„Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)”

de Mihail Vakulovski

Ed. Tracus Arte

este o carte de interviuri cu poeţii din „Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia)”. Proiectul a fost conceput ca o trilogie despre poezia generaţiei „optzeci”:

 

(I)                critică literară, în care Mihail Vakulovski a scris despre poezia generaţiei „optzeci”, teoretizînd totodată conceptul şi mişcarea, carte apărută tot la editura bucureşteană TracusArte (2010), volum distins cu premiul Timpul, pentru cea mai bună carte de critică literară şi eseu din 2010 şi cartea de critică la Salonul Internaţional de Carte de la Biblioteca Naţională din Chişinău (2010);

 

(II)              interviuri cu poeţii care au fost studiaţi în prima parte

şi

(III)          O antologie a poeziei generaţiei „optzeci.

 

„Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)” cuprinde interviuri cu poeţii Florin Iaru, Romulus Bucur, Liviu Antonesei, Ioan Moldovan, Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Liviu Ioan Stoiciu, Emilian Galaicu-Păun, Traian T. Coşovei, Gheorghe Iova, Bogdan Ghiu, Vasile Gârneţ, Ion Bogdan Lefter, Marta Petreu, Daniel Pişcu, Cristian Popescu (interviu imaginar), dar şi cu Nicolae Manolescu (mentorul cenaclului de Luni) şi Gheorghe Crăciun (autorul „Generaţiei 80 în texte teoretice”).

 

Aceste interviuri din „Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)” de Mihail Vakulovski sînt un studiu viu, din interiorul generaţiei, despre generaţia literară „optzeci”, dar şi despre fiecare poet în parte, o carte absolut necesară, care clarifică şi precizează foarte multe dintre teoriile şi direcţiile generaţiei „optzeci”.

 

Interviu imaginar cu Cristian POPESCU

 Domnule Cristian POPESCU, vă găsesc destul de vesel. Cum vă simţiţi?

Ca şi cum textul certificatului de deces al lui tata, cel mai bun poem al meu, ar fi pus pe o melodie de muzică uşoară cu ritm îndrăcit şi soră-mea ar dansa foarte bine.

 

Văd că vă întristaţi…

Ca şi cum pe lozul cîştigător pentru care ai dat 10 lei ca să-l tragi ar scrie cînd îl filezi: „Anul decesului 1987, locul: oraşul Bucureşti”.

 

Vă asigur, nu e despre dvs.… Mai bine povestiţi-ne despre începuturile poetice…

Primele încercări literare ale poetului Popescu datează de la frageda vîrstă de 7 ani. Le scrijelea cu un cuţitaş pe uşa veceului din casa părintească.

 

Cum au primit acest început artistic apropiaţii?

Taică-miu, care era ofiţer, chiar m-a băgat în seamă, chiar m-a luat în serios şi a ţipat: „Ce, mă, eşti nebun? Tu nu ştii că Eminescu a murit de sifilis?!”

 

Am înţeles că semănaţi mai mult cu tatăl dvs. …

Cînd ţin ochii închişi semăn mai bine cu el.

 

Mama dvs. zicea că atunci cînd eraţi în pîntecele ei nu dormeaţi special ca să-i priviţi visele, căci în acele luni a avut doar vise erotice…

Mama e grijulie. Cînd eu tai pîinea, ea o bandajează şi cînd eu o rup, mama o pune imediat în ghips.

 

Mai spunea că trebuie să vă amintească cum o cheamă pe sora dvs. cînd vreţi s-o chemaţi prin casă.

Poemul despre sora mea, Dana, este singurul poem absent. Sora mea are ochii mei şi-o să privească cu ei.

 

Tot mama dvs. spunea că pînă la urmă veţi ajunge mare poet…

Nu vreau să mor scriitor.

 

Moartea…

Ea mă iubeşte.

 

Cine... ea?

Ea – moartea mea din flori. Toată viaţa m-a rugat să scriu un roman pornografic special pentru fruntea ei.

 

A cui?

A ei, a morţii mele din flori.

 

Domnule Popescu…

Vreau doar să spun că mi-e foarte bine.

 

Mama dvs. spunea că nu vă iubesc femeile şi că vă tremură mîna cînd duceţi lingura la gură…

La nr. 52 stătea o fată care putea să mă iubească.

 

Una din cele mai importante teme din poezia dvs. e familia, iar prima dvs. carte chiar aşa şi se numeşte – Familia Popescu…

Arborele genealogic al familiei Popescu e falnic. În ţara noastră cresc codri şi păduri întregi de arbori genealogici ai familiei Popescu. Aceşti arbori îmbrăţişează cu crengile lor turiştii şi le întind în semn de rămas bun ramul care ne-a fost, la vremuri de restrişte, numai nouă prieten. Şi în acelaşi timp rîul le răcoreşte picioarele ostenite.

