Îngerul încălecat

de Radu ALDULESCU,

în curs de apariţie la Editura Cartea Românească

 

RADU ALDULESCU (n. la 29 iunie 1954, Bucureşti) a debutat în 1993, la Editura Albatros, cu romanul Sonata pentru acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei (ediţia I, Editura Nemira, 1996; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2006); Îngerul încălecat (Editura Phoenix, 1997); Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (ediţia I, Editura Nemira, 1998; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2007); Proorocii Ierusalimului (ediţia I, Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004; ediţia a II-a, Editura Corint, 2006; ediţia a III-a, Editura Cartea Românească, 2009); Mirii nemuririi (Editura Cartea Românească, 2006), Ana-Maria şi îngerii( Editura Cartea Românească, 2010). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneţia.

 

Romanele lui Radu Aldulescu au irumpt in peisajul literar românesc cam asa cum a apărut Rasputin la curtea Ţarului Nicolae, intrînd cu opincile noroite în fiţele parfumate şi înzorzonate ale optzecismului, bagîndu-şi palmele muncite pe sub fustele Ţarinei proza scurta şi, în general, neţinînd cont de „progresele“ tactice/teoretice ale prozei momentului. După ani buni de antrenament întru rafinarea ce ţinea loc de sinceritate, întru esopismul ridicat la rang de artă, apare un Aldulescu frust, decupat parcă atunci din lumea pe care o pune în faţa oglinzii. E salahorul care-i ţine loc fie de narator, fie de personaj principal, insul dezabuzat care nu se poate stabili nicăieri, tipul violent, în continua lupta cu propria viaţă, golanul.

Bogdan-Alexandru Stănescu

 

Versiunea actuală a romanului Îngerul încălecat reprezintă rescrierea şi, totodată, suplimentarea cu circa 80 de pagini a primei ediţii apărute la Editura Phoenix în 1994. Cel mai important câştig şi aproape singurul al scrierii şi rescrierii acestei cărţi îl socot a fi recuperarea-fixarea unei lumi ca şi dispărute. Nescriind, aş fi fost cu totul altul sau mai degrabă n-aş fi fost deloc. M-aş fi pierdut pur şi simplu concomitent cu pierderea acelei lumi în care subzistă trufaş şi strivit sub vremuri îngerul încălecat. Povestea lui se petrece în România anilor şaptezeci, într-un prezent narativ dominat de atmosfera unui sat de rudari lingurari din nordul Munteniei în care demonul vremurilor în schimbare pare să se împotmolească în cutume imemoriale.

În ce mă priveşte, e singura şansă a lucrurilor, a oamenilor şi locurilor de a rămâne exact ceea ce par a fi, dincolo de uitare sau aducerea aminte, dincolo de moarte în ultimă instanţă: povestea scoasă la lumină din adâncul cel mai adânc al memoriei afective, dimpreună cu sunetul subtil al patimilor, obsesiilor şi trăirilor de tot felul.

Radu Aldulescu

 

Capitolul 7. Trandafir scăldat în rouă cu crenguţa ruptă-n două

(fragment)

 

Nu-i pasă lui Berilă: ce dacă-i duminică? Duminica nu mâncăm? Ce-o mai fi şi-n căpăţâna lui aia de mistreţ, cică duminica, vai de bătrâneţile noastre alea păcătoasele, Berilă, care s-a-nrăit şi a înnebunit lumea, de se omoară frate cu frate şi nu se mai înţelege părinte cu copil şi atâta i-a trebuit lui Berilă ca să înceapă să-l descoasă de fiu-său Aurel, întors acasă de la puşcărie ca să plece înapoi în lume sau din nou la puşcărie, care lumea aşa vorbeşte, cică neam de puşcăriaşi şi scandalagii, şi tot aşa de scandalu’ ăla de-acu o săptămână de la Trencu din bătătură, cu omu’ ăla de zice lumea că-i gineri-său şi nu ştie lumea pe care din fete o ţine-o, pe Doina ori pe Lenţica, măcar că pe Lenţica o ştiau măritată, şi care mulţi spune că trăieşte cu amândouă, că le ţine pe amândouă acolo-n bătătura lui Trencu, c-a înnebunit lumea şi s-a prostit şi d-aia ne merge tot de-a-ndoaselea, că bine zici, Costache, şi hai dracului odată mai repede să-i doborâm şi mâine să faci bine să vii singur să ţi-i curmi şi să ţi-i cureţi, că io-s de serviciu la Sfat. Păi duminica? Duminica, da, ce duminica nu mâncăm? Serviciu-i servici.

