Heiner Feldhoff, Prietenul lui Nietzsche – Istoria vieţii lui Paul Deussen
Traducere din limba germană: Corneliu Sterian, Editura Herald, Colecţia Cogito, Bucureşti, 2011, 298 p., aici pp. 115-122.
HEINER FELDHOFF s-a nascut in anul 1945, luna mai si a crescut in Duisburg, Germania. A studiat germanistica si romanistica la Universitatea din Muenster. Pana in 1996 s-a aflat in slujba scolii. In prezent, traieste in Oberdreis langa Koblenz din Westerwald, asadar, in satul in care s-a nascut Paul Deussen. Este membru al Uniunii Scriitorilor Germani. Scrie lirica, proza, biografii, traduceri. Inainte de viata lui Paul Deussen, a carei traducere o aveti in maini, Heiner Feldhoff a scris o biografie a lui Henry David Thoreau "Vom Glueck des Ungehorsams" (Despre fericirea nesupunerii), 1989 si una a lui Albert Camus "Paris, Algier" (Paris, Alger), 1991. A tradus din americana "Vom Wandern" (Walking, Essay), 1983, din franceza "Lyrik aus dem Elsass" (Lirica din Alsacia), 1993 si din coreeana (in colaborare cu Hanju Yang) "Schwarze Blume" (Floare neagra, roman de Kim Yeung-ha), 2010. In 1996, activitatea sa literara a fost rasplatita cu premiul Joseph Breitenbach. A colaborat la "Literarische Reisefuehrer Rheinland-Pfalz" (Ghid literar de calatorie Renania-Pfalz), 2001. Intre alte publicatii literare, mentionam: "Mehr Licht. Notizen aus der Provence" (Mai multa lumina. Insemnari din Proventa), 1987; "Waffelbruch" (Ruptura de napolitana), 1987; "Kafkas Hund" (Cainele lui Kafka), istorii foarte scurte, 2001; "Landzungen. Notizen aus nichtigem Anlass" (Limbi de pamant. Insemnari cu neinsemnat prilej), 2003; "Der loechrige Himmel" (Cerul ciuruit), povestiri, 2005. Heiner Feldhoff a organizat o casa memoriala Paul Deussen in Oberdreis, satul natal al marelui filosof si indolog german.
Prietenul lui Nietzsche descrie firul vietii cunoscutului filosof, Paul Deussen (1845-1919). Indolog de renume si membru fondator al societatii Arthur Schopenhauer, Deussen a legat o prietenie de o viata cu Friederich Nietzsche, care a luat nastere inca din anii de scoala la Pforta. Profunda si durabila, legatura dintre cei doi avea sa dea un nou puls vietii filosofului in devenire. Nietzsche, care intervenea repetat in educatia si formarea profesionala a prietenului sau, a devenit curand "destinul" lui Deussen. Abia cand drumurile lor s‑au despartit si ei nu‑si mai scriau decat ocazional si se revedeau inca si mai rar, a reusit Deussen sa se emancipeze de puternica influenta a prietenului sau si sa‑si implineasca propriul destin. Heiner Feldhoff arata in ce chip aceasta prietenie a evoluat, punandu-l pe Nietzsche intr-o noua lumina, prin prisma vietii lui Deussen, pe care o descrie cu elocventa si maiestrie pornind de la anii copilariei in casa parinteasca din Westerwald si pana la maturitate, in calitate de profesor de filosofie la Universitatea din Kiel. Deussen era pe timpul sau, alaturi de lingvistul Friederich Max Mueller, care preda in Anglia, personalitatea care dadea tonul in materie de cultura si spiritualitate indiana; traducerea sa a celor Saizeci de Upanisadecontribuise la cresterea subita a fortei de atractie a gandirii si credintelor asiatice in tarile vorbitoare de limba germana. Si dificilul sau amic Nietzsche il innobila cu o buna concluzie: in scrierea Genealogia moralei, el vorbeste despre "primul adevarat cunoscator al filosofiei indiene in Europa, prietenul meu Paul Deussen."
Romanţă ucraineană
Sunteţi un buddhist!
Să scap de‑a dragostei durere
Rămân acuma singur mai mereu,
Căci ocolesc a Maşei apropiere
Ca slobod fiind să fiu iarăşi eu!
