Ioan Es. POP, unelte de dormit.

Cu 10 desene de Dumitru Gorzo

Editura Cartea Românească

 

Ioan Es. Pop s-a născut la 27 martie 1958, în Vărai, Maramureş. Cărţi publicate: Ieudul fără ieşire, Editura Cartea Românească, 1994, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România şi Republica Moldova, Porcec, Editura Cartea Românească, 1996, Pantelimon 113 bis, Editura Cartea Românească, 1999, Premiul Academiei Române, Premiul USR, Premiul pentru Poezie al Oraşului Bucureşti, Podul, antologie, Editura Cartea Românească, 2000, Petrecere de pietoni, Editura Paralela 45, 2003, Premiul USR şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, Confort 2 îmbunătăţit (împreună cu Lucian Vasilescu), Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004, Lumile livide/The Livid Worlds, Editura Institutului Cultural Român, 2004, traducere de Nathaniel Smith, K. Shaver şi Ion Creţu, No Exit, antologie, Editura Corint, 2007.

Traduceri: Ieud utan utgang, Editura Tranan, Stockholm, 2009, traducere în limba suedeză de Dan Shafran, Sans issue, Editura L'Oreille du Loup, Paris, traducere în franceză de Linda Maria Baros, No Way Out Of Hadesburg, Editura Universităţii Plymouth, Marea Britanie, traducere în engleză de Lidia Vianu şi Adam Sorkin, El Ieud sin salida, Editura Baile del Sol, Tenerife, Spania, traducere de Dan Munteanu Colan, No Exit, Editura Baile del Sol, Tenerife, Spania, traducere de Dan Munteanu Colan. Radiodifuziunea Suedeză l-a desemnat Poetul Lunii August 2010.

 

Penultimul debut remarcabil din poezia optze­cistă este al lui Ioan Es. Pop cu Ieudul fără ieşire (1994), nu întâmplător apărut abia după revo­luţie. Nici această primă carte, nici următoarele n-ar fi putut apărea înainte. (…) Grotescul, burlescul, calambururile nu împiedică poezia lui Ioan Es. Pop să atingă uneori o puritate excepţională a tragi­cului.

Nicolae Manolescu

 

 

stăteam aşa şi mă-ntrebam de ce o fi atât de scumpă sticla de bere

când deodată am băgat de seamă că dacă îmi pun ochelari nr. 1

sticla se face mai mare, dacă-mi pun ochelari numărul 2,

e chiar pe măsura preţului, iar de la nr. 3 în sus, dumnezeule,

beau la ea un ceas şi n-o mai termin,

 

deci acum nu mai merg la birt fără ochelari

şi dacă vreau să beau pe săturate, îmi pun ochelarii cu numărul unu,

dacă vreau să mă-mbăt îi pun pe cei cu numărul doi,

iar când, în sfârşit, vreau să merg acasă pe patru cărări,

îmi pun ochelarii cu numărul patru,

 

care fac sticla de patru ori mai mare,

atât de mare că n-o pot bea pe toată,

dumnezeule, cum mi se-mpleticesc picioarele,

zău, nici nu mă mai pot ridica de la masă.

 

cum de nu mi-am dat seama până acum?

păi cu ochelari numărul şase beau toată ziua

şi plătesc doar cât pentru o bere.

 

 

 

primăvara devreme, oamenii dorm mai mult.

după atâta iarnă, calciul din oase s-a dus

şi nici războaiele nu pot începe acum,

pentru că războinicii dorm pe ei de oboseală.

 

abia din aprilie dac-o mai fi să pornească

o nouă campanie, cu mai mulţi morţi.

altfel de ce s-o porneşti?

 

nici la marea neagră nu e altfel,

deşi războaie nu mai sunt de şaizeci de ani

şi chiar dacă acum primăvara a

venit mai devreme, iar oamenii

s-au trezit mai din timp,

 

armele-s ruginite, iar cei care s-au trezit

nu ştiu împotriva cui să le îndrepte:

e o mare linişte peste tot.

şi nu te bagi în război dacă nu ştii

de partea cui pierzi.

 

 

 

pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare.

pentru mine va fi o zi mică.

mă voi trezi mai târziu cu trei ceasuri,

îmi voi pune costumul, cravata, pantofii,

dar numai pentru că aşa se cuvine

într-o asemenea zi mare.

 

nu, n-am să ies şi nici n-o să mă arăt

pe stradă aşa cum o vor face toţi.

o să stau îmbrăcat două ore în baie,

o să fumez mai multe ţigări pe balcon

şi o să-mi tot repet că nenorocul meu

nu-i altceva decât norocul altora.