Mama lui Cristi: Azi va fi o zi proastă; o să ne meargă rău (se aşează la pian, cîntă).

Cristi: Muzica ei are miros de tei şi de sudoare.

 

Ce ne puteţi spune despre ceilalţi membri ai familiei Popescu?

Toată familia mea benchetuieşte la „Local familial”.

 

Şi bunicii?

Bunicul are un copăcel sub fereastră şi ca să fie de-o vîrstă cu el a dat copăcelul cu lac. A împăiat poza bunicii (apare mătuşa lui Cristi).

 

Doamnă Adina Popescu, e adevărat că l-aţi dat în judecată pe nepotul dvs.?

Adina Popescu: Inculpatul a publicat în anul 1998 la Editura Cartea Românească un volum. Printre paginile acestuia se află şi poemul intitulat ostentativ „Subsemnata Adina Popescu”, în care inculpatul face nenumărate afirmaţii calomnioase la adresa mea. Solicit cheltuieli de judecată.

 

Dar susţineaţi că vă plac foarte mult poeziile lui…

Adina Popescu: Cum să susţin eu aşa ceva, eu, profesoară, educatoarea mai multor generaţii de elevi. Laptele maică-sii era bătut cînd s-a născut: de asta a ajuns cum a ajuns, ca toate pîinile pe care le cumpără el, chiar dacă le cumpără de la prăvălii diferite, sunt pline cu lînă. Spuneţi şi dumneavoastră, să nu-mi fie ruşine dacă află lumea că e nepotul meu? Să scrie el că m-aş fi plîns acum două seri c-am avut o febră atît de mare încît mi s-a topit oja de pe unghii şi că mi s-au întins liniile din palmă ca o eczemă pînă mai sus de cot. Să afirme că-mi cresc genele şi sprincenele pînă mai jos de bărbie şi că-n fiecare dimineaţă ar trebui să le tund. Cum să suport aşa ceva? Numai dacă aş înmulţi somnul meu de azi cu somnul meu de mîine şi ne-ar ajunge să murim cu toţii. Cum să mai ies eu pe stradă?

Cristian POPESCU: Mătuşii mele nu-i este frică de moarte.

 

Văd că nu vă prea împăcaţi cu mătuşa dvs. Ce relaţii aveţi cu vecinii?

Toţi vecinii mei văd, cînd se privesc în oglinda din lift, chipul meu la diferite vîrste. Vecinii mei mă iubesc. Ei plătesc în fiecare lună mai mult la întreţinere ca să înalţe turnul liftului cu încă 10 etaje. Eu mă urc în fiecare dimineaţă în lift şi nu mai cobor. Nu opresc la nici un etaj. Ca să urc. Să urc mereu. Şi e linişte. E numai musca, prietena mea, care ştie să-mi doarmă delicat sub pleoapă. Şi etajele. Vecinii mei mă iubesc.

 

Aţi auzit că…

Bineînţeles c-am auzit cu toţii de acel cîmp pe care creşte păr de fată în loc de grîu. Da, da… unduios şi blond.

 

Care e cel mai bun poem al dvs.?

Uite, domne, după versul acesta o iei prima la stînga, a doua la dreapta şi dai de cel mai frumos poem pe care ţi l-ai putut închipui vreodată.

 

Vorba lui Marin Mincu, de ce scrieţi poezie?

Eu de-asta scriu: ca să mă las de scris. Scrii literatură nu ca să devii mai bun, ci ca să nu te sinucizi.

 

Să înţelegem că dacă n-aţi scrie, v-aţi fi sinucis?

Păi, nu?

 

Nu vă e teamă că ar fi dureros? Ce-aţi avea de la asta?

Extaz.

 

Mai bine v-aţi îndrăgosti.

Dragostea poate deveni – uneori – sclavie.

 

Da, dar în doi poate fi mai interesant, mai uşor…

Da. Întotdeauna pensionarii s-au ajutat între ei.

 

Ştiu pe cineva care vă iubeşte.

Acum, ce să-i mai fac?

 

Într-adevăr, ce faceţi acum?

Învăţ să cînt ceva la fluier, aşa, ca ciobanii.

 

Mioriţa înseamnă foarte mult pentru poporul român.

Şi pentru mine… Ies seară de seară pe cheiul Dîmboviţei, plimb oaia… Ne distrăm, ne plimbăm pînă noaptea tîrziu cu acelaşi tramvai. Trebuie spus că nu dorm în fiecare noapte.