Puşkin
Deussen îl întrebase fără înconjur pe Kancin dacă noul său post în castelul principesei Cerbatov i‑ar permite o căsătorie cu educatoarea Olga Kroß, care după datina rusească se numea Olga Alexandrovna. În timpul acesta, bărbatul de 35 de ani ajunsese să se gândească dacă o şedere mai lungă în Rusia, întreprinsă numai în scopul câştigului, n‑ar sta în calea unei întemeieri a propriei familii; nu, îşi zicea el, nu vrea să renunţe nicidecum „la învăţăturile pe care viaţa le dă în căsnicie“.1 Aşa se născu ceea ce el numea „proiectul matrimonial“ al său: o toană a cuiva care încă nu s‑a îndrăgostit?
Kancin era de părere că, cert, ar fi posibil să se instaleze un al doilea pat în dormitorul rusesc al lui Deussen, în măsura în care înţelege să se facă indispensabil la Cerbatovi. Pentru conversaţie elevată, erau presupuse cunoştinţe de franceză foarte bune, de care Deussen dispunea între timp, dar o condiţie era şi învăţarea limbii ţării, iar el folosi săptămânile libere dinaintea plecării în provincia ucraineană pentru studiu individual intensiv cu ajutorul unui manual ce conţinea o nuvelă de Puşkin, pe care el şi în vârstă de şaptezeci de ani, aşadar dublul celei avute pe atunci, ştia să o recite pe de rost.
La ducere, el se întâlni în apropiere de Viena cu fratele său Werner, care lucra aici ca inginer într‑o uzină siderurgică. În faţa fratelui căsătorit (şi de două ori tată), el făcu pe călugărul care merge la mănăstire şi‑şi ia adio de la cele lumeşti – ce‑i drept, cu o sută de ţigări în bagaj. Werner însă îl ironiza că face „curte ca un craidon“ oricărei fete drăguţe. Pe o atrăgătoare evreică, cu care călători cu trenul prin Galiţia vreme de o zi şi o noapte, n‑avea să o uite niciodată, îndeosebi îi va rămâne neştearsă în amintire apariţia ei „dimineaţa, când îşi făcea toaleta, lăsând să unduiască împrejurul frumoasei ei feţe o bogăţie de păr lung, des şi de un negru strălucitor“2, un detaliu pe care fiica Erika Rosenthal‑Deussen, ca editoare a memoriilor sale, l‑a suprimat.
Regiunea ucraineană din jurul localităţii Ternîi, numită odinioară Mica Rusie, unde se afla proprietatea princiară, este un platou înalt cu roditoare văi de râuri săpate adânc. Populaţia ţării, chiar dacă iobăgia fusese abolită, trăia de bine de rău, însă fără a duce lipsă, în dependenţă de Excelenţa Sa, principele. Oamenii locuiau în bordeie din împletitură tencuită cu lut, cu podea din pământ bătătorit şi dormeau pe paturi de lemn sau pe un enorm cuptor de lut, focul fiind întreţinut de afară cu snopi de paie. Mersul fermecător şi graţios al „femeiuştilor“, care vara veneau în fugă desculţe, „cu picioarele dezgolite până la genunchi“, noul educator din Germania îl privea cu plăcere.
În castelul Cerbatovilor, cu faţada sa având treisprezece ferestre, amplasat cu distincţie pe o înălţime de teren, Deussen, după cum plănuise, căuta să se poziţioneze la vedere în alaiul oaspeţilor aflaţi acolo în serviciu, pe undeva între medicul casei şi administratorul grajdurilor de cai. La modul serios avea puţin de făcut, n‑avea altă treabă decât să supravegheze educaţia celor şase copii, de care se ocupau Olga Alexandrovna şi un învăţător auxiliar rus, precum şi o oră de germană pe zi cu cel mai mare dintre ei, Nikolai, care avea unsprezece ani. În locul acestuia, era pentru început din nou el însuşi cel care învăţa; aşa cum o făcuse cu Georges în franceză, el se exersă silitor la rusă şi luă ore de călărie, pentru a face faţă ca însoţitor la cavalcadele princiare şi de asemenea pentru a se afirma în ochii frumoasei Olga. Cât privea proiectul său matrimonial, în camera sa se găsea într‑adevăr un al doilea pat, dar şi un al treilea şi un al patrulea, pentru Nikolai, Serioja şi Pavel, cei trei băieţi... Înot, călărie, gimnastică, mâncare, dansuri, jocuri: Deussen era satisfăcut, numai rublele să curgă.
