Corin BRAGA

 

Luiza călătoreşte prin oglindă

 

Luiza Textoris este al treilea roman din ciclul Noctambulii,

din care au apărut până acum Claustrofobul (Editura Dacia 1992, 2011) şi Hidra (Editura Imago - 1996, Editura Dacia XXI - 2011).

 

În seara aceea, Luiza ştia exact ceea ce dorea să facă. Nu avea în minte o teorie sau vreun plan, ci nişte gesturi precise, despre care nu avea habar încotro vor duce, dar care i se impuneau instinctiv. Deşi se rătăcise, călătoria din noaptea şi dimineaţa precedentă se pare că o învăţase ceva pe dedesubtul conştiinţei ei, ceva de neexprimat în cuvinte sau gânduri, pe care trebuia să-l descopere ea însăşi, prin fapte. Simţea, în mod obscur, că însuşi drumul, paşii puşi unii după alţii, îi trasaseră în creier o serie de mişcări simple, o direcţie a ceea ce avea de întreprins.

 Aşteptă cu nerăbdare ca, după ultima vizită prin saloane, sora şefă să o închidă în rezervă. Nu se miră când auzi zgomotul cheilor în broască, doctorul Vladinski o prevenise că o va încuia în cameră pentru a evita alte episoade nocturne. Mai stătu câteva minute, până când, cu un pocnet discret, luminile se stinseră şi în locul lor se aprinse veioza verde de control de deasupra uşii.

Atunci sări din pat şi se duse la chiuvetă. Înălţându-se pe vârful picioarelor, slăbi de pe cui şnurul care ţinea oglinda mică de baie şi o dădu cu grijă jos de pe perete. Era o oglindă ordinară, fără rame, doar cu două găuri prin care trecea sfoara de susţinere, cu marginile pe alocuri dezlipite, lăsând să se întindă spre interiorul lucios pete maronii fragmentate. Dar defectele nu aveau importanţă, era o oglindă numai bună pentru ceea ce urma să facă. O aşeză la căpătâiul patului, sprijinită de pernă, iar ea se instală la celălalt capăt al patului, faţă în faţă cu oglinda. Reglă puţin poziţia pernei, până când oglinda căpătă unghiul bun încât să se vadă în ea.

În încăpere era întuneric, totuşi lumina de la lampa de control bătea pieziş asupra Luizei, iar din direcţia opusă, trecând prin fereastra fără draperii, razele lunii cădeau asupra oglinzii. Luiza se vedea pe sine însăşi, tivită cu un contur verzui, reflectată în suprafaţa lăptoasă. Îşi reluă vechiul ei exerciţiu, pe care îl făcea acasă, în oglinda de la sala de baie sau în vitrina din sufragerie, de a se privi nemişcată ochi în ochi, până când totul împrejur, atât mobilele cât şi faţa şi părul, se topeau într-o pastă nediferenţiată.

Acum, pironită în propria privire ca două tuburi pornind din pupilele ei până în oglindă şi înapoi, se jucă cu viziunea periferică, încercând să izoleze aura verzuie ce îi contura capul. Se străduia să nu o privească direct, ci doar lateral, dar cât mai clar cu putinţă. Efortul cel mai mare era de a menţine nemişcate pupilele şi de a muta atenţia din vârful lor de bisturiu, cu care decupa de obicei realitatea din jur, la marginea lor, în zona de luminozitate pufoasă în care era învăluit tot ceea ce nu focaliza direct. Fără să capete un contur mai bine desenat, aura deveni în schimb mai clară, cu pigmenţi verzi distincţi, reflectaţi de fiecare celulă a oglinzii.

De la o vreme, simţi că oboseşte şi că puterea de concentrare îi scade. ”Haide, Luiza, dacă nu acum, atunci când îţi vor folosi toate prostiile pe care le-ai experimentat degeaba de când te ştii?”, se apostrofă singură. Iar apoi, convinsă că nu se va întâmpla nimic, se lăsă cu un oftat pe spate, sprijinindu-se de tăblia de la picioarele patului. Fata din oglindă basculă şi ea pe spate şi ieşi din raza ei de vedere. Dar, ciudat, aureola de lumină verzuie rămăsese în acelaşi loc pe suprafaţa lucioasă. Luiza tresări, şocată. Adevărul era că îşi dorise să se întâmple ceva neobişnuit, dar nu ştia ce anume, nici cum să procedeze, nici la ce să se aştepte mai departe. Inima începu să-i bată cu putere.

Se ridică din nou în şezut şi imaginea ei reveni în oglindă până se încastră înapoi în conturul verzui. Luiza se privi intens, ca şi cum ar fi dorit să se fixeze ferm în luciul de argint, apoi începu să se aplece lent în partea stângă.

