Dezordinea preventivă

de Matei VIŞNIEC,

în curs de apariţie la Editura Cartea Românească

 

Cunoscut în anii ’80 ca poet, mai tîrziu ca dramaturg, Matei Vişniec începe să-şi publice în ultimii ani şi romanele. Cafeneaua Pas-Parol, primul său roman scris în 1983, a apărut abia după căderea comunismului. Un alt roman, scris de autor imediat după instalarea sa la Paris, în 1987, Domnul K. eliberat, a fost publicat în 2010. Matei Vişniec este un romancier care nu se grăbeşte, dar care scrie proză cu aceeaşi pasiune cu care a scris poezie şi teatru. Romanul său publicat în 2009, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor a fost extrem de bine primit de critică şi recompensat cu premiul revistei Observatorul cultural. Acum, poetul dramaturgul şi jurnalistul Matei Vişniec ne surprinde cu un roman despre delirul mediatic al epocii noastre. Nimic mai normal, însă, trăind între două culturi şi între două ţări, între limba română şi limba franceză, Matei Vişniec este în primul rînd un observator atent al aventurii umane, al spectacolului social şi al contradicţiilor care ne hrănesc fiinţa.

 

Scris la persoana întîi şi la timpul prezent, acest roman recurge în mare măsură la stilul jurnalistic. El se doreşte şi o reflecţie în jurul acestui fenomen uluitor care este supra-informaţia în zilele noastre. Pentru că în mod paradoxal, omul suprainformat este şi unul paralizat. Din moment ce s-a „informat”, din moment ce s-a îmbibat cu ştiri politice, economice, sociale şi de alte tipuri,  omul- „mlaştină” nu mai simte nevoia să acţioneze, conştiinţa sa este liniştită, are sentimentul că şi-a făcut datoria de cetăţean şi... se aşază la televizor ca să vadă un film sau o emisiune de divertisment, ceea ce-l ajută să digere şi să evacueze informaţia civică îngurgitată. Cum s-a trecut de la o extremă la alta, de la omul paralizat prin cenzură în vremea comunismului la omul paralizat prin exces de informaţie în zilele noastre, iată un mecanism pe care numai ironia istoriei ştie să-l producă.

Matei Vişniec, el însuşi jurnalist de radio (a lucrat între 1988-1989 la BBC şi din 1990 lucrează la RFI) încearcă să schiţeze, în acest roman-manifest, o radiografie a acestor noi forme de spălare a creierului.

 

 

— Omul-mlaştină este îmbîcsit de informaţii inutile, îmi explică George. Omul-mlaştină culege informaţii de peste tot, de pe stradă, din vitrine, de la televizor, de la radio, de pe telefonul său mobil sau de pe Ipod-ul său, de pe computer şi de pe Internet, de pe Facebook şi din ziare… În fiecare secundă aproape omul-mlaştină se află în faţa unui ecran. El devine o sugativă informaţională, înghite tot, aspiră tot, se hrăneşte cu inutilitatea imaginilor şi a mesajelor primite. Creierele noastre devin nişte mlaştini, acesta este adevărul.

 

Fragmente

33.

28 mai

 

Ce sǎ fac? Sǎ plec? Sǎ rǎmîn? Sǎ-i denunţ? Unde sǎ-i denunţ? Sǎ-i denunţ în presǎ, la televizor? Cum sǎ denunţi în presǎ nişte oameni care se ucid între ei numai ca sǎ fie remarcaţi de presǎ şi de canalele de televiziune?

Vigan mǎ invitǎ sǎ asist la o sfinţire de arme. A obţinut, numai el ştie cum, cîteva lǎzi de muniţii, douǎ lansatoare de rachete şi cîteva zeci de puşti mitraliere de tip Kalaşnikov, noi-nouţe. Un preot îmbrǎcat într-o sutanǎ incertǎ se agitǎ în jurul preţioaselor achiziţii, în faţa bisericii în ruine. Armele şi muniţiile au fost aşezate pe o masǎ lungǎ, o masǎ improvizatǎ din cîteva uşi aşezate pe mai multe capre. Cineva a aprins cîteva lumînǎri şi le-a fixat între lǎzile de muniţii, cele zece puşti mitralierǎ şi cele douǎ lansatoare de rachete. Pioşi, vreo douǎzeci de combatanţi bǎrboşi, îmbrǎcaţi în uniforme desperechiate de camuflaj, aşteaptǎ începerea ceremoniei.

Preotul, tînǎr şi puţin aerian, nu pare în apele sale. S-ar pǎrea cǎ are chiar o micǎ altercaţie cu Vigan. Înţeleg mai mult din gesturile sale cǎ nu a sfinţit încă  niciodatǎ arme. Nici nu ştie vreo rugǎciune adaptatǎ pentru armele de foc, metro-armele şi muniţiile care ucid. Religia îi interzice sǎ binecuvînteze arme pe care omul le îndreaptǎ împotriva omului.