Păi cum i-o duce şi cum i-o scoate din râpa asta pă lunecuşu’ ăsta, fără doi boi zdraveni să nici nu te gândeşti, Costache. Îi numeri pă deşte care are boi în Frăsineni şi care o fi ăla să-i dea mâna să-i omoare prin pădure, pe coaste şi prin râpi pă lunecuşu’ ăsta şi nu te gândi că nu ţi-ar cere şi pă mă-sa şi pă tac-su pentru ăştia trei carpeni, care io ce-ţi spusei, Trencule, ajunseşi la vorba mea că s-a-nrăit lumea şi-a înnebunit de nu se mai ajută oamenii-ntre ei... Ce ziceai? Că iar îmi suflă viscolu-n urechi şi nu te-auz... Păi boii colectivului, Berilă, n-ai decât să te rogi în patru labe şi să te obligi până peste poate pentru când te cheamă la hămălit la grajduri şi la descărcat saci cu îngrăşăminte şi tot nu s-ar îndura preşedintele ca să-i scoată pă boi din grajd pe o vreme ca asta, că doar cu perechea aia de boi îşi cară acasă porumbu’ şi lemne din pădure şi tot ce are nevoie şi n-o fi nebun ca să-i dee la alţii să-i omoare prin râpi în pădure, Costache, e nenorocire ce ţine la perechea aia de boi. Mai degrabă ţi-ar da un tractor. Un tractor ţi-ar da numaidecât, că acuma la ora asta ie toate tractoarele pă butuci, hi-hi-hi... Ba nu mai spune asta, Nelule, că mai şi merge din ele. Nu se lasă ei fără tractor şi Nelu că poate merge, da’ ce te faci că n-are motorină să le urnească din loc. Şi dacă le faci rost de un bidonaş de motorină, poate cine ştie cum s-or îndura... Ei, lasă, Costache, doborâţi şi curăţaţi să-i vedem noi, că pân’ la vară găseşti tu cu ce să-i scoţi din pădure.

Se opintesc de-acum cu topoarele la rădăcina unuia, iuţiţi de ger şi de amurgul ce-i împresoară în grabă. E cel mai gros ăsta dintre cei trei carpeni, cât să-l cuprinzi în brate şi să te ţii cu mâna de încheietura celeilalte mâini. Doar din ăsta şi-ar scoate Berilă scândură pentru mai bine de jumătate de grajd nou. Vezi bine că şi-a făcut porcu’ de Berilă o socoteală bună, recunoaşte în sfârşit în sinea lui Trencu. N-a aruncat el aiurea cu băniciori de grâu şi rachiu. Om socotit şi chivernisit mistreţu’ de Berilă, nu lasă să-i scape nimic printre deşte, altfel n-ar fi agonisit pe el atâta carne, ditamai hoitu’, hrană pentru viermi, Berilă-Berilă, lacomule şi păcătosule care ai adunat până ai dat pe-afară, oi şi grajduri şi vedre de rachiu şi saci de grâu şi porumb şi bani câţi oi fi pus la saltea... Gurile topoarelor scapără în trunchiul îngheţat împroşcând roiuri de scântei. Cioplesc şi izbesc ca-n cremene, icnesc din adâncul rărunchilor, se odihnesc cu rândul, sunt lac de transpiraţie până scobesc la rădăcina carpenului o muşcătură mare, pe marginile căreia se preling bale de sevă îngheţând instantaneu.

 

Carpenul se apleacă greu, pârâie prelung şi sinistru în aerul de gheaţă vânătă al înserării şi tot nu-l văd căzând. Se învârt o vreme în jurul lui uitându-se în sus, până îşi dau seama că s-a poticnit agăţându-şi crăcile de crăcile copacilor din jur. Ar mai avea destul până să buşească de râpă. A rămas aninat, ca şi cum ar fi vrut să cadă şi s-a răzgândit la mijlocul drumului. L-au luat de păr fraţii lui, Costache, ciorile şi coţofenele l-or mai scoate pe ăsta de-acolo... N-au decât să-l lase aşa şi să se apuce de ceilalţi, luând aminte de astă dată spre un loc mai deschis unde să le facă vânt, ca să nu păţească tot aşa.