Da! Imaginea ei rămânea pe loc, deşi ea se trăgea deoparte, tot mai mult, până ieşi de tot din unghiul oglinzii. O emoţie dementă, ca un gheizer de bule acidulate, unele roşii de bucurie, altele livide de spaimă, altele mirifice, violete, de basm din copilărie, îi ţâşni în piept. Iată, se întâmpla! Avea aceeaşi senzaţie de dor şi angoasă ca în visele de mai demult când credea că îşi poate continua zborul din somn în lumea reală. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi început să leviteze printre colegii ei de şcoală? Ce ar fi spus tatăl ei, văzând-o plutind prin salon? Dar întotdeauna o strângere de inimă o anunţa că, dincolo de euforia împlinirii dorinţei, mocnea o ameninţare fără nume: aceea că suprafaţa realităţii s-ar fi spart ca un geam transparent, eliberând obiectele într-o mişcare haotică.

Cu un efort de voinţă, Luiza îşi spuse că nu are timp de amintiri proustiene sau de meditaţii metafizice şi blocă havuzul de anxietate feerică la nivelul pieptul, ca să-şi păstreze mintea limpede. Având grijă să nu mai pătrundă în pătratul reflectorizant, îşi privi o clipă imaginea nemişcată, cu o anume tandreţe, ca şi cum ar fi dorit să-i aranjeze părul şi cămaşa de noapte înainte de a se despărţi de ea. Palidă, cu pielea albă în zonele luminate de lună şi verzui-întunecată în cele de umbră, Luiza din oglindă se uita fix înainte cu ochii ei bulbucaţi, de parcă ar fi privit în gol, sau în ea însăşi.

Luiza potrivi oglinda cât mai bine pe pernă, ca să nu cadă. ”Nu, ăsta nu e un semn că înnebunesc, dimpotrivă!”, îşi spuse aruncând o ultimă ocheadă imaginii sale oglindite, blocate ca într-un tablou, apoi coborî din pat, îşi culese papucii de sport de sub scaun şi halatul de pe cuier şi se îndreptă spre uşă. ”Dar e încuiată”, îşi spuse cu o tresărire de scepticism, dar apoi sentimentul acela, blocat în plexul solar, că pielea fină a realităţii fusese spartă şi totul e posibil, o împinse înainte. Într-adevăr, uşa era deschisă, nu avu nici o problemă să iasă pe coridor şi să coboare scările celor două etaje ale clinicii.

În holul de la intrare decise rapid să nu o mai ia prin curtea din spate, pe unde se rătăcise noaptea trecută, ci să iasă pe uşa principală. În ghereta portarului se întrezărea o siluetă întunecată, căzută pe spatele scaunului, mai mult ca sigur omul dormea. Trecând pe lângă el, Luiza aruncă o privire ceasului de perete rotund de deasupra gheretei. ”Da, desigur, e logic”, îşi spuse ea, observând, fără prea mare surpriză, că toate trei arătătoarele, inclusiv cel zglobiu şi suplu al secundarului, stăteau pe loc, de parcă ar fi fost înecate în răşină transparentă.

Drumul până acasă nu îi puse nici un fel de probleme, de data aceasta nu mai pierdu firul Ariadnei. Ieşi din clinică, trecu pe lângă parc, ascultând în întunericul de dincolo de razele de lună zgomotul frunzişului bătut de vânt şi plescăitul unei bărci, sau al unor gâşte, pe lac, ajunse acasă şi intră în apartamentul alor săi uşor, fiindcă tatăl ei, ca în fiecare noapte de altfel, din neglijenţă, lăsase uşa descuiată.

Îşi lăsă pantofii de sport în hol şi pătrunse în sufragerie. Luminile erau toate stinse, dar razele lunii puneau suprafeţe albe pe toate mobilele, pereţii şi podeaua camerei. Aici o aştepta o surpriză: La masă şedea mama ei, întoarsă spre ea, îmbrăcată în rochia albă cu dantele din noaptea trecută. Luiza scoase un fel de horcăit.

- În sfârşit, ai ajuns! o întâmpină Reghine Textoris.

- Nu ştiam că mă aştepţi, murmură Luiza, înaintând în vârful degetelor, înconjurând prudent masa de salon şi luând loc în partea opusă, faţă în faţă cu mama ei. Am venit imediat ce s-a dat stingerea, se scuză ea.

- Te aştept de ieri noapte, preciză Reghine.

- Ah, deci nu mi s-a părut, chiar voiai să vin după tine.

- Credeam că ai înţeles asta.

- Am pornit încoace, dar m-am rătăcit. Am pierdut simţul locurilor, am ajuns în altă parte a oraşului, de fapt habar nu am unde am ajuns, poate în alt oraş.

Brusc, dându-şi seama în ce direcţie o luase discuţia lor, Luiza se scutură înciudată.