Sunt arme defensive, spune Vigan, ne apǎrǎm cu ele împotriva gunoaielor care ne atacǎ şi care vor sǎ ne ia gîtul.

Dacǎ sunt arme defensive atunci poate cǎ mai merge, rǎspunde preotul. Formula gǎsitǎ de Vigan pare sǎ fie magicǎ. Armele defensive au un cu totul alt raport cu Dumnezeu faţǎ de armele ofensive. Biserica îi ajutǎ pe cei care se apǎrǎ. Dumnezeu ţine cu cei slabi.

Preotul începe sǎ rǎsfoiascǎ o cǎrţulie cu coperţi groase din piele neagrǎ, fǎrǎ îndoialǎ o carte de rugǎciuni. Înţeleg din nou din ezitǎrile sale cǎ nu gǎseşte rugǎciunea potrivitǎ. Vigan începe sǎ-şi piardǎ puţin rǎbdarea. Ce e aşa de greu de inventat cîteva fraze destinate Domnului? Dumnezeu are urechile pe Pǎmînt, aude tot şi pricepe repede. Preotul pare însǎ sǎ fie ceva mai pedant. Da, în viaţa sa a binecuvîntat şi a sfinţit multe obiecte, dar niciodatǎ arme. A sfinţit case şi alte diverse edificii, monumente şi uzine, prǎvǎlii şi automobile… Armele, însǎ sunt altceva…

Vigan îi ia preotului cartea de rugǎciuni din mînǎ, o deschide la întîmplare, i-o întinde şi-l someazǎ sǎ citeascǎ. Toate rugǎciunile sunt bune în ochiul Domnului.

Preotul începe sǎ mormǎie o litanie lungǎ. Cuvintele se scurg în urechile terestre ale lui Dumnezeu monotone şi egale între ele, fǎrǎ semne de punctuaţie şi fǎrǎ tresǎriri speciale. Urechile terestre ale divinitǎţii aspirǎ tot, selectînd probabil în mod natural cuvintele care au legǎturǎ cu obiectul ceremoniei şi lǎsînd deoparte celelalte. De mai multe ori omul în sutanǎ face semnul crucii deasupra arsenalului expus pe masa improvizatǎ, ba chiar stropeşte armele cu cîteva picǎturi de apǎ care ţîşnesc dintr-un fel de ploscǎ militarǎ. Prea multǎ apǎ sfinţitǎ riscǎ fǎrǎ îndoialǎ sǎ le facǎ rǎu unor arme noi-nouţe, armele ruginesc, toatǎ lumea ştie acest lucru, aşa cǎ picǎturile rǎmîn mai mult simbolice. De altfel Vigan şterge imediat, cu mîneca vestei sale, picǎturile de apǎ sfinţitǎ care au aterizat pe cele douǎ lansatoare de rachete.

Combatanţii îşi fac cruce de mai multe ori şi murmurǎ din cînd în cînd o frazǎ pe care omul în sutanǎ o lanseazǎ probabil sub formǎ de refren.

Vigan declarǎ ceremonia închisǎ, oamenii îşi iau armele şi dispar. Preotul pleacǎ şi el, dupǎ ce Vigan îi întinde cîteva bancnote. Nimic nu este gratuit în lumea asta, ofteazǎ comandantul şi priveşte insistent, aşteptînd probabil o reacţie de aprobare din partea mea.

Omul în sutanǎ dispare în direcţia liniei de demarcaţie dintre cele douǎ tabere şi îmi dau seama dintr-o datǎ cǎ are ceva de fǎcut dincolo. O nouǎ sfinţire de arme? îl întreb pe Vigan. „Pǎi nu? Doar suntem fraţi” îmi rǎspunde el.

 

34.

Sǎ nu fim ipocriţi: un om care citeşte Thomas Mann sau Dostoievski este duşmanul nostru. Aţi luat vreodatǎ în mînǎ Muntele vrǎjit de Thomas Mann? Încercaţi, veţi descoperi cu oroare cǎ este un roman de peste 800 de pagini. Cît poate citi un om pe zi cînd e vorba de un text atît de dens, de eseistic, de cultural? Patru ore, sǎ zicem. Dacǎ în medie o paginǎ necesitǎ cinci minute de atenţie, asta înseamnǎ cǎ un astfel de roman se citeşte în 80 de ore. Pe scurt, Muntele vrǎjit impune un ritm de lecturǎ de patru ore pe zi timp de trei sǎptǎmîni.

Tot în 80 de ore şi tot în trei sǎptǎmîni, însǎ, aceeaşi persoanǎ ar putea urmǎri la televizor 40 de jurnale televizate, 150 de clipuri publicitare, 40 de episoade de serie B şi tot atîtea emisiuni de divertisment. Iatǎ de ce considerǎm cǎ omul care citeşte Muntele vrǎjit este duşmanul nostru. Pentru cǎ el, de fapt, ne furǎ. Refuzînd sǎ consume produsele pe care i le oferim noi şi care ne asigurǎ nouǎ prosperitatea, omul care citeşte Muntele vrǎjit ne ruineazǎ, ne ameninţǎ viitorul, ba ne şi ridiculizeazǎ oarecum.

