A. R. Deleanu
Îmblânzitorul apelor
(fragment de roman)
[…]
Auzul păşea în lume de mână cu văzul. Tot ce nu era încă se năştea dureros de sub pleoapele lui. Lumina îi inunda ochii şi-l silea să-şi recunoască trupul. Se descoperea întins pe jos, lângă uşă, în faţa lui scările, unsprezece trepte – le număra ca în copilărie. Începea să recunoască holul. Nasul i-a fost invadat de mirosul casei în care a crescut. Din camera de zi auzea şoapte. S-a ridicat şi şi-a recunoscut fratele căzut din scaunul cu rotile şi plin de sânge. A fugit către el, dar paşii i s-au împotmolit în covor şi picioarele i s-au încolăcit unul în jurul celuilalt. Balansul podelelor încă nu se aşezase în ceafa lui şi s-a culcat pe covor câteva clipe, până a simţit că şi-a recăpătat echilibrul. În timp ce-şi ridica fratele şi-l aşeza în scaunul cu rotile, a desluşit şoaptele:
Tatăl nostru care eşti în ceruri...
I-a smuls cioburile din tricou şi l-a împins către baie. A lovit întrerupătorul de câteva ori, dar becul rămânea stins.
... vie împărăţia Ta...
I-a tras tricoul peste cap şi s-a uitat la rănile lui. Nu ştia ce să facă. A învârtit de robinet, ţeava a zvâcnit de câteva ori şi a scuipat o zeamă jegoasă, apoi s-a oprit cu un ţiuit de ţevi ca un cîntec de lebădă. Şi-a înfipt buricele degetelor în rănile deschise şi a smuls, ciob cu ciob, sticla din burtă. Fratele tremura sub carnea înroşită şi privea în gol.
... pâinea noastră cea de toate zilele...
Nu suporta să se uite la răni şi-şi ţinea ochii pe chipul fratelui, în timp ce degetele îşi croiau drum prin tranşeele de pe piept. Trupul fratelui era acolo, plin de sange, dar chipul lui era departe, străin de acea casă, pierdut între zgomotele mute ale pereţilor. Nicio umbră de durere pe faţa lui, în timp ce-i scotea cioburile din carne, doar depărtarea chipului de trup. Şoptea:
... şi ne izbăveşte de cel rău...
Îi vedea chipul tot mai departe de trup şi a început să-l strige. Nu părea să-l audă.
... şi a Sfântului Duh. Amin. Tatăl nostru care eşti în ceruri...
O palmă i-a retezat cascada de cuvinte. Pentru o clipă nu se mai auzea decât scârţâitul casei. A ridicat ochii de pe chipul fratelui şi s-a uitat prin geamul de la baie. Cascada şi-a repornit căderea:
...precum în cer, aşa şi pe pământ...
Afară, bulgări negri de nori se întindeau ca o pătura la orizont. Ploaia încetase şi casa părea să fie prinsă între două oglinzi. Cerul coborâse pe pământ.
...căci a Ta este Împărăţia...
Şi-a lăsat fratele în faţa oglinzii, sprijinit de chiuvetă şi a fugit în camera de zi. În faţa ferestrei larg deschise îngenunchia fratele cel mare. Dintr-un colţ al camerei, două perechi de ochi identici îi priveau pe amândoi în linişte. În faţa lor, două ceruri se întindeau ca pături de nori şi ape. Un cer sus şi unul sub ei, ca intr-o sală a oglinzilor într-un circ pustiu. Erau doar ei pe o întindere de ape, care se lungea până la linia orizontului, apoi urca pe cer, traversa bolta pe deasupra lor şi cobora prin spate, strecurîndu-se pe sub picioarele lor. Nu era nici urmă de val pe acel înveliş de apă şi doar, din când în când, câte un buştean sau vreo bucată de acoperiş urca la suprafaţă, se învârtea o dată, ca şi cum ar fi luat o gură de aer, şi se prăbuşea la loc în adâncul marii.
Tăceau. Şi-a amintit de ea şi de copacul care a căzut peste ea şi a luat-o la fugă pe scări în sus. A dat buzna în cameră. O striga. Odaia era goală şi aerul umed. Nici în pod nu era de găsit, doar câţiva porumbei clipeau cu capul înfipt în guşă. A coborât în grabă şi a început să o strige şi să o caute prin toate încăperile. Deschidea dulapuri şi o striga, ridica paturi şi o striga, plângea şi striga. În camera de zi, şi-a prins fratele de umeri şi l-a întrebat:
Unde e?
Fratele privea în gol către întinderea de ape şi părea să nu-l audă. S-a întors către gemene:
Spuneţi-mi, unde e? Unde e?
Gemenele îl priveau identic.
A spus că merge la piaţă de dimineaţă, aşa mi-a spus. Nu v-a spus ceva? a continuat sa intrebe in jur. Vroia flori şi a spus că... sau a fost ieri? Nu, astăzi, ce zi e astăzi? Nu e...?
Şi-a amintit de fratele din baie, încă aplecat peste chiuvetă.
Unde e? l-a întrebat. Ştii cumva unde e? Ai văzut-o?
Nu îl auzea.
S-a îndreptat în fugă către scări şi, când a trecut pe lângă camera de zi, a auzit glasul fratelui cel mare:
E gata... Nu mai vine.
S-a oprit în faţa uşii de la intrare, cu mâna pe balustradă. Îşi auzise fratele, dar nu înţelegea ce spusese. Se uita la lemnul uşii şi-şi aminti de cineva întins pe trepte, cu capul lipit de piatră. Îl vedea privind în gol, tremurând în pragul uşii.