- Dar bine, mamă, iarăşi ai început să mă cerţi ca atunci când eram copil?! Nu mai suport lucrul acesta. Credeam că ieri am avut în sfârşit un alt fel de dialog...

- Da, am avut, făcu Reghine, iar expresia de pe chipul ei îşi pierdu severitatea, redevenind caldă, deschisă şi inteligentă ca în noaptea trecută. Dar cum ai plecat de la clinică, nu te-au pus sub supraveghere, nu ţi-e teamă că-ţi vor observa lipsa?

- Ba chiar au încuiat uşa de la salonul meu! Dar nu vor vedea nimic, continuă Luiza ridicând un deget cu tâlc, ștrengărește, le-am lăsat imaginea mea.

În loc să rămână perplexă sau să se mire, mama ei înţelese imediat situaţia.

- Aha, ai descoperit posibilităţile oglinzii.

Fu rândul Luizei să se mire:

- Adică dumneata ştii despre ce vorbesc? Poţi să foloseşti oglinda cum am făcut eu?

Reghine izbucni în râs:

- Desigur! Nici nu e un secret aşa de mare. Oricine poate, trebuie doar să aibă deschidere de spirit şi răbdare.

- Şi atunci de ce nu o face nimeni? Dintre toţi cei pe care îi cunosc, eu sunt singura care se holbează ore întregi în oglindă. Pe deasupra, ceilalţi mai şi râd de mine.

- Fiindcă nu pun bine problema, începu să explice Reghine. Toţi îşi imaginează că, dacă e să se întâmple ceva, aceasta se va datora oglinzii. Văd în ea un fel de fereastră spre o altă lume şi aşteaptă ca oglinda să facă totul, să aducă fantasticul în lumea noastră. Dar oglinda nu face nimic, e vorba doar de lenea şi neştiinţa lor. În ei înşişi trebuie să se schimbe luciul reflectării, să se deschidă poarta, sticla nu e decât canatul uşii prin care se vine şi se iese.

- Parcă eşti o profesoară.

- Nu mă crezi?! Ia să vedem tu ce ştii să faci, i-o tăie Reghine, cu o nuanţă ameninţătoare în glas, ca atunci când, în clasele primare, îi verifica temele pentru şcoală.

- Să fac ce anume?

- Să utilizezi oglinda. În afară de a te dedubla, ştii să călătoreşti cu ea?

- N-n-nu, silabisi Luiza, neînţelegând despre ce vorbeşte mama sa.

- Vino cu mine, spuse aceasta, împingând scaunul în spate şi ridicându-se în picioare.

Luiza i se alătură şi Reghine o conduse în faţa oglinzii veneţiene mari, vizavi de fereastră. Cum se apropiau, amândouă îmbrăcate în alb, mama în costumul de mireasă desuetă, fiica în cămaşa de spital, cu luna bătându-le din spate prin macrameul perdelei, semănau cu două spectre materializându-se din adâncul negru al argintului.

- Suntem două fantome, pufni Luiza, cu poftă de râs.

- Lasă prostiile, a trecut vremea când îţi citeam poveşti de spaimă, o apostrofă Reghine. Pune-te faţă în faţă cu tine şi concentrează-te.

Luiza se apropie de suprafaţa de sticlă, la câteva palme depărtare, şi îşi pironii ochii în pupilele reflecţiei sale, regăsind rapid vechea obişnuinţă hipnotică a zgâitului în oglindă. Cu un cap mai înaltă decât ea, Reghine, aflată în spate, o prinse uşurel de cotul mâinii stângi, ca pentru a nu o lăsa să se dezechilibreze, sau pentru a crea un contact direct între ele.

- Ce vezi?

- Pe mine.

- Bine. Ţine privirea nemişcată direct în ochii tăi din oglindă. Pe mine mă vezi?

- Neclar. Ca o fant..., începu Luiza, dar se întrerupse imediat, ca mama ei să nu o acuze de neseriozitate.

- Dar restul camerei? Ce vezi din ea?

- Fereastra, cu draperia şi perdeaua, partea de sus a mesei şi spătarele scaunelor, o jumătate din dulap.

- Nu le privi direct, ci doar cât vezi cu marginile ochilor.

- Da, se topesc unele în altele.

- Bine, spuse Reghine. Îţi aduci aminte cum arată salonul tău de spital?

- De parcă ar fi zeci de lucruri în el! Desigur, acolo e patul meu, chiuveta pe perete, uşa cu becul verde de veghe, un cuier, un dulap de fier, un scaun, fereastra, şi patul meu din nou.

- Încearcă să ţi le imaginezi. Pune-le în oglindă în spatele tău.

- Cum?! Nu înţeleg..., se nelinişti Luiza, gata să se întoarcă spre mama sa.