Coboară râpa lunecoasă spre alt carpen, când se stârneşte subit o rafală de vijelie ca un oftat adânc, scos parcă din viscerele mohorâte ale cerului, scuipând peste pădure o grindină de ace de gheaţă ce frământă trunchiuri de copaci zvârcolindu-le şi plecându-le până la pământ. Din vânzoleala aia se eliberează coroana carpenului tăiat. Trunchiul se zbate şi se zgâlţâie şi pare că vrea să-şi continue drumul spre fundul râpii, în timp ce Trencu şi Berilă se învârt năuci în jurul lui cu ochii la cer. N-ai avea cum să ghiceşti încotro îl va împinge vârtejul care-i mistuie pe amândoi în viscerele lui de gheaţă. Trencu şchioapătă şi nu-şi mai simte picioarele, şuierul hăcuieşte şi zdrenţuieşte carnea lui bătrână. Cade şi alunecă la vale pe spate şi trunchiul carpenului îl prinde căzându-i în cruce peste piept şi pântec.

– Costache, mă luă dracu’, mor, Costache!... Sfinte Dumnezeule, mor!

Asta-i tot ce mai aude Berilă din gura lui. De bună seamă că i s-a luat glasul. Închide şi deschide ochii tot într-o văitătură a privirii, geme stins în vreme ce Berilă înjură şi blestemă învârtindu-se în jurul lui şi opintindu-se să mişte trunchiul. I-ar trebui două perechi de braţe, dacă nu patru. Trunchiul a fost aruncat peste râpă la zece metri de locul unde a fost tăiat şi Trencu prins aproape de retezătură. Grosimea trunchiului îl ţintuieşte şi-i striveşte şaelele şi pieptul şi toată povara lumii şi toată pedeapsa cerului îl apasă şi-l rupe în două. Lasă-mă, spun ochii lui, când Berilă vrea să-l tragă de subsuori. Asta mi-a fost, Costache. Costache îl acoperă cu pufoaica lui, îngrijorat parcă să nu răcească, şi se îndepărtează privind în urmă şi spunându-i că se duce în sat după ajutoare.

Se scutură de-acum din întuneric o ninsoare molcomă, cu fulgi mari, ca o pace şi-o mântuire răcorindu-i faţa şi veghindu-i îmbrăţişarea cu trunchiul carpenului, urcând şi coborând din noaptea nepătrunsă a uşurării şi eliberării, pe care în sfârşit o vede şi o aude, dar vorbele nu i se desprind dintre buze. Şi-a vărsat toată sămânţa din el sub carpen până a amuţit şi cât ar mai vrea să vorbească, dar cui să povestească? Capul i se suceşte şi privirea-i încremeneşte. Se lăţeşte sub el o baltă întunecată, se înalţă un fir de abur din zăpada afânată. Pădurea îl striveşte. Ceva se foieşte în întuneric şi se apropie, dacă nu cumva s-o fi întors Berilă cu oameni ca să salte pădurea de pe el, şi încă se apropie, un freamăt înăbuşit, fierbinte, venind de dincolo de tot zbuciumul vieţii lui, o pată de sânge lăţindu-se neîncetat şi împresurându-l.

Pe urmă poate să vadă. E lângă capul lui. Un mistreţ, un vier bătrân, cât un juncan şi slăbănog, deşelat, încropit numai din oase late. O arătare ţepoasă, cu înfăţişarea lui Berilă, cu privirea lui şi colţi sticlind prin fuioare de ger, întorşi ca nişte junghere mici peste râtul cu smocuri de păr încleiate de bale îngheţate. Râmă zăpada şi sparge cu râtul crusta de frunze îngheţate şi adulmecă îndurerat balta de măruntaie fumegânde. Grohăie stins un descântec exhalând o duhoare grea şi zvâcneşte din rât, tot mai aproape peste pieptul lui Trencu.

Îi palpită măruntaiele risipite sub carpen şi-i e frig, Berilă, te-ntorseşi? Vorba lui iscă fuga, tropotul şi guiţatul sincopat îndepărtându-se. Fugi, Berilă, du-te să mănânci zăpadă, lacomule şi păcătosule. M-ai omorât. Ninsoarea acoperă repede trunchiul dimpreună cu el, lăsându-i descoperită doar faţa, o mască sticloasă de gheaţă şi sânge.

