Savatie BAŞTOVOI

Fuga spre cîmpul cu ciori

Amintiri dintr-o copilărie ateistă

Ed. Cathisma

 

Fiul lui Valentin Stepanovici

 

De mic vroiam să ajung ceva mare. Mi se părea că cei mai mari oameni sînt soldaţii. L-am întrebat pe tata care este cel mai mare grad în armată şi el mi-a zis că mareşalul. Am hotărît să mă fac mareşal. M-am dus foarte serios la mămica şi i-am zis că o să mă fac mareşal, că o să vin acasă cu o maşină neagră şi o să o duc unde o să vrea ea, şi n-o să mai fim săraci.

Pe urmă însă mi-am dat seama că mareşalii mor şi eu nu prea ştiam nimic despre mareşalii morţi. În schimb ştiam foarte multe despre pictorii morţi, ştiam de Michelangelo, Leonardo Da Vinci şi Repin. Mi s-a părut că pictorii sînt mai mari decît mareşalii, pentru că rămîn mari şi după moarte. Am hotărît să mă fac cel mai mare pictor din lume. M-am pus pe treabă şi m-am oprit abia după adolescenţă, cînd mi-am dat seama că pictorilor acelora morţi nu le foloseşte la nimic faptul că lumea îi mai ţine minte după moarte, că ei oricum sînt morţi.

Atunci n-am mai ştiut ce să mai fac. Nu mai era nimic în lume aşa de mare încît să merite să te faci ca el. Aceasta a fost cea mai mare durere din viaţa mea, pentru că de acum încolo trebuia să cad înapoi de unde am pornit: urcuşul se terminase acolo.

Un singur lucru mai merita trăit: dragostea. Deşi era foarte clar că nu e veşnică, măcar era ceva frumos. Cîteodată chiar credeai că e singurul lucru veşnic, adică puteai să o numeşti şi aşa, că, oricum, lucruri veşnice nu existau. Nimic nu e veşnic. Dar dragostea părea să exprime acest cuvînt, de altfel absurd şi inutil, chiar dureros de inutil, pe care nu se ştie pentru ce îl inventaseră oamenii. Se pare că tocmai pentru a-şi face rău.

Nu era nimic mai clar decît faptul că veşnicia nu există, şi totodată nimic mai regretabil. Dar eu aș fi vrut ca veşnicia să existe. Îmi închipuiam o veşnicie ca şi dragostea. Ciudat, ceea ce simţeam atunci, stînd ore întregi pe gărduleţul de la colţul blocului, avea atîta veşnicie. Mai bine zis, aș fi vrut ca clipele acelea să dureze veşnic, să stau la vorbă cu fiinţa aceea pe care nu mă mai săturam să o aud şi să o privesc. Dar poate că era chiar însăşi veşnicia, însă o veşnicie obişnuită, ca a tuturor oamenilor? Așa credeam atunci.

Viaţa mea însă a trebuit să fie alta. Eu aveam să sfîrşesc ca toată lumea, adică să ajung unul din ipocriţii pe care i-am urît încă din copilărie. Unul din aceia de care mi se făcea greaţă în adolescenţa mea militantă de artist fascinat de tot ce este nou. Ce mai, eu aveam să duc o viaţă fără nici un pic de originalitate. O viață mai banală decît toate vieţile. Cea mai obişnuită viaţă. Da, eu am ajuns călugăr.

Totuşi mai rămînea ceva care în ochii mei de altădată nu m-ar fi pus la un loc cu toţi molatecii aceia dezgustaţi de viaţă, pentru că nu şi-o puteau realiza. Extaziaţii aceia care, după ce citesc Biblia, îşi dau brusc seama că acesta este singurul sens al vieţii. Nu, eu nu eram aşa. Eu aș fi vrut ca Evanghelia să nu existe. Să nu existe nici Hristos cu toate poruncile Lui. Nu-mi plăceau toate poruncile. Unele îmi plăceau, dar unele nu-mi plăceau deloc. Nici nu înţelegeam cum pot să stea la un loc nişte porunci atît de diferite. Nu era nici o logică în tot creştinismul ăsta...

Uram ziua în care mi s-a descoperit creştinismul. Aș fi vrut să o amîn pînă la ultima clipă. De fapt, asta am şi făcut. Nu citeam Biblia de frică să nu cred. Ziceam că dacă o să citeasc Biblia, sigur o să cred, şi atunci o să mă lepăd de artă şi de toate. O să mă retrag undeva şi o să lucrez pămîntul. De ce? Pentru că îmi plăcea Biblia? Nu, nu pentru că îmi plăcea. O uram, o uram cu toată fiinţa mea. Şi totuşi eram aici, lîngă coloana din biserica întunecoasă, obosit ca un rob, ascultînd glasurile acestea nesuferite, deşi frumos armonizate, la o oră cînd toată lumea normală doarme.