- Nu te mişca! o preveni tăios aceasta. Nu înţelegi, dar ştii foarte bine cum. Nu te mai gândi, fă-o!

Cu un oftat tăcut, Luiza îşi reluă concentrarea, fiind convinsă cumva că Reghine avea dreptate, chiar dacă nu avea habar ce trebuie să facă. Renunţă să-şi pună întrebări şi îşi propuse să facă ce i se cere. Îşi fixă hipnotic pupilele din oglindă până când faţa i se transformă într-o pastă informă, apoi începu să privească în interior, cu ochii amintirii, reconstituind decorul sărăcăcios al camerei sale de la spital. Cel mai rapid îi reveni în memorie becul verde al lămpii de veghe, cu irizaţia lui fosforescentă.

- Îl vezi? Îl vezi? îi dădu ghes Reghine, strângând-o de cot. Acolo, în spate, între galerie şi dulap. Nu mişca ochii!

Spre mirarea ei, deşi fără să fie neapărat surprinsă, ca şi cum cunoştea toate lucrurile acestea, Luiza desluşi în oglindă, cu o privire nefocalizată, periferică, cum în spatele capului ei, de sub un colţ al draperiei, iese în faţă, ca o lumină urcând noaptea din adâncul mării, bulbul verzui al lămpii de veghe.

- Aşa. Acum fixează-l! Fixează întreaga încăpere.

Concentrându-se într-un mod special, fiindcă nu era o simplă ascuţire a atenţiei, ci o intensificare a unei stări interioare, Luiza descoperi cu un fel de neîncredere şi de euforie totodată că în oglindă, în spatele ei, se întrupează interiorul sărăcăcios al camerei de spital. Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, îşi refocaliză privirea pe propria faţă, ca pe un punct de control, pe pleoapele exoftalmice, nasul cârn, tâmplele prelungi, bărbia fină şi ascuţită, părul negru înconjurând urechile delicate de elf. Iar când reprivi înapoi decorul din oglindă, în jur i se închegă camera din clinică, normală, blazată, ca şi cum s-ar fi aflat dintotdeauna acolo.

Luiza se afla în patul ei de spital, şezând cu picioarele încrucişate sub ea, rezemată de spătarul de fier, având în faţă oglinda mizerabilă pe care o luase de deasupra chiuvetei, sprijinită de perna de la celălalt capăt. Inima începu să-i bată puternic şi, înăbuşindu-şi un strigăt, îşi smulse ochii din oglindă şi privi împrejur. Da, era în salonul clinicii, aşa cum îl lăsase în urmă cu o oră sau două, când plecase acasă. Sau nu plecase? Totul fusese o halucinaţie, îşi făcuse o autohipnoză privindu-se în oglindă? Începea din nou să delireze? Paralizată de spaimă, nici nu încercă să se dea jos din pat, doar scânci plângător ”Mamă!”.

În panica ei, nu găsi altceva mai bun de făcut decât să se întoarcă spre oglindă şi să se privească din nou, ochi în ochi, pupilă în pupilă, aruncând un praf de umbră şi neclaritate tot mai gros pe decorul ce se oglindea în spatele siluetei sale.

- Nu te speria! Concentrează-te! auzi o voce în stânga ei, venind parcă prin pereţi suprapuşi de vată şi puf, luptând să răzbească în auzul ei clar.

Apoi simţi o strângere puternică, aproape o pişcătură, în braţul ei stâng.

- Au! strigă Luiza, când durerea deveni muşcătoare.

- Gata? Te-ai întors, eşti aici? o întreba Reghine Textoris, scuturând-o de braţ şi întorcând-o cu faţa spre ea.

Luiza o privi tulbure o vreme, fără să înţeleagă ce s-a întâmplat, ca atunci când ameţea de anemie, apoi gândurile i se limpeziră treptat, dezvăluindu-i progresiv ce se petrecuse în fapt.

- Am avut o criză? Un leşin?

- Nici vorbă. Ai călătorit prin oglindă.

- Asta a fost o călătorie? M-am întors cu adevărat la clinică? Nu a fost o halucinaţie?

- Nu, aşa se călătoreşte. Intri în oglindă, de fapt în tine, ca şi cum ai adormi o secundă, iar în secunda următoare te trezeşti în altă parte, acolo unde ţi-ai imaginat sau acolo unde ţi-ai dorit să fii. Cu condiţia să ai şi acolo o oglindă la îndemână.

- Deci mă pot trezi unde vreau? Unde visez că mă duc? Dar eu nu dorm.

- Întocmai. Dacă ai dormi, ai călători în vis în locul unde vrei, pe când aşa, călătoreşti în trezie.

- De aceea vorbea doctorul Vladinski de trezie paradoxală?

