Sever GULEA

Yasunari Kawabata, VECHIUL ORAS IMPERIAL,

Ed. Humanitas, 2008

La una din ediţiile evenimentului Schimb de Cărţi, am primit o recomandare de lectură călduroasă: Yasunari Kawabata – „Vechiul oraş imperial”. Eu însă am primit recomandarea cu rezervă, pentru că am avut dintotdeauna o reţinere în ceea ce priveşte apropierea de cărţile semnate de japonezi (fie ei şi premianţi Nobel). E drept că, într-un peisaj literar în care publicul e însetat fie de aventuri şi thrillere, conspiraţii planetare, fie de romane underground fixate pe cele mai bizare microculturi contemporane, fie pe sofisticăreli postmoderne, bogat (auto)referenţiale, care intră şi ies din pagină aleator, cu siguranţă că popasul printre operele unui scriitor cum e Kawabata nu poate fi decât ca o gură de aer inspirată pe piscurile unui munte înalt. Şi asta se întâmplă pentru că, cel puţin Vechiul oraş imperial te introduce într-o lume şi o scriitură de o delicateţe atât de rar întâlnită în romanele de astăzi. Cu toate acestea, pentru mine cel puţin, tocmai simplitatea şi delicateţea acestui stil mi se păreau de-a dreptul intimidante şi asta pentru că, aşa cum s-a tot spus, în romanele lui Kawabata ceea ce se spune este la fel de important ca ceea ce nu se spune. Nefiind prea familiarizat cu istoria Japoniei şi nici cu mentalităţile orientale, dar fiind conştient de densitatea simbolică a culturii din Ţara Soarelui Răsare, aveam mereu senzaţia că poveştile sau chiar gesturile şi replicile personajelor dintr-un roman japonez, atât de simple în esenţă, ascund de fapt o bogăţie semnificantă care mie mi-ar fi rămas inaccesibilă. Mi-era aşadar teamă că, apropiindu-mă de (poate) cel mai celebru roman al lui Kawabata, voi citi un soi de parabolă zen, al cărui sens îl voi descoperi (şi asta în eventualitatea fericită), ca orice discipol, abia peste ani de zile. Totuşi, la finalul întâlnirii de la Schimb de Cărţi, cucerit de ideea de a citi un haiku în proză, aşa cum mi s-a sugerat, am luat cu mine acasă romanul lui Kawabata şi nu am regretat deloc, în ciuda faptului că o parte din temeri mi s-au adeverit.

Vechiul oraş imperial ne introduce într-o Japonie postbelică, în capitala sa de dinaintea Erei Meji, Kyoto. Vorbim de un oraş care a fost, timp de secole, o rădăcină a tradiţiei orientale, un oraş care se află, însă, tot mai pregnant, în sfera influenţei ideilor şi produselor moderne vestice care îi modifică fizionomia şi schimbă chiar şi preocupările locuitorilor săi. Chiar şi supus impulsului de dezvoltare urbană cosmopolită, cititorii care vor pătrunde în Kyotoul surprins de Kawabata vor regăsi o atmosferă aparte: un loc în care oamenii se retrag în anumite după amiezi la mănăstire pentru a afla o linişte ritualică, un loc în care lemnul din care sunt făcute ceainăriile oferă privelişti demne de spiritul auster al ceremoniei ceaiului, un loc în care cedrii de pe munte sunt o permanentă pildă de moralitate pentru locuitori, un loc în care oamenii se întreabă ce mai fac arborii de camfor din copilărie. Romanul lui Kawabata o are protagonistă pe Chieko, tânăra fiică a unui artist şi negustor de stofe pentru chimonouri, care descoperă într-o zi că are o soră geamănă şi că de fapt este un copil adoptat. După două decenii de despărţire, cele două surori constată că provin din medii sociale diferite, dar că împărtăşesc o frumuseţe şi o modestie caracteristice, care vor ajunge să creeze confuzii  chiar şi printre posibilii lor admiratori. Atât Chieko, cât şi Naeko vor trăi pe de o parte o bucurie aparte a reîntâlnirii, în acelaşi timp  teama şi  nesiguranţa date de volatilizarea trecutului cu care erau familiare.

Tot acest fragment din viaţa familiei lui Chieko este surprins pe un fond generos al evocării vieţii citadine din Kyotoul postbelic, în care spiritul antreprenorial modern al lăcomiei capitaliste pare să coexiste şi chiar să pălească în faţa desfăşurărilor festive la care ne face părtaşi Kawabata (aproape fiecare capitol al cărţii se petrece în timpul unui festival: fie că vorbim de Gion, festivalul tăierii bambusului, de aprinderea focurilor Daimonji sau de festivalul Epocilor, toate ţin oraşul într-o sărbătoare continuă). Romanul are nenumărate pasaje de-a dreptul cinematografice, de o magie aparte, în care comuniunea dintre locuitori şi natură se degajă la cel mai profund nivel, chiar şi fără zeci de metafore care să aglomereze pagina. Cu toate că surprinde o lume în transformare, Vechiul oraş imperial este un roman în care nu se resimt cu violenţă urmele conflictului dintre prezent şi trecut, nici la nivel colectiv (oamenii sunt îngăduitori până şi cu vechiul tramvai de care se simt ataşaţi şi decid să-l păstreze, împodobit cu flori), nici la nivel generaţional (Chieko pare să păstreze acelaşi cult al căminului ca părinţii săi) şi nici chiar la nivel individual (pornirile egoiste ale personajelor şi tentaţia zbuciumării par să fie întâmpinate mereu cu fragmente de înţelepciune învăţate de la natură şi cu o înrâurire de altruism nemaipomenită).

Da, temerile mele că, parcurgând romanul lui Kawabata, voi citi un soi de parabolă al cărei tâlc îmi va scăpa într-o oarecare măsură (căci nu va fi poate prea lămuritor pentru mulţi dintre cititori felul în care decid Chieko şi Naeko să gestioneze noile adevăruri descoperite) s-au adeverit, precum am spus. Cu toate acestea, melancolia care învăluie lectura, frumuseţea scriiturii şi a universului surprins mi-au dezarmat din fericire acea pornire încăpăţânată, raţională (până la urmă atât de modern occidentală...) de a înţelege şi a pătrunde sensurile acţiunii prin tot felul de raţionamente şi mi-au permis să apreciez ceea ce aş putea numi, citând-o pe cea care mi-a recomandat romanul, o muzică a tăcerii.