Plan de rezervă de Eugen Uricaru,

în curs de apariţie la Editura Cartea Românească

 

Eugen Uricaru s-a născut la 1 noiembrie 1946, la Buhuşi. Debutează editorial în 1974 cu volumul de povestiri Despre purpură. Urmează volumul de nuvele Antonia (1977) şi romanele Rug si flacară (1977), Mierea (1978), Asteptându-i pe barbari (1981, 1999), Vladia (1982), 1784 – Vreme în schimbare (1984), Stăpânirea de sine (1986), Glorie (1987), Pentimento (2000), Navigare (2001). În anul 2006 publică la Editura Cartea Românească romanul Supunerea, urmat în 2009 de Cât ar cântări un înger. Cărţile autorului au fost distinse cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România (1980, 1985) şi cu Premiul Academiei Române (1985). Volumele sale au fost traduse în germană, franceză, polonă, greacă, maghiară, rusă şi sârbă. Este de asemenea traducător din limbile italiană (Curzio Malaparte, Italo Calvino) şi rusă (Alexandr Soljeniţîn), precum şi autor de scenarii de film. Filmele Rug şi flacără şi Stare de fapt (realizate după scenariile sale) au fost distinse cu Marele Premiu la Festivalurile de la Santa Rem (Portugalia, 1979), respectiv San Marino (1995).

 

Anii 70’-80’ sunt fundalul unei drame ce pare a nu avea un sfârşit şi, cu atât mai puţin, o dezlegare.

Suntem la apogeul dictaturii personale iar câţiva oameni, din instinct sau datorită educaţiei, întrevăd printre actele de forţă sau propagandă, sfârşitul de domnie.

Unii vor să grăbească sfârşitul, alţii se gândesc deja la controlul asupra viitorului. Totul pare de neclintit, totul este periculos, totul pare făcut să dureze şi, în acelaşi timp, totul atârnă de un fir subţire.

O poveste de dragoste traversează hăţişurile laşităţii zilnice, ale vicleniei profesioniste, ale minciunilor pioase. Victimele şi călăii pun la cale o infernală conspiraţie„cu voie de la stăpânire”. Neculai Crăciun, demonul ubicuu, împarte cu generozitate daruri.

Romanul continuă să urmărească destinul unor personaje din Supunerea şi Cât ar cântări un înger (Editura Cartea Românească, 2006, 2009) imaginând o amplă frescă a acestui fragment din istoria noastră postbelică.

În această lume românească un singur lucru e sigur – nimic nu este ceea ce vrea să pară!

 

Forţa epică dovedită de Eugen Uricaru în toată proza sa nu stă doar în ştiinţa construcţiei narative, a explorării timpului-epocă şi a analizei raporturilor tensionale, toate cu miez, între individ şi istorie, victimă şi călău, omul fără suflet şi sufletul însuşi, ci şi în identificarea mecanismelor psihologiei oamenilor şi comunităţilor pe care aceştia le constituie oricînd în istorie şi oriunde în societăţile totalitare, trecute şi viitoare.

Ioan Holban

 

FRAGMENT

 

Grancea i-a făcut semn să-l urmeze, ceea ce a şi făcut, dar la o distanţă care să te facă să crezi că nu erau împreună. Ştia unde voia să meargă, în parc, dar nu în Cişmigiu, ci într-un scuar neîngrijit de pe Calea Victoriei, vis-à-vis de uriaşa clădire a Comitetului de Stat al Planificării, ridicată între cele două războaie şi care după cutremur stătea să se dărâme. Era o clădire straşnic de bine ridicată, în stilul ,,imperiului“ lui Mussolini, dar care în timpul războiului suferise o modificare. Pentru a fi protejată de bombe s-a turnat un planşeu de beton armat deasupra ultimului etaj, aşa că centrul de greutate s-a dus de la mijloc în sus. Mareşalul ordonase să fie mai bine protejată şi nu ţinuse seamă că mai binele este duşmanul de moarte al binelui. Grancea îi arunca o vorbă, ,,mai bine ne vedem“, chiar şi la telefon şi ştia despre ce era vorba. Părculeţul era păzit straşnic pe latura dinspre Calea Victoriei, era chiar peste drum de o cârciumioară, ,,Podul Mogoşoaiei“, care nu avea alţi clienţi decât pe funcţionarii cu grade de la Paşapoarte, erau la doi paşi şi pe ofiţerii care supravegheau şirurile de băieţi tunşi, îmbrăcaţi în costume de tergal, care se plimbau agale pe ambele trotuare. Băieţii ăştia erau mai mulţi decât trecătorii, părculeţul era literalmente înconjurat şi lui Grancea îi plăcea acolo pentru că, zicea el, când îl vedea pe Crăciun, uitându-se semnificativ în jur, ,,în stup, toate albinele bâzâie“.