 

*

 

Îngeraşu’ nostru-i un bărbat de toată nădejdea, surioară, cu adevărat stâlpu’ casei. El l-a scos pe tăticuţu’ nostru de sub copacu’ ăla cât toate zilele, unde l-a băgat porcu’ de Berilă. Ţapăn, îngheţat bocnă şi maţele curse afară din el şi n-ar fi lipsit mult să-l acopere de tot zăpada pe tăticuţu’ nostru. Nici nu l-am recunoscut, surioară, al cui o fi capu’ ăsta ca un bolovan de sânge îngheţat? Ţin-te de el să-l scoatem de sub trunchi! Cine ştie cine o plânge după sărmanu’ omu’ ăsta? Uite-l că nu se clinteşte, surioară, uite-l cum l-acoperă zăpada de nu l-ar mai fi văzut nimeni până-n primăvară, ori l-ar fi mâncat mistreţii de n-ar mai fi rămas nici bocancii din el...

Robert tocmai săltase snopul de lemne pe umăr cu gândul la o pereche de mănuşi pe care s-o caute prin boarfele din pod, când auzi ca prin vis prin vaietul viscolului chemarea aia urlată-disperată. Ce naiba or fi păţit? Iar le-o mânca? Ori dau să le mănânce mistreţii? Dac-au luat-o de nebune înainte şi-acuma să le salvez. Aruncă lemnele de pe umăr şi o rupse la fugă. Aha, asta e, a căzut copacul pe omul ăsta. Să-l scoatem de-aici. Îngeraşul încearcă să ridice trunchiul cu nişte retezături din legăturile lor de lemne, uscate şi-ngheţate şi spărgându-se ca şi cum ar fi de sticlă. Slabă nădejde, da-bineînţeles că gerul a lipit trunchiul de pământ dimpreună cu strivitul. Lenţi şi Doiniţa sar înainte şi înapoi peste trunchi ca nişte veveriţe curioase şi aferate care şi-au găsit de joacă, un joc nou şi pasionant, surioară-surioară, păi ăsta-i tăticuţu’ nostru, face Lenţica. Are glas cristalin uşor aburit de întristare. L-a recunoscut mai mult după pufoaica de postav negru, îmblănită, luată anul trecut pe inventar de la Sfat şi tot ea recunoaşte pufoaica lui Berilă, făcută pe comandă, cât o plapumă, după care îşi dădu seama că porcu’ ăsta, mânca-l-ar focu’ ăla marele, l-a mâncat fript pe tăticuţu’ nostru mânându-l în pădure pe prăpădenia asta de vreme, cu prăpăditele lui de bătături, oh-oh-oh-oh, tăticuţu’ mieu bun şi frumos! zbiară Lenţi cocoţată pe trunchi cu pumnii ridicaţi la cer. Cât am mai umblat şi cât te-am mai căutat! Tăticuţu’ mieu drăguţu’ mieu! Cine mi te-a omorât?! Cine?! Cine?! Cine?!

Doina şi Robert ciocănesc uşor masca de gheaţă. O sparg şi o înlătură cu grijă, mângâindu-i şi oblojindu-i, punându-i parcă în ordine trăsăturile schimonosite cu degetele lor îngheţate, da-bineînţeles că-i Trencu. Să vedem cum facem, taicule, să te scoate de-aici şi să te ducem acasă. Nu mişcă, nu suflă, da’ n-ar fi mare lucru să fie viu încă...

Robert face două trepte cu toporul în trunchiul unui fag şi se cocoaţă în el. Taie o cracă sănătoasă, groasă ca pe braţ, destul de dreaptă, da’ parcă prea lungă, surioară, ce dracu’ face cu ea aşa lungă? Are pe puţin cinci paşi, mari, cât să te crăcănezi până-ţi pârâie pizda, surioară, ce o fi în capul îngeraşului nostru? Lasă-l, surioară, că ştie el ce face. Poate îl salvează... Ba m-aş mira să mai fie viu. Miră-te, surioară, că tragi a pagubă. Ia-i pulsu’, pipăie-l, vezi dacă i se mai scoală, dacă-l mai băgăm în porţie la sarmale de Crăciunu’ ăsta. Bietu’ nostru tăticuţ... Ba-i doar al meu, surioară, că pe tine te-a făcut cu îngeru’ şi duhu’...