Îi rămânea timp pentru a reflecta, pentru a scrie poezie: călare pe Pegasul său tânăr şi sprinten, el scrise în limba rusă o odă în picioare de vers în metru sapphic, în vreme ce „ei potcoveau graţioasele picioruşe ale gingaşei mele Maşa“. El încă nu părea să priceapă că tandreţea sa poetică era în realitate inspirată de Olga Alexandrovna; în sfârşit, răsucitul cap înţelese totuşi ceea ce inima ştia de multă vreme: „Drept urmare a proiectului meu matrimonial, în mine încolţise o tandră înclinaţie spre Olga, ce curând deveni o trudnic tăinuită dragoste.“3 În această dispoziţie interpreta el şi ataşamentul unui mic papagal, care şedea toată ziua pe umărul său, ca îndrăgostire.
Totuşi, deocamdată, „galanteria veacului nostru“ bloca „instinctul natural proaspăt“, după propriile cuvinte ale lui Deussen, pe care, ce‑i drept, el le utiliza într‑un cu totul alt context şi anume referitor la caracterul nefericitului Georg, pe care‑l doborâse un brutal cod al galanteriei. La fel ca dragostea, moartea era şi ea o temă acută ce nu‑i dădea pace şi‑l făcea să recurgă la scrierea poetică drept mijloc de liniştire. Este astfel de presupus că el şi‑a început încă pe când se afla în Rusia scrierea sa comemorativă pentru Georg Kancin unde prezintă lucrurile în roz, inserându‑i un poem compus în alexandrine pe care, vrea Deussen să ne facă să credem, l‑ar fi scris Georg, dar născut mai degrabă de sub propria lui pană, motivul unei tihnite scene de iarnă în faţa căminului, când afară suflă vânturile îngheţate, trimite prea desluşit la învăţatul neamţ pufăind din ţigară, căruia viaţa îi apare ca o carte în care el frunzăreşte înapoi până în zilele tinereţii sale (westerwaldeze).
Aici lodbele din căminul casei domnitorului, acolo focul de paie din cuptorul de lut al supuşilor... O atitudine belicoasă în bordeie contra palatelor, Deussen nu întâlneşte însă nicăieri, mai degrabă una târâtoare; îl impresionează neplăcut cum un meşteşugar, expediat pe drept de principe, se retrage de-a-ndăratelea cu plecăciuni făţarnic de adânci. La rândul lor, locuitorii castelului coboară numai rareori în sat, de fiecare dată însă la iarmaroc: neuitată rămâne pentru Deussen priveliştea unui lanţ de cerşetori orbi care, ţinându‑se strâns unii de alţii, se poticneau prin mulţime, „cel din frunte cu mâinile ridicate“. Cel căruia lumea i‑a devenit carte îi vine imediat în minte un portret literar, un loc din Ka}haka‑Upani{ad:
Răsucindu‑se în adâncimea neştiinţei,
Închipuindu‑se pe sine înţelepţi şi erudiţi
Astfel aleargă încoace şi încolo, fără ţel, smintiţii
Ca orbi pe care îi călăuzeşte unul şi mai orb.
În aceste artistice versuri albe, păstrând în amintire experienţa sa rusească, va traduce Deussen mai târziu textul originar, onomatopeic cu mulţi de i ca expresie a jeluitoarei litanii a orbilor, în aliteraţii, atunci când pune în legătură înţelepciunea (închipuită) şi amăgirea. Nu se răsfrânge, totuşi, morala acestei parabole asupra lui însuşi? Nu pierde el pripit „din ochi“ reala mizerie a orbilor? Ambivalenţa de erudiţie şi prostie – o temă de viaţă şi pentru eruditul Deussen, ce nu se face remarcată abia în Rusia. Numai că el apare atunci drept prostul pur, pe care complexitatea situaţiei şi străinătatea nu‑l intimidează, care, ca gânditor (spune Nietzsche!) înţelege să ia lucrurile mai simple decât sunt ele şi este şi în „viaţa adevărată“ adesea de o zguduitoare simplitate: astfel, şi ca adult, s‑a lăsat el păcălit la o degustare de vinuri că, pentru a‑ţi păstra capul limpede, trebuie să bei mereu un coniac între două probe. Şi acum în Rusia i se întâmplă ca, în sala de serbări a satului, în faţa moşierilor invitaţi, la o periniţă cu ochii legaţi (!) să o sărute pe atrăgătoarea Tatiana, în vreme ce sătenii, penibil impresionaţi, cască ochii.