Da, erau nesuferite toate aceste mărşăluieli soldăţeşti, slujbele acestea interminabile din care nu se înţelegea nimic. Uram, uram să fac atîtea lucruri cărora nu le vedeam rostul, pe care ei spuneau că le fac pentru Hristos. Uram şi tăceam. Nu mă împotriveam niciodată. Dar oare nu mai era nici un alt fel de creştinism? Nu, nu mai era. Asta o ştiam.

De fapt, citisem o dată Biblia. Nu toată, dar o citisem. Cred că era prin clasa a şasea sau a şaptea. Eram pionier, un pionier adevărat. Ştiam că Dumnezeu nu există şi că Biblia e o carte cu foarte multe greşeli, scrisă de oameni necărturari, pentru a prosti poporul. Ştiam o grămadă de „minciuni” care erau scrise în Biblie, tata mi le spusese. De exemplu, aceea că balena l-a înghiţit pe Iona şi pe urmă l-a scos afară întreg. Balena are gura mare, e adevărat, ar fi putut să încapă Iona întreg, chiar în picioare. Dar cei care au scris Biblia, dacă nu ştiau biologie, nu ştiau că balena are o gîtiţă subţire cît un pahar de două sute de grame. Erau şi alte „minciuni”: aceea că în corabia lui Noe au încăput atîtea animale, că lumea are numai şapte mii de ani, că omul a fost făcut din lut. Într-un cuvînt, o carte plină de „minciuni”.

Totuşi mi se părea că nu toate minciunile din Biblie au fost descoperite. Gîndul acesta mă înfrigura într-un chip plăcut. Voiam să descopăr şi eu vreo minciună nouă din Biblie, doar e o carte atît de groasă, iar cele cîteva minciuni pe care le ştiam nu mă mulţumeau. Trebuiau să fie mai multe.

Aveam acasă trei Biblii, una în rusă, una în română şi una în moldoveneşte. Pe atunci nu aveai voie să ai Biblie, dar noi aveam. Tata era propagandist de ateism ştiinţific şi avea voie să aibă Biblie. Cea în română, de exemplu, o obţinuse de la o baptistă. Era o Biblie de buzunar de la 1914, o cărţulie frumuşică cu tocurile vopsite cu roşu. Avea un farmec aparte, deşi nu era adevărată. Era plăcut să o ţii în mînă, era veche şi avea foile aşa de subţiri. Tata se lăuda cum a prostit-o pe baptista aceea. Într-o dispută, i-a zis să-i dea lui Biblia, că scris este “celui ce-ţi cere, dă-i” şi “ceea ce ai dat, nu aştepta să primeşti înapoi.” Se vedea pe faţa ei că nu avea nici un chef să dea Biblia, dar nu putea să arate chiar în faţa unui propagandist de ateism ştiinţific că poruncile din Biblie au fost scrise degeaba...

Aşa că m-am apucat să citesc din această Biblie obţinută într-un chip atît de viclean. Citeam greu româneşte, dar îmi plăcea. Simţeam că fac un lucru tainic răsfoind paginile acelea subţiri şi cîrpite cu grijă pe alocuri. Nu cred că le consideram sfinte, nici nu aveam cum, de vreme ce le credeam mincinoase. Dar aveam un fel de evlavie pentru tot ce era vechi. De parcă aș fi contribuit cu evlavia mea la păstrarea acelor obiecte de care mă atingeam. Aşa m-am atins de unele cărţi din muzee. Am fost chiar la Leningrad şi am stat aproape de picturile acelea vechi şi frumoase din Ermitaj, am văzut chiar o mumie egipteană. Nu înţelegeam, dar parcă în felul acesta mă împărtăşeam din vechimea acelor obiectele. Şi eu aș fi vrut ca, în cazul în care ar rămîne ceva în urma mea, oamenii să se poarte faţă de acel ceva cu aceeaşi grijă cu care mă purtam eu faţă de tot ceea ce este vechi. Mă gîndeam că, dacă toţi s-ar purta aşa cu lucrurile, niciodată nu ar mai dispărea nimic de pe pămînt.

Uneori îmi închipuiam că, vreodată, o să existe o casă-muzeu care o să-mi poarte numele. Acolo o să fie lucruri de ale mele: primele desene, nişte scrisori, ochelarii, aşa cum am văzut eu prin muzee. Vor fi şi fotografii, iar sub ele va scrie: “Artistul la vîrsta de...” sau “Scrisoare a artistului către...” Încă nu scrisesem nici o scrisoare nimănui, dar era să scriu, toţi oamenii scriu scrisori. Poate chiar această Biblie avea să stea cîndva sub sticlă, deschisă la o pagină oarecare, în casa-muzeu pe care mi-o închipuiam. Da, probabil de aceea mă purtam cu atîta grijă faţă de ea.

