Ultimul canibal. Jurnal de antropolog

de Hanna BOTA

 

   Aş fi vrut ca, scriind despre ei, triburile uitate de vreme în munţii vulcanici ai insulelor Pacificului, să scriu despre fioroşii planetei noastre, dar i-am descoperit inocenţi şi blânzi. Atunci m-am trezit că, vizavi de ei, eu aparţin lumii de dincoace, noi fiind cei agresivi în dorinţa noastră de a pătrunde acolo şi a-i „civiliza”, miraţi că încă au frunze în loc de haine, că mănâncă şopârle la cină, că mai cred că-n pietre se ascund spirite gata să se răzbune dacă nu sunt venerate în ceremoniile lor. În acelaşi timp, m-am descoperit iubindu-i, dornică să le pătrund sufletul ascuns în candoarea naivă a necunoaşterii.

                                                                                                                                   Hanna Bota

 

O zi ca simplă femeie

(fragment)

 

Maktuan avea un telefon mobil la el în Port Resolution, acum, ajutat de voluntarii de dinaintea mea, are unul şi aici acasă, ca să poată comunica cu Labo, nu e exagerat de scump să vorbeşti în reţeaua Digicel, dar e nevoie de bani ca să încarci cartela. Maktuan tocmai a luat salariul, aşa că dă foarte des telefon, dar n-o sună pe Labo, ci mă sună pe mine. Vrea să ştie fiecare pas, să ştie dacă am fost unde a programat întâlniri, dacă mi s-au dat informaţii satisfăcătoare, dacă familia se ocupă de mine, în sfârşit, găseşte tot felul de motive să mă sune de multe ori pe zi, deşi semnalul e slab. Eu nu mai ştiu cum să fac să nu-i mai răspund, deoarece consumă bani; în plus, sunt tot timpul cu Labo lângă mine, o umbră neagră, râzând cu gura până la urechi, când o privesc, puţin mai introvertită când nu se ştie privită. Iar eu nu vreau să aibă vreo supărare din pricina mea, nu vreau ca bărbatul ei să mă sune pe mine, chiar dacă îmi lipsesc explicaţiile lui, chiar dacă niciun ghid nu va mai fi ca el, nu vreau ca femeia asta mică şi fragilă, mamă a şase băieţi, muncind din greu la grădină, muncind în coliba-bucătărie, crescându-şi băieţii (pe cei mici, căci cei mari sunt cu Maktuan), să aibă vreun nou motiv de tristeţe. Aşa că mă fac că nu aud telefonul, dar ea îmi atrage atenţia de fiecare dată, sunatul telefonului e eveniment, uneori se adună în jurul meu cu toţii, să audă ce vorbim. În astfel de momente, îi spuneam, de-a dreptul, s-o întrebe pe ea şi îi pasam femeii telefonul, auzeam cum o ia la rost, cum îi porunceşte ce să facă pentru a mă conduce la locurile propice studiului meu.

Azi ar trebui să mergem într-un sat ca să văd o altă ceremonie, tot un sat tradiţional, dar îmi dau seama că femeia e deja obosită, iar mâine avem de vizitat satul cu închinătorii lui John Frum, ceea ce nu voiam să pierd, aşa că-i spun lui Labo că azi nu mergem nicăieri, stăm acasă, pur şi simplu, şi nu facem nimic. Se luminează la faţă. Dar ce va spune Maktuan? O să fie supărat, o s-o certe, nu, n-ai nicio grijă, dacă sună, îi spunem că eu am hotărât aşa, nu poate să mă oblige să mai mergem undeva, dacă eu renunţ. Aşa s-a întâmplat, am pierdut un nou sat tradiţional cu ceremoniile lui, dar nu puteam abuza de femeia asta micuţă, cărându-şi copiii în braţe, ca să putem traversa munţii.

Vom spăla haine, mă anunţă ea. Nu, nu în râpă la izvor, mergem în satul mamei, acolo este apă, acolo o să luăm şi prânzul. Zis şi făcut, ştiam ce bucurie e pentru ea să fie în satul părinţilor: punem hainele murdare în coşuri din bambus, le legăm în boccele, eu le pun într-o covăţică de plastic (primită de la cei de dinaintea mea), îmi iau şamponul şi pornim.

