Ion ŢURCANU

„Descrierea Basarabiei”

Ed. Cartier, 2011

Știind acum destul de bine că nu se află nici o dovadă sigură despre o astfel de stăpînire, e firesc să ne punem întrebarea pe ce se bazează insistenţa asupra acestei idei a celei mai mari părţi a istoriografiei române. Pornind de la informaţia de care dispunem asupra subiectului în discuţie, există două motive care au iscat și care alimentează și astăzi această pledoarie. Primul este consonanţa numelor Basarabi și Basarabia: cunoscut fiind faptul ca primii domni ai Ţării Românești s-au numit așa, nu a fost greu să se presupună că denumirea spaţiului dintre Prut și Nistru ar fi putut să apară de la acel nume; istoricilor le revenea sarcina dificil de rezolvat, dar care merita să fie încercată, de a găsi faptele care să demonstreze temeinicia acestei presupuneri. Acest argument va fi formulat cît se poate de clar de Iorga încă la 1899: „Cu mult cel mai important din argumentele ce se pot aduce pentru stăpînirea Munteniei în partea de sud a Moldovei e chiar numele persistent de «Basarabia» pe care-1 poartă în mod exclusiv aceasta pînă foarte tîrziu. Pentru ca acest nume să se fi încetăţenit atît de bine, în însăși ţara denumită și la vecini, domnia băsărăbească în aceste regiuni a trebuit să fie altceva decît un accident trecător”³²³. Pentru el, era suficientă menţiunea numelui Basarabia cu referinţă la sudul teritoriului pruto-nistrean pentru a conchide că aceasta era o dovadă indiscutabilă a stăpînirii muntene³²⁴; Iorga nu-și putea închipui, și nu admitea în principiu, că acest nume ar fi putut viza cu totul altceva decît o astfel de stăpînire. Și totuși, motivul principal pentru care s-a insistat și se mai insistă atît de mult pe ideea că numele provinciei românești răsăritene provine de la Basarabia muntenească nu a fost coincidenţa numelor, deși de la ea s-a pornit și chiar dacă aceasta este foarte importantă pentru unii istorici cu renume, ci părerea lansată în istoriografia naţională încă de Cantemir, care, la rîndul său, o preluase de la istorici străini și care susţinea că, la început, cele două Valahii, adică Moldova și Ţara Românească, fuseseră, de fapt, una singură (Valahia = fosta Dacie), ceea ce sugera că, mai devreme sau mai tîrziu, ele vor trebui să fie iarăși ceea ce au fost. Alimentat cu generozitate de sentimentul firesc al atașamentului la valorile naţionale, acest motiv era sortit să facă o carieră strălucită în istoriografia românească, de vreme ce afirma că idealul unităţii naţionale a fost mereu prezent în conștiinţa românească încă din momentul constituirii primului stat românesc, la sud de Carpaţi. „Tendinţa noului stat de a cuprinde și populaţia românească de la răsărit de Carpaţi în hotarele sale, scrie Papacostea, a fost una din manifestările acestui impuls elementar”³²⁵. Ţara Românească, va zice el în altă parte, încă de la început își „revendică întîietatea în cadrul unităţii pe temeiul etnic”, asta însemnînd că „în perspectivă mai îndepărtată, constituirea primului stat românesc a pregătit eliberarea tuturor românilor de sub dominaţiile străine”³²⁶.Nu se poate spune că aceste gînduri frumoase nu și-ar putea găsi confirmarea în date istorice dacă acestea ar fi prezentate în lumina încurajatoare a unor astfel de gînduri, dar nu este mai puţin adevărat că ele par încă mai potrivite pentru cadrul unei dezbateri politico-ideologice. De aceea, nu putem să nu luăm act cu înţelegere de observaţia că ideile de acest gen sînt „dictate subconștient de o viziune naţionalistă adînc înrădăcinată”³²⁷, chiar dacă cei care o semnalează nu pot pretinde la autoritatea știinţifică a celui care a formulat aceste idei și a încercat să le împodobească în veșmîntul faptelor istorice. Este vorba, în definitiv, de fenomenul așa-zisului arrière-pensée pe care R. W. Seton-Watson îl semnala în disputele mai vechi dintre unii istorici români și străini cu privire la începuturile istoriei românilor, fenomen care, observa el, pune orgoliile etnice înaintea faptelor și a bunului simţ istoric, preferînd în locul acestora „argumentele care se fundamentează pe absenţa oricăror documente…”³²⁸.Sfruntînd lipsa de dovezi, ideea că, la sfîrșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, partea de sud-est a Moldovei ar fi făcut parte din Ţara Românească continuă să fie dominantă în istoriografia română. Totuși sînt și cercetători cu autoritate incontestabilă în domeniu care nu împărtășesc această părere sau măcar nu subscriu la ea întru totul. V. Spinei, de exemplu, în unul din cele mai serioase studii privind istoria constituirii statelor medievale românești, demonstrează că, după retragerea tătaro-mongolilor din Moldova, fenomen ce s-a produs, după părerea sa, îndată după 1369, cînd încetează baterea monedei tătărești dincoace de Nistru, autoritatea domnilor moldoveni s-a extins asupra întregului spaţiu pruto-nistrean³²⁹. Nu se va limita însă la acest enunţ, ci va semnala „existenţa mai multor dovezi că în cel de-al 9-lea deceniu al secolului al XIV-lea în hotarele statului moldovenesc era înglobat întregul spaţiu carpato-nistrean”, mergînd chiar mai departe, pentru a susţine că „încorporarea laturii de sud-est a Moldovei la restul voievodatului se situează însă într-un moment cronologic anterior, corespunzător probabil cu domnia lui Laţcu”³³⁰, ceea ce ar însemna aproximativ anul 1370³³¹.