SE RESPINGE de Radu Jörgensen
În curs de apariţie la editura Cartea Românească
Radu Jörgensen (Radu Georgescu) s-a născut la 12 septembrie 1962, la Iaşi. Este absolvent al Colegiului Mihai Viteazul din Bucureşti şi al Facultăţilor de Inginerie Geologică şi Geofizică la Universitatea din Bucureşti, Ziaristică la Universitatea din Göteborg şi Pedagogie Generală şi Matematică la Universitatea din Växjö, Suedia. În 2004, a obţinut titlul de Master of Science în Matematică la Universitatea din Birmingham, Alabama, S.U.A.. A debutat ca romancier cu volumul Clovnul din lemn de gutui, Editura Nemira 1998, în urma câştigării Premiului Nemira. A publicat în revista 22, săptămânalele Expres, Phoenix, Tinerama şi Observator Cultural ca şi în cotidienele suedeze Göteborgs Posten, IDag, VLT şi Metro. A semnat deasemenea regia şi scenografia spectacolului Priveşte înapoi cu mânie, la Studio Westmannia din Västerås. A tradus din limba suedeză: Roseanna de Sjövall-Wahlöö, Univers 1997, Moartea unui pornograf, de Jacques Werup, Scandic 1998, Cele mai bune intenţii, de Ingmar Bergman, Univers 2000. În prezent este conferenţiar universitar în domeniul matematicii la un colegiu din Maryland, S.U.A., coordonator şi moderator al unui turneu anual de matematică la nivel universitar, corespondent la diferite publicaţii europene şi americane.
Website personal: www.wix.com/rausa2004/radu-jorgensen
Acest roman ar trebui să primească drept subtitlu: mic ghid de supravieţuire, în deplină confruntare cu realitatea. Prin ampla dezvoltare epică este solid literar şi invită la lectură. Prin accentele autobiografice este interesant şi ca document, deşi nu îşi propune să fie un volum de memorii. Între romanele care abordează tema emigrării de după 1990, acest volum este cel mai consistent din punct de vedere literar, din câte cunosc eu. Fără o astfel de construcţie literară, am sentimentul că panorama literaturii române contemporane n-ar fi (fost) completă.
Bogdan Suceavă
E un roman… suedez, gândit şi pus pe hârtie în româneşte.
Personajele lui bat falezele Stockholmului şi străzile pietruite ale Uppsalei, cu gândul la haosul Bucureştilor şi tancul parcat pe Academiei, la fasoanele gazetăreşti de pe Calea Victoriei, la sondele de petrol ale Drăgăşanilor, la montările teatrale de la Craiova, la căminele universitare din Cluj şi Studioul studenţesc de radio. Altele visează la praful Algerului, la munţii Kurdistanului sau la nopţile albe ale Leningradului. Aceştia sunt imigranţii. Români, dar nu numai şi nu neapărat. Pentru oficialităţile suedeze ei sunt azilanţi, cazuri, dosare. Pentru Amnesty International sau pentru avocaţi, în schimb, sunt victime. Deşi mulţi nu ţin să aibă statutul ăsta. Pentru omul de rând de la paralela 60 Nord, pentru cei mulţi şi foarte blonzi, imigranţii sunt, mai ales, o mare necunoscută. Ceva exotic, ceva promiţător dar şi ameninţător în acelaşi timp. Romanul meu e povestea acestor oameni. Cutremurătoare, pe alocuri tragică, pe alocuri comică, precum tragi-comică e şi povestea luptei lor pentru a obţine VIZA.
Radu Jörgensen
(fragment)
Una din ultimele discuţii cu Emille o purtasem în seara de după manifestaţia antirasistă, la Uppsala.
Un puşti de culoare, înfiat, fiindcă întîmplător îl chema şi Johansson, fusese, într-o comună din sud, mutilat de doi nazişti de 18 ani, vecini de bloc, care îl prinseseră în casa scării şi îi zgîriaseră cu un briceag pe frunte o zvastică. Şi în podul palmei drepte îi desenaseră una, aşa, ca amintire.
Iar noi, Exilul din Ö, strînsesem două mii de coroane şi închiriasem un autobuz care să ne ducă la Uppsala. Să protestăm. Ca şi cum numai de protestele noastre nu mai puteau acei poliţişti şi acel procuror care vreme de trei zile încheiate nu-şi găsiseră timp să facă formele de reţinere a celor doi cioplitori în carne vie, scrijelitori în piele de copil. Două zile aşteptaseră ăia acasă să vină cineva să-i ridice, în a treia se plictisiseră şi o întinseseră. După care, domnilor, ce mai vînătoare se pornise! Zeci de poliţişti, cîini, cai, razii pe şosele şi, vorba lui Emille, alte astfel de nimicuri.