- Vladinski! pufni dispreţuitor Reghine. Fiindcă veni vorba, cum ai reuşit să nu adormi? Ţi-a dat o doză de elefant. Ai aruncat din nou tabletele?

- Nu, le-am înghiţit, râse Luiza. Dar nu au nici un efect, sunt mai trează ca niciodată.

- Bine, decise Reghine. Şi acum spune-mi, în cuvintele tale, de ce ai venit aici?

- Pentru că tu o ştii deja, nu e aşa? Doar mă aşteptai...

Luiza ar fi vrut să-i spună că dorise pur şi simplu să prelungească starea aceea extraordinară de comunicare şi înţelegere ce se ţesuse între ele noaptea trecută, când mama ei o vizitase la clinică. Că îşi dorise dintotdeauna o asemenea comuniune, pe care răceala Reghinei, iar apoi schizofrenia ei, nu o lăsaseră să se înfiripeze între ele. Speranţa aceasta disperată, cu aromă de imposibilitate, ca o seară veselă de sărbătoare în familie la care nu vei mai ajunge niciodată fiindcă părinţii au murit şi casa a fost vândută, trezi un fior de anxietate în Luiza.

- Mamă, dar tu cum de nu eşti în pat? Nu eşti bolnavă? De ce eşti îmbrăcată de oraş?

- Fiindcă poate va trebui să facem un drum în oraş.

- Ce drum?! Nu asta te-am întrebat, reluă Luiza, cu o suspiciune crescând în ea ca o explozie solară.

- Acceptă lucrurile aşa cum vin. Nu te opune, o sfătui Reghine.

- Spune-mi, noi suntem treze acum? Eu sunt eu sau sunt reflecţia mea din oglindă? Iar tu cine eşti? Eşti aici, cu mine, sau dincolo, în pat?

Luiza se rupse din faţa mamei sale şi a oglinzii veneţiene şi se îndreptă spre dormitorul părinţilor săi, pentru a-şi verifica bănuiala.

- Ai să-l trezeşti pe Michael, comentă rece Reghine.

- Ei şi? exclamă sarcastic Luiza. Parcă nu are oricum somnul făcut praf, cu două demente în casă.

Apoi un alt gând îşi croi imediat cale în mintea ei.

- Dar dacă îl trezesc, e posibil ca toate astea să dispară? Să ne trezim şi noi?

- Parcă spuneai că nu dormi.

- Adică, să ni se spulbere imaginile şi să ne pomenim fiecare în patul ei?

- Nu sunt imagini. Ascultă, Luiza, nu te pierde în lucruri neimportante. Ai venit aici cu un scop, nu? Tu îl ştii, îl mai ţii minte? De ce îl pierzi din vedere?

- Da, mamă, ai dreptate, recunoscu Luiza, răsuflând adânc. Am venit să-ţi pun nişte întrebări încă fără răspuns.

Reghine şi Luiza traseră două scaune, lângă masă, şi se aşezară faţă în faţă.

- Vorbeşte-mi despre păpuşa voodoo, aruncă abrupt fata.

- A, momâia...

- Când ai făcut-o? Ce s-a întâmplat? A făcut bunicul un exorcism?

- Eu nu am făcut nimic. A apărut pur şi simplu.

Luiza nu înţelegea.

- Nu am confecţionat nimic, îi explică Reghine. Am găsit o momâie în pernă. Nu mă crezi? Vino să-ţi arăt!

Se ridică de pe scaun, o luă pe fată de mână şi o duse înapoi în faţa oglinzii veneţiene.

- Ce vrei să faci?

- Concentrează-te asupra ochilor. Acum voi fi şi eu alături de tine, eu voi recrea decorul.

- Călătorim? Unde?

- Înapoi la ziua când am găsit momâia.

- Nu ştiam că oglinda poate face atâtea lucruri. Tu când ai ajuns să înveţi toate astea?

- Sunt la pat de câţiva ani buni, ai uitat?! Doar nu îţi imaginezi că stau să mă plictisesc, fără să fac nimic! Hai acum, adună-te!

Luiza îşi îndreptă spatele şi îşi fixă imaginea din oglindă. Din spate, prin fereastră, luna arunca aceeaşi văpaie rece, albind feţele mobilelor din încăpere. În stânga, Reghine stătea şi ea nemişcată, cu figura impasibilă.

- Parcă am fi nişte vrăjitoare! Nu ne luăm zborul? pufni fata.

- Luiza! o certă scurt Reghine. Nu te juca acum, nu se ştie unde ai putea să ajungi dacă nu eşti sobră.

Luiza deveni serioasă şi plonjă în fascinaţia hipnotică pe care i-o provoca privirea imobilă a propriilor ei ochi. Corpul, gâtul, părul, fruntea, nasul se topiră ca o formă de lut înmuiată de apă. Decorul din spate al sufrageriei se dizolvă într-o pastă albă şi doar în stânga ei o linie verticală vaporoasă îi amintea prezenţa mamei. Pierdu simţul timpului.