Îl atrăsese în cursă învăţătorul auxiliar rus, un şmecher care, indiferent de educaţia sa precară, era foarte dorit de damele din castel, de Olga aşijderea, ca dansator elegant şi cavaler, ca partener de joc în salonul de seară, pe scurt ca maître de plaisir. La asemenea petreceri de soi, Deussen făcea clar figura cea mai rea. Odată, în vreme ce dansa cu mama principesei, care‑şi petrecea iarna la castel, aceasta îi aruncă uluitului neamţ un indignat „Vous n’avez pas de grâce“. Ea avea desigur dreptate, darul uşurinţei de a conduce lin îi lipsea. Şi în conversaţie cu principesa, care se întreţinea cu plăcere pe chestiuni religioase, el greşi tactica, susţinând tocmai punctul său de vedere despre Sinele divin din propriul lăuntru, aşa încât aristocrata rus‑ortodoxă, iritată, se ridică brusc şi convorbirea se întrerupse cu cuvintele, că ea e creştină „şi Dvs. sunteţi un buddhist!“
Buddhist, Deussen hotărât nu era, pentru el, mult mai vechiul brahmanism (astăzi, în sens lărgit: hinduismul) era şi rămânea acea dimensiune a gândirii şi a credinţei care extindea decisiv sentimentul creştin moştenit şi niciodată părăsit – numai că aici era prea târziu pentru a continua dialogul inter‑religios, el îşi pierduse din nechibzuinţă favoarea nobilei dame. Şi ce era cu Olga? Numai din mărturisirile autobiografice ale eroului nostru, această poveste de dragoste e greu de reconstituit. Dacă era una. Fiindcă „în împrejurările respective“, nu ajunsese la nici o „convorbire explicativă“, susţine Deussen. Dacă el ştiu deja să se apropie de o străină Tatiana, de ce nu şi de Olga, cu care se întâlnea zilnic? Atmosfera din castel era absolut tolerantă în lucruri erotice, în orice caz se poate spune asta referitor la stăpânul casei, căruia înţeleapta principesă îi trecea cu vederea „o anumită slăbiciune pentru femei tinere şi atrăgătoare“, pentru ca „folosindu‑se de aceste femei“, între care se număra şi Olga, „să‑şi cârmuiască soţul total după voia ei“.
În conservatoarea imagine despre femei a lui Deussen, bărbatul, potrivit naturii, drept cap al familiei era cârmuitorul, în monarhia constituţională a căsniciei (ca mai tânără şi de aceea adesea semnificativ mai tânără), femeia îşi avea locul alături de bărbat. Remarcabil desigur, el admira femeile independente, dacă rămâneau fenomene de excepţie, şi‑i dispreţuia pentru aceasta pe slabii reprezentanţi ai propriului sex care, ca principele, se lăsa manipulat de „muieruşti“ ca marionetele. Lui Deussen îi vin în minte diminutive mereu noi, ca şi cum ar vrea să se apere şi în amintirile sale de puterea seducătoare şi intrigantă a acelora pe care, aşa cum citise el la Schopenhauer cel neprietenos cu femeile, la timpul potrivit, natura le‑a echipat cu un „efect‑bombă“ pentru a asigura perpetuarea speciei.
Din punctul de vedere al Olgăi, noul educator nu era o partidă rea; ea făcea ce putea, îi arunca priviri drăgăstoase, îl făcea gelos, o convinse să vină pe temperamentala ei soră pentru a abate insistenţele principelui – totul zadarnic, era începutul iernii, raporturile sale cu Olga s‑au răcit, scrie Deussen, fiindcă ea, „oricât de drăguţă era exterior, lăsa totuşi să se recunoască tot mai desluşit o puţinătate a conţinutului lăuntric“. Ce anume efectiv a înclinat cumpăna, rămâne deschis. Întreaga întreprindere rusească se dovedi o neînţelegere de ambele părţi. Departe de a se fi făcut indispensabil şi de a promova majordom – Dr. Deussen era o numire greşită în post. Dispoziţia se schimbă brusc, cele trei femei, principesa, mama ei şi ofensata Olga hotărâră să‑l concedieze pe educatorul neamţ şi‑i sugerară aceasta principelui. „Calităţile dvs. nu se impun la copiii noştri“, spuse principele, atingând cu aceasta miezul problemei. Căci propria relatare a lui Deussen, care menţionează papagalul capabil de învăţătură de pe umărul său, dar nu înzestrează pe nici unul din copii cu contururi individuale, nu trăda oare că, pedagogic, el nu era aici de fapt indispensabil?