— Deportation?
— No!!!
— Asylum ?
— Yes!!!
— Deportation?
— No!!!
— Asylum?...
Ce avea de-a face maltratarea unui copil, un copil suedez în ciuda culorii pielii sale, cu strigătele noastre, ale unor străini doritori de azil, pe bulevardele Uppsalei? Radesh ne minţise! Crezusem că e o manifestaţie strict antirasistă şi ne trezisem cerîndu-ne dreptul la azil. Şi chiar strigam, acolo, în stradă, făcînd să se înalţe din gurile noastre un abur gros spre reclamele fosforescente ale magazinelor şi firmelor printre care treceam. Strigam şi eu şi Emille, trei rînduri mai în faţă în coloană, cuprinşi de un entuziasm imbecil, convinşi brusc că urletele noastre, răspunsuri la urletele prin portavoce ale activistului Radesh, ne vor aduce pacea şi liniştea. Pe marginile străzii, oamenii ne făceau semne prietenoase, mişcîndu-şi mîinile în care ţineau cîrnaţi aburinzi şi ceşti de cafea. Strigam şi, în coloană, dădeam ocol centrului. Despre puştiul pe fruntea şi palma căruia fasciştii exersaseră cu briceagul, nici vorbă.
Asylum-Yes! Deportation-No! Iar la al nu ştiu cîtelea rond, deodată: tonul la „Internaţionala”! M-am oprit, provocînd în urmă o mică busculadă. Am ieşit din rînd. Ce avea a face „Internaţionala”? Un steag roşu îmi mai lipsea! Mie, domnilor, roşul nu-mi prieşte. Coloana se depărta. M-am întors pe călcîie şi m-am îndreptat contrariat spre biblioteca universitară Carolina.
Unde peste o vreme a intrat, val-vîrtej, Emille.
O cafea era nouă coroane, dar merita s-o bei în compania lui Emille. Fără grabă, mai ales că el îmi propuse să înnoptăm gratis într-o cameră studenţească, acolo, la Uppsala. Şi o seară cu un spectacol de dansuri africane intrase în plan. Numai că discuţia noastră s-a lungit şi Dorotea, barmaniţa, ne-a făcut cinste de atîtea ori cu cafea, încît acolo n-am mai ajuns, la acel spectacol.
— ...În fond, de ce să ne antrenăm într-o discuţie despre ceva ce nici nu există? Rasismul nu e un fenomen aici, n-are în Suedia trecut şi nici prezent, de ce ar avea viitor?
Cînd m-a auzit, s-a ridicat tremurînd şi a dispărut în camera cataloagelor. După trei minute s-a întors anunţîndu-mă că a comandat mai multe volume pe care pot să le iau cu mine să le citesc. Aş face bine să le citesc.
— De ce ţii tu să rămîi în ţara asta dacă n-o cunoşti?
— La tine ăsta e un laitmotiv, Emille. Ce avantaj ai tu faţă de mine dacă vrei să rămîi şi o cunoşti ca fiind o lume a diavolului? Iar despre cărţile alea pe care le-ai comandat, poţi să-mi povesteşti tu. Prea puţin timp am eu pentru ele, iartă-mă... Auzi, a fost ţara asta neutră? A fost! Dacă ar fi existat grupări de orientare rasistă, xenofobă, şovină, antisemită de tradiţie, ele ar fi contaminat Suedia în ’30, cînd naţional-socialismul era în plină glorie, nu? Şi n-a fost aşa.
— Tradiţie? Păi mişcări antisemite în ţara asta au avut loc încă în secolul nouăsprezece. Şi încă ce tradiţie! De atunci au fost active peste două sute de organizaţii şi partide care şi-au trecut ura de rasă sau şovinismul în program. Ai auzit de Uniunea Suedeză Antisemită? Şi altele, multe. Hermann Göring însuşi e membru al organizaţiilor antisemite suedeze din anii 20. Naţional-socialiştii suedezi au mai tîrziu, prin el, contacte în toată lumea. În ’30 se pune baza Partidului Naţional-Socialist Suedez, furugårdzii, ai auzit de ei? Apoi Blocul Naţional-Socialist şi Partidul Muncii Naţional-Socialist.