Mare ispravă n-am făcut, decît numai că am descoperit că fii lui Adam şi ai Evei s-au însurat cu surorile lor. Altfel de unde aveau să se înmulţească oamenii pe pămînt? Dar îmi plăcea cum e scrisă. Erau interesante poveştile acelea cu Avraam, cu Iacov şi fratele său. Cel mai tare mi-a plăcut de Iosif, chiar am plîns cînd acesta vorbea cu fraţii săi şi aceia nu ştiau cine este. Erau frumoase toate acele povestiri, păcat că nu erau adevărate. Tata mi-a zis că sînt nişte legende populare, aşa cum sînt şi cele din Grecia antică. Toate popoarele au legendele lor. Poate că au şi fost aceşti oameni în istorie, dar nu mai erau ei chiar aşa grozavi cum scrie acolo. De exemplu, povestea cu Marea Roşie, sigur că e o scorneală. Dar evreii, e adevărat, au fost robi la egipteni, sînt mărturii istorice. Oricum, nu-mi părea rău că le-am citit. Chiar le povesteam şi altora, că nimeni nu citea Biblia. Nici măcar băbuţele credincioase nu aveau Biblie. Însă ceea ce am văzut eu la aceşti sfinţi, era că aveau o mulţime de femei, le plăcea de vreo una şi o şi luau de nevastă, cu toate că mai aveau acasă cîteva.

Evangheliile erau altfel. Erau tocmai patru şi semănau între ele, numai începutul era altfel. Dar le-am citit pe toate. Nu ştiu ce era cu mine, dar le ţineam minte aproape pe de rost. Ştiam bucăţi întregi şi le spuneam la babe, şi chiar la copii, cînd mă jucam.

Nu eram vorbăreţ deloc, chiar vorbeam rar de tot, iar cu străinii nu vorbeam deloc. Dar odată m-am dus la baba Tania după lapte şi i-am vorbit din Biblie. Femeia mi-a spus să mă aşez pe lejancă şi să beau o cană de lapte cu învîrtită, iar ea s-a dus fuga să o cheme pe sora ei, care trăia peste drum. S-au aşezat amîndouă în faţa mea şi mă îndemnau să le vorbesc din Biblie. Ele erau credincioase, dar nu au citit niciodată din Biblie, auzeau pentru prima dată ceea ce le povesteam. Nici nu înţelegeam cum credeau, dacă nu ştiau în ce cred. Totuşi ele credeau. Iar eu beam lapte şi le povesteam totul, aşa cum am citit, cu tot cu numele acelea grele jidoveşti, că le ţineam minte pe toate. Se vedea că femeile erau foarte bucuroase şi nu mai voiau să-mi dea drumul să plec. Se mirau că fiul lui Valentin Stepanovici vorbeşte aşa de frumos din Biblie. Îmi tot spuneau: “Ei, măi Ştefănică, să creşti tu oleacă mai mare şi să te duci să înveţi, să vii să ne fii un popuşor. Tare bun popuşor ar ieşi din tine. Am avea şi noi biserica noastră în sat, nu ne-am mai duce peste deal.” “Eu vă povestesc din Biblie – le ziceam – dar eu nu cred în Dumnezeu. Dumnezeu nu există.” “Nu zi aşa – spuneau femeile fără supărare – nu se poate să spui aşa.”

Popă îmi lipsea mie să mă fac! Ce prostii vorbeau, nu ştiau ce spun. Cum să mă fac eu unul din burduhoşii aceia care umblă numai pe la casele femeilor şi le iau curcanii şi cucoşii cei mai mari? Am văzut eu unul cînd a venit la mort. Era taman aşa cum mi-a povestit tata.

Tata era un om controversat, dar îi plăcea să-i ajute pe oameni, fără să aştepte ceva înapoi. De aceea se ducea şi le săpa groapa la toţi morţii. Era voinic şi îi era întotdeauna milă de oamenii cărora le murea cineva. După înmormîntare, se duceau la praznic şi cînd se aşezau la masă el le spunea “Tatăl nostru,” că ceilalţi nu-l ştiau, deşi erau credincioşi. Dar el ştia şi Crezul. Îl ştia, dar nu credea.

Imaginați-vă un praznic într-un sat uitat din Uniunea Sovietică la care propagandistul ateismului științific rostește la masă „Tatăl nostru”. Acesta era tata.