- Priveşte încet camera, îi şopti o voce în urechea stângă.

Fără să schimbe direcţia privirii, Luiza îşi concentră prudent atenţia pe imaginile laterale. Pătratul luminat al ferestrei din spate îşi recăpătă conturul, ba chiar începu să se micşoreze, devenind mult mai mic decât fereastra cu uşă spre balcon a apartamentului familiei Textoris. Pereţii din dreapta şi stânga ferestrei păreau să fie goi, fără mobile sau tablouri. Mai aproape, între ea şi fereastră, atârna o mogâldeaţă întunecată. Crezu câteva clipe că era candelabrul cu ţurţuri de cristal, dar apoi văzu că era mult mai mic şi avea forma unui con.

- Uită-te la rama oglinzii, o sfătui în ureche Reghine.

Luiza îşi lărgi câmpul vizual şi fu cât pe ce să ţipe de surpriză. Oglinda în care se privea nu era încastrată în suportul cu model veneţian de acasă. Era prinsă într-un cadru de lemn grosolan, vopsit în verde, era mult mai mică şi atârna de o sfoară, sprijinită în unghi pe o policioară prinsă în perete.

Luiza se răsuci fulgerător, în timp ce un suflu îngheţat acrişor îi urca incontrolabil pe esofag. Se afla în camera de zi a bunicilor ei din partea mamei. În copilărie, petrecuse multe vacanţe acolo, înainte ca Emma să fi vândut casa şi să se mute cu Michael şi cu Reghine. Nu îi venea să-şi creadă ochilor. Toate erau la locul lor, aşa cum le ştia, conul din mijlocul încăperii era apărătoarea de tablă a becului, atârnând de un fir lung din tavan, soba cu plită de fier se lăfăia în colţul ei, maşina de cusut Singer aştepta cabrată şi zveltă lângă uşă, cele două canapele, cu un raft de cărţi la căpătâi, dormitau leneşe. Toate aveau o claritate de cristal. Luiza făcu câţiva paşi în stânga şi în dreapta, pipăind cu tălpile cergile de lână împletită, decolorate şi roase, care ţineau loc de covoare, pentru a se convinge că nu are o halucinaţie. Puse mâinile pe faţa de masă, din fire groase de in ţesute des, ba chiar o ridică, pentru a verifica dacă, la încrucişarea celor două laţuri transversale care uneau oblic picioarele mesei, se afla şi acum mica sculptură decorativă, în formă de sticlă, cu care se jucase de atâtea ori în copilărie.

- Ăsta nu e un vis, nu, nu! murmura Luiza, şocată de limpezimea cu care percepea lucrurile din jur. Oare chiar sunt în casa bunicilor? Dar a fost dărâmată... Pot ieşi şi în curte?

Se apropie de uşa cu glasvand, pentru a verifica dacă aceasta dă spre curtea pietruită, acoperită cu o boltă de viţă-de-vie, a bunicilor. Aruncându-şi ochii afară, un al doilea fior de spaimă îngheţată îi urcă pe esofag, dar de data aceasta dintr-o cauză opusă. Prima oară fusese şocată de familiaritatea camerei, de precizia cu care reproducea casa familiei Knall; acum, însă, se cutremură descoperind afară un peisaj necunoscut. Casa sau camera părea să se afle pe o colină mică, dominând o vale ce se desfăşura circular până în depărtare. Bătând din partea opusă a cerului, luna nu lumina decât suprafeţele pe care Luiza le vedea pieziş; cele dinspre ea în schimb erau topite în pete lungi de umbră, de parcă luna ar fi aruncat asupra lor raze negre.

Peisajul părea nu de pe altă planetă, dar de pe un alt continent, fiindcă avea o vegetaţie exotică: pământul era ars de prea mult soare, scaieţi şi tufişuri uscate se iţeau dintre garduri din pietre culese de pe teren şi strânse la un loc, ce tăiau linii peste dealuri. Din loc în loc se vedeau mici oaze de verdeaţă, tufişuri de doi-trei metri cu frunze crescând în zig-zag pe crengi, copaci (palmieri, ananaşi?) cu coroana desfăcută în evantai, şi câţiva stâlpi de telegraf negri, din lemn vopsit cu smoală, uniţi de o linie ireal de subţire de cablu electric. Iar în depărtare, între două coaste de deal, Luiza crezu că recunoaşte, da, da, un golf şi o plajă de nisip, iar apoi apa mării. Suprafaţa marină se întindea ameninţătoare, ca o masă de mercur fără fund, doar la mal mici sclipiri întâmplătoare sugerau nişte valuri spărgându-se de ţărm.