— Ia opreşte-te şi nu mai înşira toate numele astea. Ce putere politică au avut? Un partid, în condiţii democratice, n-are nevoie de multe aprobări ca să ia fiinţă. Dacă două sute de nebuni, cît grupul nostru de manifestanţi astă seară, semnează pe o hîrtie, istoria e gata să ne consemneze. Şi apropo, cît de uşor pot fi oamenii păcăliţi, ai văzut? Ce am eu cu „Internaţionala” lui Radesh? Eh? Dacă mîine el pune bazele unui partid, bietul Radesh, apar eu pe prima pagină în Uppsala Nya Tidning în compania lui, mărşăluind? Cîţi stîngişti număra cu adevărat demonstraţia noastră? Cîntau oamenii, încolonaţi, „Internaţionala”, ca să nu cînte, ştiu şi eu, „Marşul Yankeilor”, de, căutase şi Radesh o melodie pe care s-o ştie toţi, s-o fi auzit toţi, şi dă-i bătaie!... Dar nu mi-ai răspuns, ce putere au avut naţional-socialiştii? Cîte mandate în parlament au avut, asta să-mi spui, şi mai ales dacă au intrat în parlament, cu tot titlul de membru onorific dat lui Göring?
— Nu, în parlament n-au intrat, dar...
— În cazul ăsta, domnule..., restul e pierdere de vreme!
— Între ’34 şi ’38 au avut peste 100 de mandate locale, e puţin? Compară cu ţara ta!
— Compar, tocmai asta e, tu care de toate ai auzit, ştii ceva de Garda de Fier? Aia a fost în ţara mea!
— Suedezii au dat refugiaţi baltici înapoi ruşilor, au permis nemţilor să tranziteze, şi tu... tu îţi faci complexe cu Garda de Fier? Tu nu vrei să crezi că antisemiţii şi rasiştii au fost puternici în Suedia, fiindcă ştii că nu au cucerit mandate în Riksdag. Asta nu spune nimic. Aici a existat întotdeauna o ruptură între ceea ce gîndesc oamenii şi modul cum îşi manifestă opţiunea politică. Oamenii simpli îşi cunosc limitele şi repetă gesturile pe care politicienii îi învaţă să le facă, slavă Domnului, cînd e vorba de decizie, de vot. Dar 30 000 de oameni mai mult sau mai puţin simpli au fost membri mai mult sau mai puţin deschişi ai diferitelor grupări antisemite, naţionaliste şi naţional-socialiste, la mijlocul anilor treizeci. La stîngismul xenofob, adună aici extremiştii de dreapta, încă şi mai numeroşi. Raportează cifrele astea însumate la populaţia de atunci a Suediei, şase milioane, şi ai să vezi care e orientarea fiecărui al o sutălea suedez. În ’38—’39, studenţii au cerut din băncile lor de amfiteatru să nu mai fie primiţi imigranţi! Nota bene, studenţii! De aici de la Uppsala şi de la Lund, din Stockholm. Nu nişte sărmani cu duhul care puteau fi prostiţi cu vorbe, şomaj, una-alta, ci studenţii. „Opreşte-l pe Moise la poartă!”, aşa se salutau. Iar cei din Riksdag nu sînt chiar aşa de nevinovaţi cum îi crezi tu; mai mulţi agrarieni l-au susţinut pe Lindholm, care conducea Adunarea Socialistă Suedeză, partid politic de tip nazist. Medicii, cu Gunnar Biörck, preşedintele sindicatului lor, în frunte, au luat de asemenea oficial poziţie împotriva străinilor; medicii, dragul meu, deşi se ştia de ce nenorociri fug străinii care veneau să ceară ajutor atunci. Nici pe evreii din ţările vecine n-au vrut să-i primească. Pe cei danezi îi descriau în foile antisemite ca tipuri specifice de ghettou, agasanţi, neruşinaţi cu femeile suedeze. Şi afacerişti fără scrupule. Şi asta în ’43. Pe evreii norvegieni refugiaţi au cerut să îi deporteze întru sănătatea neamului suedez. Apropo de sănătate, tu ştii cîţi oameni au fost sterilizaţi în Suedia şi cam cînd a fost abrogată legea sterilizării forţate?
Am tăcut şi m-am încruntat. Cîteva secunde s-a auzit doar instalaţia de aer condiţionat şi pendula din cafenea. Apoi tropot de picioare. I-am zîmbit forţat Doroteei, care mi-a făcut semn că vine cu cafeaua filtru îndată; să scape doar de cei trei clienţi care se hotărau greu, rîzînd şi scuturîndu-şi, în faţa rafturilor cu tarte, zăpada de pe haine. Afară începuse pesemne să ningă. L-am privit pe Emille. Dar el se uita în jos spre bocanci. Mă prinsese, dar nu jubila pentru asta. Erau lucruri cu care nu se putea glumi. Iar eu, iată, nu le ştiam.