 

Am observat că tramvaiul şi-a cîştigat un loc important în poezia dvs., mai ales în Cuvînt înainte…

A merge cu tramvaiul înseamnă să călătoreşti cu o sală de aşteptare. De cînd circulă douăşase, familia mea are locul acesta rezervat în tramvai. Cînd mă mai hotărăsc să cobor şi s-o văd pe nevastă-mea aşez în locul meu pe scaun un manechin, un portret de-al meu, şi-i fixez biletul între degete. Un manechin îmbrăcat în hainele mele de mire. Cînd mă întorc îl găsesc murdar de ruj pe obraz, de la domnişoarele care nu îndrăznesc să mă sărute chiar pe mine. După deces mi se va deschide în cel mai vechi tramvai dăuăşase o casă memorială.

 

Cîţi ani vreţi să trăiţi?

Chiar dacă n-am ajuns încă sau n-am să ajung niciodată la 80 de ani, vîrsta de 80 de ani există tot timpul.

 

Ce veţi face în timpul apropiat?

Am să-mi cumpăr ultimul tip de tramvai dăuăşase. Cu compostoare de argint şi geamuri din cel mai curat cristal. Să mai fumez, aşa, o ţigară, visînd că eu am fost modelul după care s-a desenat acel schior rîzînd în soare, zburînd pe pante abrupte, survolînd munţi întregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de ţigări „Bucegi”.

 

Mai aveţi vreun vis neîmplinit?

Să-ntîlnesc eu vreo fată s-o cheme aşa: ARTA! Nici nu m-aş gîndi: imediat aş lua-o de nevastă! Ce mai, cu acte-n regulă: Arta Popescu! Doamne, măcar de mi-ai scoate-o în cale… Visez o Piaţa-ndependenţi Universală în care să stăm cu toţii de dimineaţă pînă seara şi să ne pupăm unii altora, în continuu, icoanele.

 

Se spune că aveţi o atracţie deosebită faţă de muzică…

Eu, cînd mă gîndesc la artă, mă gîndesc la Gică Petrescu. Mi-l închipui apărînd pe scenă după ce, cu cîteva ore înainte, mai făcuse un preinfarct.

 

Despre Bine şi Rău…

Răul poate să nu-nsemne nimic altceva decît că oferta şi cererea să fie una!

 

Un fel de fericire.

Mica Publicitate este oglinda fericirii noastre universale.

 

Se ştie că aţi scris poeme direct pe bani. Ce înseamnă asta pentru dvs.?

Un simbol al poeziei jegoase.

 

Dacă v-aţi fi născut…

N-aş vrea să trăiesc în lumea rea şi absurdă a societăţii capitaliste pentru că acolo aş fi proprietar de cimitir.

 

Dacă în Familia Popescu în primul plan se află familia, iar în Cuvînt înainte împingeţi viaţa/lumea în tramvai, al treilea volum, Arta Popescu, cel care ia un iz religios şi în care treceţi şi la altă formă…

Mai liniştit aş fi dacă m-aş întîlni la un pahar de vorbă în fiecare zi cu cîte-un „cititor” sau dacă le-aş trimite tuturor poeme-dedicaţii, poeme-scrisori. Prin poştă, la adrese şi pe nume precise.

 

Ce i-aţi sfătui pe poeţii tineri sau pe cititorii dvs.?

Să stai aşa cu ochii în gol şi să te gîndeşti. La vreo fată, la tata, la cine ştie ce. Să stai atît de mult cu ochii în gol pînă îţi face privirea ţurţuri. Şi apoi să-i rupi cu grijă, ca să nu te doară şi să-i topeşti în ceai, la cafea sau în ciorbă.

 

Dar acestei fete mişto care tocmai vă citeşte nu vreţi să-i spuneţi nimic?

Domnişoară, fluturii s-au ascuns demult în părul dumneavoastră şi inima mea creşte, vă creşte în pîntec.

 

Planuri de viitor?

Eu mă gîndesc să mă ornaţi frumos cînd oi sta pe catafalc. Cremă de ciocolată pe buze, flori de zahăr ars în păr, să puneţi unde-o încăpea frişca-n jurul meu, scorţişoara presărată pe tîmple, zahăr pudră-n obraji ca să par cît mai palid, buzunarele pline cu fondante şi-un măr glazurat între dinţi şi mulţi clopoţei atîrnaţi să sune cînd mă vor duce pe umeri. Să mă vorbească lumea că „De acesta nu s-a săturat moartea niciodată, dragă”.

 

Domnule Cristian POPESCU, vorbiţi-ne, vă rog, despre viitorul literaturii şi mai ales al limbii române.

Nu pot să vorbesc cu gura plină de limbă, dinţi şi măsele, că nu-i frumos.

 

Vă mulţumesc frumos.

(31 mai 2000, Căminul Theodor Pallady, Bucureşti)