Peisajul necunoscut de afară îi trezea Luizei o spaimă mult mai mare decât casa bunicilor. Avea impresia că, dacă ar deschide uşa şi ar ieşi, ar fi fost înghiţită de o altă lume, fără putinţă de întoarcere.

- Nu, ăsta nu e visul meu, asta nu e trezia mea, nu ştiu a cui e, murmura Luiza, trăgându-se din uşă spre mijlocul camerei.

Apoi o fulgeră alt gând:

- Mamă, unde eşti?! strigă în surdină, fiindcă se aşteptase ca de data aceasta Reghine să o însoţească în călătoria cu ajutorul oglinzii, cu atât mai mult cu cât, din ceea ce spusese mama ei, reieşea că aceasta fusese cea care vizualizase casa bunicilor.

Nu apucă să cerceteze mai mult încăperea, fiindcă pe uşa din partea opusă, ce dădea spre dormitorul lui Joseph şi Emma Knall, îşi făcu apariţia o fată. Era îmbrăcată cu o cămaşă de noapte lungă, albă, şi avea părul ciufulit de somn. Luiza o recunoscu imediat pe Reghine, arăta la fel ca într-o fotografie din albumul familiei, luată pe când avea vreo nouăsprezece ani. Da, fata care intră în cameră era mama ei, era la fel de înaltă, dar slabă ca o adolescentă, şi cu trăsăturile tăioase ale chipului de acum îndulcite de tinereţe. Luiza, care iubea mult fotografia aceasta, fără să ştie de ce, înţelese brusc: era din perioada fericită a mamei sale, de dinainte de povestea cu Gregor, sau în orice caz de dinainte de exorcism, de avort şi de moartea bunicului Knall.

Fata închise uşurel uşa în urma ei şi se întoarse spre centrul încăperii. Luiza descoperi că purta în braţe, cu grijă, o pernă albă de dormit. O aşeză precaut pe masă, pe o foaie deschisă de ziar. Nu păru surprinsă de prezenţa Luizei, îi făcu doar un semn complice cu degetul la buze şi o invită să asiste la ceea ce făcea. Arăta de altfel foarte agitată, chiar speriată. Purtase perna fără să o atingă direct, ci doar prin pulpana ridicată pe mâini a cămăşii de noapte.

- Pipăie, se întoarse ea spre Luiza, arătându-i perna.

Vorbise ciudat: Luiza îi văzuse gura deschizându-se, dând drumul cuvântului, îi văzuse şi expresia feţei modificându-se, dar nu îi auzise vocea, de parcă ar fi fost într-un film mut. Cuvântul ”Pipăie” îi sunase ca o şoaptă în urechea stângă, acolo unde se afla Reghine, mama ei, în locuinţa Textoris.

Luiza dădu urmare îndemnului şi puse mâna pe faţa pernei. La început nu înţelese ce i se arăta, până când fata nu îi făcu un semn sugestiv să apese puternic, să pipăie interiorul pernei. Începu să strângă masa albă frământând-o între degete până când, prin corpul de puf şi pene, simţi o formă vânoasă, ca o rădăcină de plantă.

Reghine cea tânără îi făcu semn să se oprească şi începu să taie cu o forfecuţă cusăturile de la unul din capetele pernei. Când făcu o deschizătură de o palmă, dinăuntru răbufniră câţiva fulgi albi de gâscă. Pipăind, strângând şi împingând prin suprafaţa de pânză, Reghine trase încet până la margine, înotând prin masa de puf, forma pe care o simţise Luiza înăuntru. Apoi aduse vătraiul de prins tăciuni de la soba de tuci şi apucă un capăt al momâii, trăgând-o afară din pernă.

Luiza fu surprinsă. Nu era o păpuşă, fie chiar şi primitivă, din câteva cârpe sau sârme îmbrăcate cu haine miniaturale, cum se aşteptase, ci o mogâldeaţă făcută exclusiv din fulgi şi pene cenuşii. Cotoarele penelor păreau să se fi lipit singure unele de altele, dând naştere unei forme învelite în puf. Nici nu imita simbolic ceva uman, semăna mai degrabă cu o rădăcină de mandragoră.

- Tu ai modelat-o? întrebă Luiza în şoaptă.

- Nici vorbă, tocmai am găsit-o, îi răspunse Reghine-fata, cu vocea înfundată a Reghinei-mama vorbindu-i direct în urechea stângă.

- Dar povestea nu era că tu ai făcut o păpuşă voodoo, ca să-l vrăjeşti pe Gregor?

- Nu pe Gregor, răspunse sibilinic fata. Dar eu nu am făcut nimic. Tu ce crezi, a pus-o cineva în pernă?

