Angela BRAŞOVEANU

A patra spargere. Epopee cu epoleţi

Mai nou, mi s-a spart casa. Dacă o să vă spun că e a patra oară, o să aveți toate motivele să râdeți. Corect. Ancestrala mea naivitate mă făcea să cred că, dacă nu am făcut un gard de 4 metri, câine, zăbrele, porți de fier, balauri, sticlă pisată și sârmă ghimpată de jur împrejur, am transmis un mesaj foarte clar: băieți, suntem deschiși, deci, nu avem ce ascunde, respectiv voi nu aveți ce să furați. Treceți frumos pe alături, mergeți la plimbare. Mesajul, însă, a fost recepționat altfel: beei, ce proști! De-a dreptul idioți! Și, dacă primele trei echipe au fost oarecum discrete, unii chiar s-au descălțat frumos lângă ușa spartă, maniera interpretativă a ultimilor m-a făcut să înțeleg că glumele s-au terminat. De ambele părți.

Uvertura: chemarea poliției. Din patru surse. Dialogul, lung, sec, plictisit poate fi rezumat la: sunteți siguri că sunt hoți? Sunt acum în casă? Câți sunt? Ce pierderi aveți? Încă nu știți? Îi cunoașteți? Nu știți cum arată? Spuneți dar stăpânilor să sune! De ce țipați, doamnă? O să venim când putem!

Prima scenă. Descinderea. Sectoriștii. Grupul operativ. Câine. Șefi. Au stat de la 2 până la 7. Au scris. Au înnegrit casa, luând amprente. Ne-au înnegrit pe toți, luându-ne amprentele. Au scris iarăși. Au semnat. Au plecat.

Pe parcursul celor 5 ore am aflat unele adevăruri sacre din viața polițiștilor.

1. O steluță pe epoleții polițistului îi adaugă 25 de lei la salariu și două ori mai multe cuvinte de ocară din partea șefilor. Pe polițiști acest lucru îi întristează.

2. Ei cred că amnistiile ultimilor ani, corupția judecătorilor și gastarbaiterii care și-au lăsat copiii fără supraveghere au crescut o generație nouă de hoți, cinici, nesimțiți și fără niciun dumnezeu. Pe zi, o brigadă operativă are 14-15 spargeri doar într-un sector. Dacă îi prind, hoții fac propuneri: ori îți dau 2000 lei acum, ori 2000 dolari pe parcursul unei săptămâni. Ca să vă dați seama cum procedează polițistul, citiți punctul 1.

3. Polițiștii au birouri vechi, cu mobile ciunte, cu mațele becurilor atârnând fără speranță din pod. S-ar putea că astfel șefii vor să-i țină mereu în tonus, ca să nu înceapă nitam-nisam să iubească oamenii. Polițiștii mai conștiincioși își cară computerele de acasă. Ca să se joace mai bine în biluțe, exercițiu ce le stimulează logica și activitatea intelectuală, atât de necesare în munca lor.

4. Câinii polițiștilor sunt foarte instruiți. Astfel, în juma de oră am aflat că hoții s-au plimbat la deal și la vale, studiind situația, apoi au intrat, apoi au sărit gardul la vecini, apoi au mers la ultima stație a microbuzului 120. Acolo s-au transformat în pasageri normali. Cu un bagaj normal. Celălalt câine al polițiștilor, la fel de inteligent, n-a avut o viață atât de frumoasă ca în romanele polițiste. Prietenii lui bipezi au hotărât să doarmă puțin la umbră și au legat câinele învățat de bamper. Apoi i-a trezit o chemare și, încă buimăciți, au pornit în trombă. Fără să dezlege câinele de bamper. Lunile de dresaj nu i-au folosit la nimic.

5. Șeful polițiștilor, cu două cute frumoase pe ceafa triunghiulară, e foarte sigur că democrația strică oamenii. Mai ales îl enervează sintagma „drepturile omului”, când o rostește, se încrețește grozav.

6. Și ceilalți polițiști se încrețesc (dar mai puțin, sunt mai tineri și respectiv au mai puțin țesut adipos expresiv) când rostesc sintagma „drepturile omului”. Pe parcursul acelei după-amiezi a fost rostită de cel puțin nouă ori. Niciodată în context pozitiv.
7. O vecină vigilentă a văzut pe cineva dubios în mahala. Băiatul care stătea de pândă. Polițiștii au invitat-o, foarte amabil și aproape grațios, să vină a doua zi la sector, unde au o colecție de fotografii, poate îl recunoaște. Vecina vigilentă, confirmându-și bunele intenții, a fost. A doua zi. L-a recunoscut. A treia zi, polițistul de sector a venit acasă la ea, însoțit de hoț și a întrebat-o franc dacă îl recunoaște. Ghiciți ce a răspuns vecina.

Actul 2: Peste două săptămâni.
Am întrebat-o pe polițista Catia, echipei, dacă o săptămână jumătate nu sunt de ajuns pentru identificarea unor amprente. Polițista Catia m-a asigurat că nu e așa de simplu. „Dar vă rog să mă credeți că se lucrează. Mai ales că e sfârșit de an și nu e bine să rămânem cu dosarele nerezolvate. Știți, poate e vorba de o rămășiță comunistă, dar nouă ni se taie salariile dacă avem multe dosare nerezolvate”. Ador rămășițele comuniste. }n acest context.

Actul 3: Peste trei săptămâni.
„Lucrăm, lucrăm, doamnă, v-am zis. Dar experții sunt foarte-foarte ocupați și nu pot să-i presez”. Dar sunt experții de la minister sau de la secție? „Sunt de la noi, dar acum, cu manifestările astea autorizate, că nu’ș ce vor toți drepturi ale omului, toți experții noștri sunt în piață, fotografiază manifestanții. Că trebuie să-i apărăm să nu-și spargă capetele între ei. Ne rup, doamnă, în toate părțile. Dar promit că găsim”.

Final.
Semnalizare instalată. Gratii la subsol – puse. Sunt în rând cu lumea. Am ce ascunde.

P.S. Amprentele se mai verifică.