În ultimii zece ani, strategia Agenţiei noastre a fost aceea de a asocia informaţia cu alte forme de divertisment. Întrucît informaţia este deja difuzatǎ pretutindeni pe glob ca o formǎ de divertisment, ne-am gîndit sǎ-i propunem omului globalizat un package, altfel spus informaţie asociatǎ cu seriale de tip soap, cu filme de tip horror, cu emisiuni sportive, cu clipuri publicitare, cu muzicǎ de tip disco, cu o largǎ gamǎ de talk-show-uri amuzante precum şi cu alte forme de divertisment live. Aceste produse formeazǎ de fapt un tot, ţin de aşteptǎrile naturale ale omului globalizat.

În acest moment Agenţia noastrǎ a devenit un imperiu mediatic care concentreazǎ principalele canale de ştiri de pe planetǎ, cîteva dintre cele mai performante studiouri cinematografice de la Hollywood, primele zece mari publicaţii people din lume, în jur de zece edituri şi case de discuri, mai multe cluburi sportive precum şi cîteva case de modǎ. Preconizǎm în viitor şi cumpǎrarea cîtorva posturi de radio cu vocaţie internaţionalǎ pentru a ne extinde imperiul şi pe tǎrîm radiofonic.

Scopul nostru este clar şi îl formulǎm fǎrǎ ambiguitate: dorim sǎ ocupǎm cu produsele noastre tot ce-i mai rǎmîne ca timp consumatorului mondializat dupǎ cele opt ore de muncǎ şi cele opt ore de somn. Iar pensionarilor dorim sǎ le ocupǎm tot ce le rǎmîne ca timp dupǎ cele opt ore de somn. Iatǎ de ce omul care citeşte Muntele vrǎjit este concurentul nostru, într-o logicǎ de ocupare a teritoriului pe piaţa liberǎ. În niciun caz nu trebuie sǎ-l lǎsǎm sǎ-şi ducǎ la bun sfîrşit lectura. Între noi şi omul care citeşte Muntele vrǎjit existǎ de fapt un raport de forţǎ. Suntem de fapt în conflict, într-un conflict fǎrǎ soluţie, poziţiile noastre sunt ireconciliabile, între noi şi el nu existǎ posibilitate de mediere, nu existǎ modus vivendi, nu existǎ cale de mijloc sau perspectivǎ de coabitare. În lumea globalizatǎ nu se poate profila la orizont decît un singur cîştigǎtor, noi sau el.      

Sigur, nu ne propunem, deocamdatǎ, sǎ-l eliminem fizic pe omul care citeşte Muntele vrǎjit. Strategia noastrǎ este, într-o primǎ fazǎ, aceea de preluare fǎrǎ violenţǎ a timpului sǎu. În acest sens una dintre editurile noastre publicǎ deja rezumatele tuturor capodoperelor literare scrise în istoria umanitǎţii. Încercǎm deci, de exemplu, într-o primǎ fazǎ, sǎ-i propunem omului care vrea sǎ ştie ce e cu Muntele vrǎjit sǎ citeascǎ rezumatul Muntelui vrǎjit. În locul celor 80 de ore de lecturǎ noi propunem o escaladare a Muntelui vrǎjit  în numai zece minute. Propunem expediţii similare în formǎ atractivǎ şi concentratǎ pentru alte sute şi sute de cǎrţi, începînd cu Odiseea lui Homer şi terminînd cu marele ciclu romanesc În cǎutarea timpului pierdut de Proust. O altǎ modalitate de preluare fǎrǎ violenţǎ a timpului cultural sunt ecranizǎrile noastre destinate popularizǎrii capodoperelor. De ce sǎ investeşti 80 de ore ca sǎ citeşti Muntele vrǎjit cînd poţi sǎ investeşti doar o orǎ şi cincizeci de minute ca sǎ vezi Muntele vrǎjit?

Iatǎ, pe scurt, în ce logicǎ de piaţǎ ne aflǎm. Dacǎ nu vom reuşi sǎ cîştigǎm bǎtǎlia pentru a controla timpul consumatorului, vom fi expulzaţi din competiţie de alte firme, agenţii, concernuri şi transnaţionale. Pentru marele spectacol al dezordinii preventive avem nevoie de consumatori fideli şi dependenţi de produsele noastre. Iar dacǎ va fi nevoie într-o bunǎ zi sǎ ne lichidǎm fizic adversarul, în cazul în care el ne va jena expansiunea, îl vom elimina discret, fǎrǎ sǎ lǎsǎm nicio urmǎ, pe omul care citeşte cuvînt cu cuvînt Muntele vrǎjit.

(Agenţia mediaticǎ DP. Document intern. Grad de confidenţialitate AAA+. Sursǎ: Sicklyleaks.)