- Mie mi se pare mai degrabă un accident, îşi dădu cu părerea Luiza. S-a format întâmplător, nu are nici o semnificaţie...

- Poate nu a pus-o nimeni, dar nu s-a format la întâmplare. A luat forma gândurilor cuiva. A creat-o cineva, poate fără să ştie.

Reghine-adolescenta apucase momâia de pene cu cleştele de cărbuni şi o ţinea în aer. Îi făcu semn Luizei să ia perna de pe masă şi aşeză mogâldeaţa în locul acesteia pe foaia de ziar. Având grijă să nu o atingă cu mâinile, împachetă ziarul şi prinse şomoiogul din nou cu cleştele.

- Să-l arunc la gunoi, sau în râu, sau să-i dau foc, ce ar fi mai bine?  se consultă Reghine cu Luiza. Mi-e teamă ca acela cu care e în legătură să nu păţească ceva. Am auzit o poveste cu o păpuşă de vrajă aruncată în râu, după care posesoarea ei s-a sinucis sărind într-o fântână.

- Dar cine crezi că a făcut-o?

- Nu ştiu. Poate chiar eu... Poate diavolul...

- Înţeleg, murmură Luiza pentru sine. De asta a făcut bunicul exorcismul, ca să te elibereze de obsesie.

- Da. Şi din cauza asta va muri! se întoarse Reghine spre Luiza, cu cleştele şi ziarul în mâna dreaptă, cu părul vâlvoi şi cu o lucire dementă în ochi.

- Nu lăsa şopârla să intre în casă! continuă ameninţător Reghine, arătându-i cu mâna stângă, cea liberă, fereastra camerei. Dacă se amestecă lumile, suntem pierdute.

Deşi o văzuse pe tânără vorbind, deschizând gura şi articulând cuvintele, Luiza auzi din nou, distinct, spusele ei în urechea stângă. Se întoarse spre fereastră şi văzu, lipită pe sticlă, burta solzoasă a unei şopârle verzi. În general, nu îi era frică de insecte şi animale, ar fi privit cu simpatie şi curiozitate reptila, dar mai ştia că în curtea şi în grădina bunicilor, şi niciunde în zona unde trăia ea, nu creşteau asemenea şopârle mari, cu burta alb-roză şi solzi sclipind în mii de ape pe margini. Era o vieţuitoare dintr-o altă climă, din peisajul străin ce se întindea afară.

Revederea acestuia, dincolo de conturul şopârlei, pulsând în lumina neagră a lunii de afară, îi readuse fiorul de spaimă în suflet.

- Nu te panica, este momentul să pleci acum, îi spuse tânăra Reghine.

Venise lângă Luiza, o apucă delicat de cotul mâinii stângi şi o împinse către oglinda cu ramă verde ce atârna în unghi pe perete. Luiza se lăsă condusă până acolo, îşi aruncă ochii asupra imaginii şi simţi că intră mecanic în starea de fascinaţie a propriei priviri. Obiectele şi decorul se tulburară împrejur, doar pe braţ continua să perceapă strângerea Reghinei.

- Au! făcu atunci când apăsarea se transformă într-o pişcătură.

Se întoarse şi dădu peste mama ei, Reghine, în rochia de macrame alb, în picioare lângă ea, în faţa oglinzii veneţiene. Se aflau în apartamentul Textoris. Luiza rămase încă o vreme pe loc, privind alternativ camera şi imaginea ei din oglindă. Apoi o urmă pe mama ei la masă, pentru a comenta cele văzute.

- Aşadar bunicul a crezut că e ceva necurat la mijloc şi a exorcizat momâia?

- Nu credea nimic. A făcut-o ca să mă pedepsească.

- Atunci i-a cerut lui Gregor să plece?

Reghine o privi mirată.

- Ce legătură are Gregor? El a plecat mai târziu, din propria dorinţă.

- Credeam că..., murmură Luiza contrariată. Şi până la urmă cum aţi distrus-o?

- Momâia? Tata a dus-o la biserică, i-a citit din biblie, a stropit-o cu agheasmă, a exorcizat-o, iar la sfârşit a aruncat-o în sobă. Eu nu am văzut-o arzând, dar mi-a povestit Gregor.

- Şi tu ai crezut că blestemul ei a căzut asupra bunicului, încât a făcut atac de inimă? Chiar dacă tu ai făcut-o ca să-l reţii pe Gregor?

Reghine o scrută lung pe fiica ei.

- Nu ştiu ce poveşti ţi-au ajuns la urechi, dar ai văzut că nu eu am confecţionat-o, nu eu am vrut ca ea să apară, ci altcineva. Şi nu era pentru Gregor.

- Dar pentru cine? Bunica aşa spunea...

- Atunci trebuie să vorbeşti cu Emma. Nu mai doresc să continuăm discuţia asta.