— Hai, spune...
— „Igiena de rasă”, „biologia rasistă”, multe, Societatea Suedeză pentru Igiena de Rasă, Institutul de Biologie Rasistă, da, Det Svenska Rasbiologiska Institutet, chiar aici, în Uppsala, o inspiraţie chiar şi pentru ideologii lui Hitler...
— Cîţi sterilizaţi? Şi pînă cînd? Hai, nu mă menaja!
— 60 000, din ’35 pînă prin ’75.
— Pînă cînd?!
— Uite, ţi-a venit cafeaua. Admiră-i fetei picioarele şi bucură-te că mama ei n-a fost şi ea obiectul „cercetărilor medicale”.
— Ce-i cu institutul ăla?
— Un institutul de stat pentru biologia pe baze rasiale, n-auzi, care primea bani de la chiar Riksdagul de tine apărat, pentru a-şi adînci cercetările. În ’34, cînd legea sterilizării forţate a luat fiinţă, ea se referea doar la nevoile de curăţare a rasei de elementele impure, în ’41 au lărgit-o şi la elementele considerate oficial asociale, la alcoolici, la criminali. Astăzi se uită cu toţii la „Procesul de la Nurnberg” şi îi plîng de milă nebunului castrat, dar legea lor a mers pînă în ’75-’76, iar filmul lui Kramer a fost făcut cu zece ani înainte.
— Cu cincisprezece ani înainte!
— Cu atît mai grav. Înţelegi făţărnicia? Şi mai e ceva, tu foloseşti ca argument că liderii lor politici şi intelectualii lor n-au îmbrăţişat ideile astea, dar au făcut-o. Ai auzit ceva de soţii Myrdal? Ei, care au trăit visînd la o patrie ideală! Igiena de rasă, nu le era deloc străină. Parlamentarul Otto Wallen, la începutul războiului, un mare antisemit, ăsta nu încăpea de asiatici, şi aşa mai departe. Şi mai e ceva: grav e că ceilalţi nu luau poziţie! La tot colaboraţionismul lor, suedezii nu pot găsi astăzi, oricît se chinuiesc, cîţiva oameni care să fi făcut totuşi rezistenţă. Un ziarist, Torgny Segerstedt, şi alte cîteva nume, atât, foarte puţin. Marile partide din Riksdag au tăcut chitic cînd în ţară erau, cum ţi-am spus, zeci de mii de extremişti declaraţi. Au ţinut pumnii strînşi şi au sperat ca Hitler să piardă războiul, ceea ce din fericire s-a şi întîmplat
— Totul e trecut. Generaţiile acelea astăzi mai trăiesc prin aziluri de bătrîni. Dacă mai trăiesc.
— Zici? Åberg, cel care prin activitatea sa de propagandă antisemită a atras asupra guvernului suedez sute de piîngeri din partea mai tuturor statelor din lume, a trăit pînă în ’70. El e unul din primii care, pe plan internaţional, au neruşinarea să declare că exterminarea evreilor e inventată. Generaţiile care l-au ascultat conferenţiind în ’70 sînt bine-mersi, în putere, iar urmaşul său Felderer, a continuat ani de zile pînă prin ’82 – cînd l-au condamnat în sfîrşit la zece luni, pentru instigare la ura de rasă - răspîndind material propagandistic antisemit în întreaga Europă de Vest.
— Trecut.
— Cu cinci ani în urmă... Ascultă! Cu cinci ani în urmă au început „Procesele de la Göteborg”, nu te mai minţi! Partidul Nordic foloseşte ameninţări, tracasează şi chiar atacă deschis largi categorii sociale. Au primit prin poştă pachete cu bombe artizanale comuniştii, homosexualii, antirasiştii declaraţi, mulţi străini. Procesele s-au încheiat acum trei ani. E tot istorie? Anul trecut, skinheadsii au atacat toată primăvara cu sticle de benzină campusurile. Odată m-am nimerit într-un campus la doar trei zile de la ultimul atac. Am văzut două apartamente distruse, arse, am văzut un copil de patru ani care nu contenise în acele trei zile să se zbată şi să plîngă, tăcea doar două-trei ore, cînd îl adormeau cu injecţii. O sticlă cu benzină explodase în camera unde dormea...
Dintr-un teanc de cărţi, am ales doar un volum de poezii de Paul Celan. Am plecat luîndu-l pe Emille de după umeri. Am tăcut tot drumul spre cămin. Ningea cu fulgi de porumbel.