Din baie se auzeau cuvintele:
... Tatăl nostru care eşti...
Fratele cel mare s-a ridicat din genunchi ca dintr-un vis lung şi a fugit în baie. Şi-a prins fratele de ceafă şi l-a trântit de podea. S-a urcat pe trupul lui butucănos şi şi-a înfipt degetele în părul lui plin de cioburi.
Cu cine vorbeşti, măi?
... facă-se voia Ta...
Da? Da? Voia lui?
Degetele şerpuiau pe scalp şi se tăiau în cioburi.
Zi, măi, cu cine vorbeşti? Singur, iar vorbeşti singur! Toată viaţa ta ai vorbit singur!
... pâinea noastră...
Ce pâine? Vorbeşte cu mine! Vorbeşte cu mine!
L-a întors pe spate şi i-a prins capul între palme.
Vorbeşte cu mine!
... vie împărăţia Ta...
Sunt aici, vorbeşte, măi, cu mine, în morţii mă-tii!
...facă-se voia Ta...
Uită-te la mine!
... şi iartă nouă greşelile noastre...
Vorbeşte cu mine! Vorbeşte, măi, cu mine!
... acum şi-n pururea...
S-a lipit de el şi l-a muşcat de nas. Sângele i-a ţâşnit printre dinţi si rugăciunea a încetat.
Aşa, aşa... gata... aşa, stai cu mine.
Şi-a lipit obrazul de pieptul zgâriat al fratelui şi i-a şoptit:
Vorbeşte cu mine. Vorbeşte cu mine.
*
Se facuse lumină. Mii de sori minusculi străluceau pe ridurile apei. Nu ştia cât timp a trecut de când a urcat în cameră şi s-a întins pe covor. Acum că incepuse o noua zi, se aştepta să o vadă ieşind din ape şi călcând în picioare micii sori de pe valuri. A scos capul pe geam şi s-a uitat în jur: peste tot doar apă. A gasit un caiet cu copertă groasă şi s-a lungit la loc pe covor. Din spatele lui urca murmurul apei si mirosul de alge. A aşezat vârful stiloului pe hârtie şi a început să scrie:
Se întâmplă ceva, ceva cumplit. Nu ştiu să iţi spun încă ce se întâmplă, nu ştiu nici eu, dar o să te rog să treci pe la farmacie – am o durere de cap teribilă. Ştiu că nu-ţi place când mă doare capul, dar nu ţi-aş fi spus dacă nu aş avea nevoie de pastilele alea. Ca să fiu sincer, mi-e şi greaţă. Nu e nimic grav, poate am rău de mare. Nu, încă nu ştii despre ce e vorba, lasă că îţi spun totul când vii. Deci, când termini, să nu uiţi de pastile, te rog. Oricum ţi-ai fi dat seama, aşa că mai bine îţi zic drept: mi-e rău. Tu mă cunoşti, mă citeşti ca pe o carte deschisă. Draga de tine... Să ştii ca trebuie să-ţi spun ceva, mai bine acum, că nu ştiu dacă o să-ţi suport privirile când vii. De dimineaţă nu am fost prea sincer cu tine, de fapt, te-am minţit. Ştii ce? De fapt, mai bine tac, nu pot să-ţi spun aşa. Mai bine aştept să vii. Te-am minţit de dimineaţă în legătură cu manuscrisul. A fost azi dimineaţă? Sau...?Oricum, te-am minţit şi-mi pare rău, aşa că nu voi înrăutăţi situaţia spunându-ţi aşa, în scris, adică vorbit, adică gândit...Nu, nu se poate. Te rog să nu uiţi de pastile, mi-e tare rău. Să-ţi iei şi ţie ceva, am văzut că nu te simţi prea bine. Azi ţi-a fost rău de câteva ori. Oare de ce? Dar să vii repede, te rog. S-aduci şi nişte apă, iubire, robinetele nu mai merg. Şi trebuie să-ţi mai spun ceva: să nu pui la suflet ce se întâmplă în casă. Au cam luat-o toţi razna, dar îşi revin ei. Se întâmplă ceva. Cred că a fost un cutremur, ceva, viituri, aşa s-a simţit. Auzi, dacă vezi apă multă, să pleci din calea ei, bine? Intră la cineva în casă, roagă pe cineva să te lase şi stai acolo până trece. Am auzit in somn de o femeie care a fost luată de ape, dar nu cred că pe la noi. Altundeva, cu siguranţă. Cică au luat-o apele şi au dus-o undeva, precis într-un loc unde sunt duşi oamenii luaţi de ape. Să ştii că apele nu iau numai oameni şi îi duc undeva, dar despre asta îţi povestesc când vii. Promit. Îmi amintesc când am învăţat la şcoală despre potop şi în manualul de religie scria că nu se va mai repeta. Deci stai liniştită. Dar dacă cumva vezi ape, adăposteşte-te, te rog, şi vii acasă când scad viiturile. Eu te aştept. Şi nu te îngrijora pentru capul meu, o să-mi treacă. Poate chiar o să mă întind să dorm o vreme, mi-e foarte somn. Ah, şi încă ceva: cred că e cineva pe treptele casei, nu ştiu cine e, dar dacă o să mai fie acolo când vii, să-l laşi să intre, să nu-l laşi pe-afară, i-o fi frig. Să vii repede, te rog, mi-e dor de tine. Să mă trezeşti când vii. Să vii.
[...]
www.deleanu.wordpress.com