Fără termen de prescripţie

Aspecte ale investigarii crimelor comunismului in Europa

Colecția CARTIER Istoric

Coordonatori: Sergiu Musteață, Igor Cașu

În Occident juxtapunerea [dintre nazism și comunism] a rămas controversată. Sugestia că însuși proiectul comunist – înainte și după Stalin – ar trebui plasat în aceeași categorie cu fascismul sau nazismul avea reverberaţii incomode pentru propriul trecut al Occidentului, și nu numai în Germania. Pentru mulţi intelectuali din Europa Occidentală, comunismul era o versiune eșuată a unui patrimoniu progresist comun. Însă pentru omologii lor din Europa Centrală și de Est comunismul reprezenta aplicarea locală, mai mult decât reușită, a patologiilor criminale produse de autoritarismul secolului al XX-lea, și ar trebui memorat anume astfel. Poate că Europa este unită, însă memoria europeană rămâne profund asimetrică¹¹.Efortul de recuperare a memoriei comunismului în Europa de Est este motivat, în ipostazele sale cele mai credibile, de ieșirea din tăcerea impusă, timp de aproape jumătate de secol, de regimurile totalitare și de o tendinţă de compensare a memoriei refulate. Mai mult, cum ne atenţionează Luisa Passerini, reflecţia asupra memoriei teribilei experienţe sovietice a represiunii, lagărelor, exterminării – o experienţă care a durat mult mai mult decât fascismul ori nazismul – ne reamintește de relativa „tăcere” cu care Europa Occidentală privește această memorie. Dacă crimele fascismului și nazismului sunt evocate de tot felul de ritualuri culturale și istorice ale reamintirii, există mult mai puţine repere comparabile ale crimelor stalinismului. Aceasta se datorează, probabil, nu numai complexităţii mai mari a opresiunii staliniste, sub aspect istoric, ci și recunoașterii și cercetării insuficiente a propriului trecut de către forţele de stânga din Europa Occidentală¹².Spre deosebire de Europa Occidentală și de cele mai multe foste state comuniste, procesul de „distanţare” faţă de trecut în Republica Moldova este în fază incipientă. După părerea noastră, Republica Moldova se include în categoria societăţilor unde acest proces a fost blocat atât de discursul oficial al statului, cât și de discursul profesional al istoricilor. În continuare, vom încerca să arătăm particularităţile „luptei pentru memorie” în cazul moldovean, pornind de la această premisă. Întrebarea care ne va structura argumentul este: cum privesc istoricii moldoveni experienţele „traumatice” ale Republicii Moldova din secolul al XX-lea și care sunt implicaţiile acestei viziuni pentru discursul istoricilor profesioniști în prezent?După părerea noastră, situaţia specială a „misiunii” istoricilor profesioniști din Europa de Est, în general, și din Republica Moldova, în special, este determinată de ambiguitatea inerentă celor două tipuri de experienţe „traumatice” care trebuie depășite în acest caz. Spre deosebire de societăţile vest-europene, care au fost și încă sunt implicate într-un proces de „distanţare” de trecutul nazist sau „colaboraţionist” (sigur, aici se au în vedere cazurile german și francez), în Estul Europei acest proces este complicat de prezenţa implicită a comparaţiei dintre „memoria nazismului” sau a „holocaustului” și cea a comunismului. Cu alte cuvinte, societăţile est-europene se confruntă cu o „dilemă de memorie” mult mai complexă din cauza necesităţii de a conceptualiza și a explica două experienţe traumatice, care presupun amintiri private și construcţii de memorie colectivă foarte diferite. Aici ni se pare utilă distincţia originală (deși controversată) propusă de istoricul american Charles S. Maier dintre „memoria fierbinte” și „memoria rece”¹³. Prima expresie se referă la perioada nazistă, care este „memorată” cu mai multă intensitate și cu o mai mare încărcătură emoţională decât experienţa comunistă („memoria rece”), care, deși nu neapărat „absolvită” de aspectele sale „traumatice”, este mai puţin „simţită” ca exemplu al unei „drame ontologice”. Întrebarea la care încearcă să răspundă autorul se reduce la următoarele: „De ce rămâne cartea neagră a nazismului, în conștiinţa celor mai mulţi dintre cei preocupaţi de istoria secolului XX, mai «neagră» decât cartea neagră a comunismului?”¹⁴. Pentru a explica această discrepanţă (valabilă atât în ceea ce privește caracterul „incomensurabil” al holocaustului, cât și în cazul „normalizării” regimului comunist după perioada „stalinismului dezvoltat” (high Stalinism), istoricul recurge la o metaforă preluată din fizică. Astfel, el afirmă: „Pentru a împrumuta o metaforă din fizica nucleară, [această diferenţă poate fi asemănată cu diferenţa] dintre o memorie colectivă traumatică cu o perioadă lungă de descompunere, – un fel de «plutoniu al istoriei» care poluează peisajul cu radiaţia sa destructivă timp de secole, – și «radiaţiile» mult mai puţin durabile care provin, să zicem, de la izotopul tritiu și care se disipează relativ rapid”¹⁵. În această interpretare, „memoria colectivă” a nazismului lasă urme mult mai durabile în discursul public al „rememorării” din cauza naturii psihologice diferite a experienţei sistemului nazist și a problemei holocaustului. Această diferenţă psihologică este explicată de autor cu ajutorul conceptului «rușinii» (shame), care este mult mai pregnant în cazul nazismului”. În concluzie, Maier observă:Este paradoxal, însă sistemul care ni se pare multora dintre noi a fi fost mai „rău” [nazismul] și căruia puţini dintre noi ne-am fi alăturat este, de fapt, cel al cărui memorie ne testează în mod ontologic prin istorie. Căci memoria fascismului ne îndeamnă să ne gândim nu dacă am fi fost fasciști, ci antifasciști; și răspunsul, de multe ori, este un „nu” deranjant. Comunismul a pus în faţa „participanţilor” la sistem o întrebare mai puţin dureroasă. Ei au trebuit să îndure mai puţină „rușine existenţială”, cu condiţia să nu fi acceptat vreun „compromis imoral” cu organele de securitate internă¹⁶.