Deussen reacţionă la concediere îngrozit, înţelegător şi uşurat totodată. Tocmai se sărbătorea Sfinţirea Apei şi se scosese dintr‑un iaz îngheţat o mare cruce de lemn. Simbolisticii religioase el o opuse pe a sa proprie: în săptămânile dinaintea plecării definitive, ca tânăr bărbat mânios – cu bunăvoinţă, ni‑l putem imagina aşa –, el îngrămădi un bulgăre de zăpadă tot mai mare de la o zi la alta, care „până să se topească, avea să‑mi perpetueze amintirea încă luni bune“. Mai bogat cu patru mii de mărci în foaie de schimb şi trei sute douăsprezece ruble în bani peşin, după o şedere de opt luni, pe 14 februarie 1880, Deussen îşi luă adio de la Cerbatovi cu cordialitate rusească, inclusiv de la Olga, „care zăcea bolnavă sus în camera ei“ şi, îmbrăcat într‑o blană nouă, se urca în sania cu cai care în patru ore de mers în clinchet de zurgălăi îl aduse în gara Voroşba.
Între bagajele sale, erau două lăzi cu scrieri vedice şi dicţionare de sanscrită; o bucurie anticipată la gândul scufundării din nou în Oceanul Indian de Spirit umplea inima celui ce se întorcea acasă. După lungi ani de pribegie, în sfârşit să ajungă în centrul propriu, în sfârşit să poată exercita profesia de căpătâi a vieţii sale! Şi nu cumva din nou ca profesor de şcoală! O dată în lume şi apoi director la Hadamar?? Pentru ambiţia unui docent privat ca el, numai capitala intra în discuţie, nemijlocita apropiere de cei puternici din ministerele şi facultăţile berlineze.
Ah, îl aşteptau şi „banul german, berea germană şi obişnuitul şniţel cu cartofi prăjiţi“. Şi noutăţi de la vechii prieteni, de la Nietzsche, a cărui recentă lucrare Călătorul şi umbra sa încă nu o cunoştea. Poate că editorul şi autorul erau reţinuţi cu trimiterea de exemplare gratuite; oricum, cenzura rusească interzisese oficial introducerea scrierilor lui Nietzsche. Poate însă că prietenul nu ştia nimic de jocul în deplasare al lui Deussen din Ucraina. Vestea despre moartea lui Georg („împuşcat în duel“) o primi Nietzsche abia luni bune mai târziu într‑o scrisoare de la Overbeck, care cu privire la Deussen întreba: „N‑ai auzit nimic de curând?“6
Nu, pentru mult timp nu auziseră nimic unul de altul. Dacă Deussen aprobase aforismul 267 („Nu există educator“) din cartea Călătorul şi umbra sa, care pretinde de la gânditor să vorbească numai de „auto‑educaţie“? La sfârşitul vremurilor când se ocupaseră de educaţia altora, pentru unul atât de fatal, pentru celălalt atât de banal, Deussen putea cel puţin spune cu Nietzsche că se descoperise pe sine ca „autodidact“? Propriul rezumat al lui Deussen sună dezamăgitor de lucid:
Pe ansamblu, aş putea privi cu satisfacţie la cariera mea de educator vreme de şapte ani, de acum încheiată. Am câştigat o sumă de 25000 de mărci şi cu asta mi‑am asigurat un venit de o sută de mărci pe lună. Am făcut îndeajuns cunoştinţă cu acel high life al marilor acestei lumi pentru a nu mai râvni violent la aceasta.7
Note:
1 ML, p. 188
2 MLM, p. 376
3 ML, p. 197
4 Şaizeci de Upani{ade, p. 272; Deussen face aluzie în acelaşi timp la spusa lui Isus despre orbul care‑i conduce pe orbi (Ev. după Matei 15.14 precum şi 23.24)
5 KSA III, p. 504
6 KGB II, 6,2, Nr. 1234, 29.09.1879
7 MLM, p. 391