Într-adevăr, grădina era aproape goală. Două mămici cu landouri stăteau pe o bancă la umbra unui frasin uriaş, iar pe trotuarul de dincolo de gărduţul de metal, vopsit în verde, era culoarea preferată a celor de la Administraţia Străzilor şi Parcurilor, dar şi în cazărmi, poate era cea mai ieftină, ori cea mai scumpă, cine ştie, o afacere tot era şi nimeni nu ştia cine este cel care câştigă, pe trotuare se plimbau agale agenţii de pază în civil. Ceva se întâmpla undeva sus, în sectoare unde el nu avea acces şi chestia asta îl scotea din sărite. Nu poţi controla totul când o parte îţi scapă. Mai ales că îţi scapă exact partea pe care vrei să o elimini. Sau vrei să o elimini tocmai pentru că îţi scapă. Nu se temea de cei care aveau grijă de Ceauşescu. Erau prea ocupaţi să-şi păstreze poziţiile ori să avanseze. Pentru asta făceau tot felul de şmecherii şi cele mai la îndemână erau să inventeze comploturi sau duşmani singuratici care puneau în primejdie sistemul şi niciodată viaţa Tovarăşului. În isteria care părea că îi cuprinsese pe toţi, de când cu emisiunea aceea de-a dreptul stupidă, ,,Dialog pe aceeaşi scenă“, în care judeţele se întreceau în dansuri şi recitări, totul dominat de imaginea Tovarăşului, nimeni nu se mai putea gândi, erau chiar incapabili să gândească aşa ceva, că sistemul nu putea fi pus în pericol, nici individual, nici cu un complot. Înlăturarea Tovarăşului ar fi făcut posibilă prăbuşirea sistemului. Dar nimeni din ,,serviciul pretorian“, unde el nu avea niciun contact, se şi ferea de asta ca de cel mai rău lucru, nu era în stare să gândească în aceşti termeni. Duşmanii erau toţi şi inevitabil ostili sistemului. Iar sistemul era orânduirea socialistă şi punct. De aceea se călcau pe bătături să descopere sau să inventeze opozanţi ai orânduirii, complotişti care nu mai puteau fi legionari, ţărănişti ori liberali, dar care se găseau sub influenţa acestora, aveau deviaţii de gândire ori rude care făcuseră politică. Cam din această zonă apăruse şi nota din mapă. Că ,,serviciul pretorian“ va da greş era sigur. Schimbarea e ca moartea, vine, dar nu ştii când. Ceea ce construia el era fragil, nesigur, dar însemna, a doua zi după schimbare, ceva la care nimeni nu se gândise. Nici cei care nu-şi doreau schimbarea şi care se opinteau din greu la încremenirea stării de lucruri. Erau nişte prostovani, speriaţi de moarte. Simţi că îl ia cu frig. Chiar aşa, hârtia aia trebuie oprită. Deocamdată nu ştia cum va face, dar trebuia să găsească o soluţie rapidă şi eficientă. Exact ce nu-i plăcea să facă. Niciodată n-a fost rapid în acţiuni, în gândire, da, însă faptele nu trebuiau forţate, toate au ritmul lor şi, dacă eşti atent, din acest ritm înţelegi întotdeauna cum va fi pasul următor al lumii. Uneori chiar şi pasul următor al materiei în mişcare. De aceea erau tâmpiţi, pentru că nu înţelegeau că există o mişcare a materiei, a hârtiilor, a corpurilor, a obiectelor. Chiar dacă stau încremenite într-un dosar, într-o arhivă, hârtiile suferă o transformare şi uneori devin periculoase. Iar lumea crede că ele zac. Nu zac, fermentează, emană putere. Sau o consumă, devenind inerte. Aici intervenea el, Neculai Crăciun, cu capacitatea sa extraordinară de a înţelege destinul oamenilor şi al hârtiilor. Iar ceea ce construia cu operaţiunea ,,Fata Morgana“ întrecea cu mult capacitatea de înţelegere a celor din ,,serviciul pretorian“, ba chiar şi pe aceea a lui Todor Grancea. De aceea nu-i dezvăluise niciodată adevărata ţintă a operaţiunii, ci îi dăduse de înţeles, aluziv şi foarte confuz, că există un grup de tineri intelectuali care aveau păreri destul de îndrăzneţe despre viitor şi despre cum poate funcţiona statul într-un sistem uşor diferit, mai liberal, mai permisiv, fără să contrazică în totul ceea ce s-a făcut bine. Ar fi putut fi denumiţi disidenţi. Disidenţi, nu opozanţi. Nu el, ci Grancea avusese iniţiativa întâlnirii de la vila de pe strada Londra. Desigur, iniţiativa fusese uşor-uşor împinsă de la spate exact cu metoda asta, aluzivă şi enigmatică. Un singur lucru îl spusese limpede – tinerii ăştia se află sub control. Sub controlul lui. Al lui şi numai al lui. Nu minţise, nu fantazase. Cine ar fi putut controla un grup care nu exista?! Sigur, erau o gaşcă de prieteni, care pălăvrăgeau, care credeau multe şi făceau puţine, care se considerau îndreptăţiţi să cârtească, să înjure, să arate cu degetul, între ei şi numai între ei, erorile, aberaţiile, prostia şefilor, tocmai pentru că aparţineau, într-un fel sau altul, acelui grup închis şi mereu supus verificărilor, jurămintelor de fidelitate şi recompenselor de tot felul, numit în jargon ,,nomenclatură“. Erau o gaşcă, aşa cum au toţi băieţii din cartier. Dar uşurel deveneau un grup, fără ca nimeni să o ştie, cu atât mai puţin ei, şi erau un grup deoarece el producea dovezile, probele, actele. Toate acestea vor avea o putere magică după. După ce se va fi petrecut inevitabilul, şi pentru că inevitabilul nu-l interesa, nici nu voia să participe la desfăşurarea lui şi cu atât mai puţin la pregătirea acestuia. Semnele că se apropie momentul, clipa istorică, veniseră ca de obicei de la Moscova.