Oh, vai de viaţa lui cât a mai alergat la deal şi la vale pe bicicletă ca să-i facă porcului uruială să-l îngraşe şi acuma să nu se aleagă cu nimica din carnea lui? Să nu mai aivă ce să dosească sub podeaua fânarului pentru iarna ailaltă? Lasă, surioară, că-l facem noi pe porcu’ de Berilă să taie şi oile şi porcu’ şi toate orătăniile din curte, şi cât rachiu o mai face să ni-l trimită pe tot nouă, dacă nu vrea să-şi mănânce bătrâneţile la ocnă. Să vezi atuncea trai pă noi cu îngeraşu’ nostru. Stai numai să-l scoatem pe tăticuţu’ de sub copac şi să-i tragem un topor în burtă ca să vadă şi să ştie Berilă ce-o să spunem la procuratură că el cu mâinile lui alea păcătoasele de ucigaş i-a făcut felu’ tăticuţului nostru iubit şi l-a lăsat să moară ca un câine aicea-n pădure, să-l îngroape zăpada şi să-l mănânce mistreţii, oh-oh-oh, tăticuţu’ mieu drăguţu’ mieu, ce s-ar mai bucura sufleţelu’ tău acoloşa pe unde-o fi el acum, când o vedea cum îl stoarcem de agoniseală pe porcu’ de Berilă care ţi-a luat zilişoareleeeee!... Hait! Ce făcuşi acolo, îngeraş idiot ce eşti? Ai cioplit ditamai paru’ numa bun să ţi-l bagi în cur! Numa bun să te tragi în ţeapă! Nu-l vezi că-i de trei ori cât tine? Mai retează dracului din el... Ba lasă-l, surioară, că ştie el ce face. Păi nu-l vezi, surioară, că-i prea mare pentru muşchii lui de îngeraş jigărit? Care numai cu pari d-ăştia o fi umblat la viaţa lui, la care el că special pentru voi l-am făcut: o ţeapă d-asta de-aţi avea să vă frecaţi cu drag în ea! Auzi la ce-i bese mintea, surioară, şi hai dracului, îngeraş, mişcă-te mai repede până nu ne prinde dimineaţa şi ne înţepeneşte geru’ lângă el! Lasă-l, surioară, nu-l mai grăbi, nu-l vezi că abia de s-a pus pe treabă? El deja a înfipt sub trunchi capătul parului ascuţit cu securea, trage de el şi împinge şi-acuma întinde-te, îngeraş! Aşa! Înălţându-se şi ridicându-se în vârful picioarelor, tot nu reuşeşte să ridice capătul parului cât de sus ar trebui ca să salte carpenul de pe Trencu, şi hai odată şi dă-l dracului, îngeraş, retează-l ori apucă-l dracului mai din scurt, da’ ţi-ai găsit.

Dă roată pe lângă trunchi Robert. Se apleacă şi se târăşte amuşinând ca un câine. Aia e, c-a îngheţat, s-a lipit şi s-a sudat! Ce-i facem, taicule? Te lăsăm aicea congelat până la primăvară, ori mai bine-ţi dăm foc să te dezlipim de copac? Numaidecât însă îi vine altă idee: pune cele două legături de lemne ale lui Lenţi şi Doina una peste alta şi se cocoaţă pe ele şi fiţi atente acuma să-l trageţi afară când vă spui io, uşurel să nu-l rupeţi în două. Atenţieee!... Aşa, aşa, aşa, acum!... Extraordinar! Ce îngeraş deştept ţinem la uşa noastră! Două femei sunt o nimica toată la doxa lui. Numai uită-te şi tu de ce-i în stare, surioară, ăsta fute o omenire-ntreagă cu pula-ndoită!

Tot n-a reuşit. Nu-i nimic, nu-i nimic, înc-o dată şi încă o dată până ne iese. Azvârle de pe el paltonul şi căciula şi pulovărul şi rămâne doar în cămaşa cu mânecile suflecate, descheiată până la burtă. Mândrele lui plete sunt o chiciură de miere zaharisită, iar sudoarea-i curge pe faţă şi pe pieptu-i voinic în mii de pârâiaşe fumegânde. E tot o pălălaie de abur, e un abur şi-un duh îngeraşul nostru – aşa, aşa, aşa, mai înfinge-o o dată şi înc-o dată şi-nţepeneşte-o bine c-alunecă! Înţepeneşte parul sub trunchi pentru a treia oară şi iar se cocoaţă pe legăturile de lemne şi cu celălalt capăt al parului pe umăr saltă şi se încordează, ridică parul cu amândouă mâinile deasupra capului şi clinteşte buşteanul, urcând, urcând, urcând, până n-ar mai fi taman nimic să-l vezi plesnind şi spărgându-se şi risipindu-se în mii de cioburi de gheaţă de cât s-a înroşit şi s-a îmboboşat şi s-au umflat muşchii şi vinele pe el, acuma! acuma! acuma! Acuma trageţi repede de el! Pârghia parului scrâşneşte şi geme dimpreună cu trunchiul dezlipindu-se de pământ, ridicându-se lent, neabătut, ca tras de o macara, şi noi deja îl ţinem în braţe pe tăticuţu’ nostru iubit, când trunchiul buşeşte la loc cutremurând pământul, ca şi cum ar fi vrut să ne arate sub ce lovitură năprasnică a fost strivit sărmanul nostru tătic.

