântână deja lins. E suficient, am râs şi tu ai alunecat dezechilibrându-te

pe tavanul de sticlă de la observatorul astronomic

acolo unde mă ţii tu pe mine în braţe ca pe o hartă

atunci când mă atingi

 

 

CORDOANE OMBILICALE ÎNŢEPENITE ÎN GHEAŢĂ

 

Lumina atârna ciudată şi plină de teamă, scările de bloc se mutaseră

aproape de cer şi nimeni nu cobora sau urca încă o treaptă. Stăteam nemişcaţi în pereţi , un fel de icoane

prinşi la spate de cordoanele noastre ombilicale

ca nişte frânghii ude înţepenite în gheaţă

şi desenam cu clavicule un cerc

unde morţii se întorceau de pe o parte pe alta

o data la şapte ani

ca nişte şamani amorţiţi

prevestind viitorul