Todor Grancea îi spusese odată: ,,Tot ce se întâmplă la noi s-a petrecut acum zece ani la sovietici. Nici nu trebuie să te oboseşti să împingi căruţa, ea merge singură, mai devreme sau mai târziu, dar merge. Nu trebuie decât să te ţii de lăturoaie să nu cazi din ea“. Folosea Grancea ăsta nişte cuvinte şi nişte comparaţii care te obligau să nu uiţi de unde vine. Venea de la ţară. Asta era de ajuns. Pentru Neculai Crăciun nu ţăranii erau complicaţi şi uneori de-a dreptul periculoşi, ci cei care fuseseră ţărani şi care nu mai erau. Mai exact, erau altceva aproape în întregime, dar undeva, în adâncul ascuns al fiinţei lor, al sufletului, dacă îl aveau, rămăseseră ţărani. Cuvântul ,,ascuns“ era cel mai puternic, cel mai relevant, dar şi cel mai periculos. Grancea era unul dintre aceştia, cu toate că viaţa lui, cariera fulminantă pe care o făcuse ar fi trebuit să-l fi schimbat în aceste decenii, trei şi jumătate la număr, ar fi trebuit, dar n-au izbutit. În ascunzişurile pe care numai Neculai Crăciun le ştia bine, alţii, puţini, poate doar le bănuiau şi de aceea Grancea nu era chiar în vârf, nu era unul dintre favoriţii Şefului, în ascunzătorile întunecate stătea mereu la pândă. Grancea nu era un hăituit, cum erau toţi cei din conducerea superioară, cu somnul chinuit, cu teama rău ascunsă pe faţă, gata să facă orice porcărie şi orice slugărnicie doar ca să nu supere pe nimeni de la ei în sus şi să taie cu sânge rece, în carne vie, de la ei în jos, ca să găsească o compensaţie în continua lor pierdere de viaţă, de orgoliu, de sine. Iar cei din preajma lor, cei egali în rang cu ei, sau în preferinţele Şefului, erau urâţi, bănuiţi, loviţi pe la spate când apărea prilejul, deoarece aceşti egali stricau ordinea lucrurilor, creând confuzia. Asta o ştia şi Şefu’, cum şi spuneau, cum îşi permiteau să o spună şi în intimitate şi în birouri, în scurtele sindrofii mincinoase la care îşi îngăduiau puţină destindere, o ştia şi de aceea impusese faimoasa ,,rotire a cadrelor“. Nimeni să nu fie sigur de nimic şi mai cu seamă să nu fie sigur de sine, de locul şi de importanţa sa în sistem. Ca toţi ceilalţi din nomenclatură, Grancea se aştepta în fiecare zi să fie mutat dintr-un sector în altul, din Bucureşti în vreun judeţ necăjit sau chiar să fie trimis la vreo întreprindere oarecare să se ,,recicleze“. Nu fuseseră idei care să vină dintr-o tradiţie politică şi nici măcar din vreo influenţă externă. Erau idei şi metode care veneau dintr-un ascunziş al sufletului, al gândirii de ţăran care se dezrădăcinase, dar nu cu totul. În definitiv, Şefu’, oricât de mare şi puternic era, simţea nevoia să fie sigur de ceva. Nu putea fi sigur decât pe ceea ce nu i se putea lua, înlocui, preschimba – copilăria lui ţărănească în care umblase zi de zi după oi, prin mărăcini şi pe coastele râpelor ce înconjurau marginea satului. Acolo observase că oile au nevoie de un berbec care să meargă în frunte şi că turma, cu cât e mai învălmăşită, mai înghesuită de câini, cu atât merge mai repede şi nu se risipeşte, nu se pierde.

Cam aşa îi explicase Grancea în părculeţ, la una din întâlnirile lor în care ştiau că nu-i ascultă nimeni, nici cei din subordinea sa, nici cei care îl supravegheau-protejau pe Grancea, ştiinţa conducerii pe care o avea Şefu’. Nu şi-a putut da seama dacă îl admira pe Şefu’ pentru asta ori îl dispreţuia. Dacă se gândea bine, amândoi aveau cam aceleaşi amintiri din copilărie, doar că Grancea era mai tânăr şi din cauza asta pierduse cel puţin un tren în drumul lui spre vârful piramidei.