De necrezut, arată întreg şi-n bună stare, doar puţin îngheţat şi c-o mânjeală subţire de sânge şi bale pe gât şi pe bărbie. N-ar fi mare lucru să fie viu. Parcă iese din el ceva ca un geamăt firav, e viu, e viu, e viu... Te doare, taicule, te doare? îl iscodeşte şi-l alintă Robert ştergându-l pe faţă cu poala cămăşii, în vreme ce Doina şi Lenţi îl ţin de subsuori, aşa, aşa, ţineţi-l bine de picioare, nu-i daţi drumu’ că ăsta se târăşte la loc sub carpen, şi pe urmă că ce bine-ţi stătea, taicule, acolo, ca ursu-n capcană, şi zi dracului mai tare că nu-nţeleg nimica din ce bălmăjeşti tu acoloşa! Ai? Plângi sau ce dracu’ ai? Ţi-e foame? Ţi-e sete? Ţi-e dor de codru verde? S-a dus dracului, taicule, s-a uscat şi-a-ngheţat. Ai? Măseaua te mai doare? Bătăturile?

Şi tot ştergându-l pe faţă şi trăgându-l de limbă, îngeraşul reuşeşte în cele din urmă să-l facă pe tăticul nostru să spună ceva de felul ăsta, cică unde-a fugit porcu’? după care a ţinut-o tot aşa: ba plângea, ba gemea, ba de-un porc spunea ceva, unde s-a dus şi unde-a plecat şi că de el s-a speriat, şi uite-l că vine iar, ba-l vede, ba n-are habar, ba-i pare rău c-a plecat, fiindcă avea ceva să-i spuie şi uite-l că nu ie.

Tot felul de aiureli din astea dau din el pe când îngeraşu’ îl cară în spinare, şi de bună seamă că mai mult şi decât mâna aia de oase şi piei bătrâne care-i tăticuţul nostru, îl istovesc pe îngeraş poveştile lui cu porci, măcar că-l duce în cârcă de vreo jumătate de ceas tot într-o fugă. Mai e puţin până să ajungă la punte, când îi dă drumul în zăpadă. Nu mai poate. A scos toată vlaga din el hoitu’ tăticuţului nostru, da’ dacă l-am lăsa aici să viseze la porci? O nimeri el puntea să treacă gârla, iar dac-ar lua-o prin gârlă numai bine că se răcoreşte şi se limpezeşte. Auzi-l cum horcăie, surioară, e plecat tăticu’ nostru cu porcii şi noi facem pe taxiu’ cu el în spinare pe coclauri şi prin nămeţi. Ia te uită la maţele lui, dacă le mai are pe-afară ori dacă nu singur cu mâna lui şi le-a băgat înapoi în burtă, la care Lenţi trage într-o parte poala pufoaicei şi-l răsuceşte cu faţa în sus, şi mai cu milă, surioară, că-i tăticu’ tău care din pula lui ai ieşit. Ba mai lasă-l dracului, Doiniţo, de beţiv puturos şi hapsân, care i-a mâncat zilişoarele lu’ mămica noastră şi Pipilina tot de focu’ lui s-a dus singurică cuc în luminişuri ca să-şi dea foc... Nu-mi spune tu mie, Doiniţo! ţipă isteric Lenţi. Că tu ai plecat în lume şi io am rămas aicea cu ei şi numai de focu’ lui m-am dus la Mohaci după cine am nimerit, să-mi pedepsesc viaţa cu dementu’ ăla care-i acum la puşcărie, acolo să-i putrezească oasele! Şi cu soacră-mea aia nenorocită să mă bag slugă la ea şi numa’ şi numa’ de focu’ călăului ăsta, care nu mi-a dat un cap de aţă şi ne-a mâncat pe toţi fripţi de cât de a dracului a fost pielea pă el şi acuma, surioară, noi ne zgâim ca proastele la burta şi la maţele lui pline cu rachiu şi cu porcii care i-a mâncat singur într-ascuns, ca şobolanii, surioară, uită-te numai la el că n-are nici pă dracu’!