 

pe urmă voi da jos hainele de sărbătoare,

mă voi dezrobi din cămaşa prea strâmtă la gât

şi voi reîncepe să beau pe ascuns,

cum o făceam la paisprezece ani.

 

fireşte, cum am să fiu foarte singur,

nimeni n-are să mă deranjeze.

voi face sălbatice curse dintr-o cameră-n alta,

tremurând de frică să nu greşesc paşii,

voi afla poate de ce nefericirea

la mine se-ntăreşte ca cimentul,

 

apoi, după atâta alergătură, se va face

nouă seara, da, şi voi lua

un pumn de somnifere, să scurtez

ziua asta care oricum a fost cea mai lungă,

 

deşi m-am trezit atât de târziu,

deşi mă culc atât de devreme.

 

 

 

când afli, aproape din leagăn,

că fericirea e egală cu păcatul

 

şi când până la douăzeci de ani

ţi se tot spune asta,

 

spaima de fericire se instaurează

definitiv, mână-n mână

cu spaima de păcat.

 

din clipa aceea greşeşti tot mai des.

nu că ai vrea să fii mai fericit,

ci pentru că, străduindu-te să fii mai puţin fericit,

devii tot mai păcătos.

 

e drept însă, acest păcat care te face

de la zi la zi mai neînsemnat şi mai

doldora de nefericire,

după ce te umileşte treizeci-patruzeci de ani,

s-ar putea să-ţi dea o mână de ajutor,

 

însă nu ca să te salveze:

oricând eşti pe cale să devii fericit,

ştii că nu-i bine să ţi se întâmple asta

ca să nu-ţi distrugi adevărara fericire –

aceea de a fi un păcătos

care-şi poate controla păcatul

 

şi care l-ar putea chiar şi vinde acum,

pentru că o groază de fericiţi care nu l-au

avut niciodată vor să cumpere,

arşi de amărăciunea că fără el

adevărata fericire nu există.

 

acesta e al doilea motiv

pentru care oamenii se roagă.

 

 

 

îmi place camera ta, are uşă şi fereastră,

seara ai pe unde să intri, dimineaţa pe unde să ieşi,

poate n-ar fi rău să mă aşez şi eu puţin

pe patul tău şi să adorm.

 

ce zici? nu zici nimic. înseamnă

că e-n regulă. lasă, că nu mă

uit când te schimbi. şi nici nu-mi pasă

dacă ieşi în toiul nopţii şi începi

să baţi străzile. sunt foarte ostenită.

îţi mulţumesc că m-ai primit aici.

 

poate n-ar fi rău ca mâine dimineaţă

să te fericesc cu un ceai, ce zici?

dacă mi-ai spune măcar unde ţii zahărul,

zău că în rest m-aş descurca grozav.

 

uf, e deja şase dimineaţa şi poate-ar trebui să te trezesc.

dar dacă tu pleci abia la nouă?

mor pe mine de somn. un ceas, doar un ceas

să dorm şi eu. dar dacă nu pleci nici la nouă?

pentru că e deja nouă şi tu tot nu te-ai trezit.

dacă pleci la 11? aha, deci asta era!

în felul ăsta totul se explică.

 

sau poate că eşti liber toată ziua.

uf, trebuia să-mi dau seama de asta mai iute

şi să aţipesc şi eu puţin, pentru că nu găsesc

nici zahărul, nici ceaiul, deşi am cotrobăit peste tot.

 

şi acum nici nu mai poate fi vorba de ceai,

pentru că-i unu şi tu n-ai mâncat, e două şi n-ai băut,

e trei şi de-acum unde să mai pleci

dacă aveai de plecat undeva.

 

tocmai mă gândeam la cină când mi s-a părut

că aud dinspre tine un oftat

şi am năvălit în cameră, dar ce bine,

mi-a venit iarăşi inima la loc:

tu dormi tot frumos şi tot neîntors,

mă gândesc că poate nici mâine nu lucrezi,

aşa că poţi să dormi cât pofteşti.

 

te-aş fi trezit totuşi în seara asta

să vedem împreună cum coboară asfinţitul,

numai că ceru-i acoperit şi a-nceput

să plouă, aşa că mai aţipesc şi eu puţin,

 

pentru că mâine dimineaţă chiar trebuie să plec.

şi tu eşti atât de obosit. atât de obosit. atât de obosit.