Labo e numai bucurie, copiii vin alergând, oboseala nu poate fi pusă la socoteală, cu noi e şi Nao, una dintre verişoarele care doarme cu Selina în coliba alăturată. În sat, îmi spăl părul în covăţică, fetele din sat îmi toarnă apă să mă limpezesc, e un spectacol pentru ele cum părul se împrăştie în apa spumată a vasului, Nao râde tot timpul, mă şterge, iar pentru că am uitat să-mi aduc pieptenele, cer unul fără să mă gândesc că pot primi şi nişte larve de păduchi; Iawilam, soţia lui Nayeu fuge în colibă să-mi aducă unul, ce să vezi!, e acela mov, cu oglindă cu tot, pe care l-am oferit gazdei mele în prima zi. Se vede ce mult îşi iubeşte familia, cumnata i le-a oferit ei; nu erau folosite, erau ţinute undeva ca obiecte noi, nu mă voi contamina cu paraziţi.

Aş fi vrut să merg în pădure să mă spăl cu totul, fetele spuneau că pot rămâne în sat, că nu mă vede niciun bărbat, sunt plecaţi la muncă, pot să mă dezbrac liniştită, dar mie îmi era jenă, pădurea fiind totuşi departe, m-am ascuns între colibe, aşa că mă dezbrac de tot; Iawilam îmi toarnă apă cu o cană, ca să definitivez duşul. Abia când am terminat, după ce m-am şi îmbrăcat, am văzut că, nu departe, doi bărbaţi tineri priveau printre copaci, fără nicio jenă. Când m-am uitat spre ei, şi-au scuturat mâna în semn de salut; da, frumos, îi spun, uite, femeie, erau doi bărbaţi care mă priveau, nu, ridică ea din umeri, nu se vede până aici, nu te-au văzut, ripostă ea. Cum să nu mă vadă, eu îi văd bine pe ei, deşi e umbră acolo, iar eu sunt în plin soare. Ce să le spun, va trebui să fiu mai atentă, Iawilam nu m-a păzit deloc de privirile indiscrete, iar pielea mea albă e mult mai vizibilă ca a lor, chiar şi de la distanţă. Eram pândită mai tot timpul.

Mi-am întins hainele spălate pe o sfoară improvizată, se uscau mai repede decât să le întind pe iarbă, cum făceau ei. Labo nu spăla, îi dăduse lui Nao toate hainele, fetele o ajutau ca nişte servitoare, femeile mai în vârstă erau „matroanele” clanului, dădeau dispoziţii celor tinere, punându-le la muncă. Pe Nao am surprins-o de câteva ori îmbufnată, într-o zi chiar a plâns, pentru că voia să vină şi ea cu mine, ca şi Selina, voia să mă însoţească pretutindeni, dar Labo o punea la muncă. Labo insistă să nu spăl nici eu, s-o las pe Nao, ea va fi foarte încântată să-mi spele şi hainele mele, şi-apoi ale mele nu erau murdare, spunea ea, sigur, nu aveam pete pe haine, dar purtându-le, trebuiau spălate, transpirasem abundent, zi de zi. N-am acceptat, le-am spălat eu cu şamponul, se făcuseră clăbuci în apa dezmorţită. Am lăsat-o şi pe Nao să frece hainele acelea foarte pătate cu apa din covăţica mea, spălatul lor semăna cu cel din timpurile bunicilor noştri, frecând rufele pe un lemn, lovindu-le cu o altă bucată, dar fără să cunoască beneficiile leşiei folosite de bunici; am încercat într-o zi să le spun ce mare putere de curăţare are soluţia de cenuşă fiartă, am făcut o demonstraţie, dar nu cred că vor fi rămas cu această informaţie, obiceiurile străvechi sunt greu de schimbat, chiar dacă afli noi descoperiri.

Mâncăm o supă tanneză în care sunt macaroane, Nayeu a făcut cumpărături de la oraş special pentru mine. Îl privesc pe Ansel, cel mai mic dintre fiii lui Labo cum pescuieşte din farfuria lui, cu mânuţele murdare, macaroanele alunecoase care nu se lasă prinse. Labo nu se sinchiseşte de mizeria de pe mâinile copiilor care mănâncă direct din farfurie, nu am văzut-o niciodată spălându-şi copiii, poate c-o face şi nu am apucat eu să văd, dar îmi dau seama că stresul educaţiei unui copil lipseşte cu desăvârşire. Ei nu sunt certaţi şi nici chinuiţi să înveţe tot felul de gesturi pe care noi le dorim ştiute de copiii noştri. De exemplu, nu contează dacă se pătează, nu trebuie să-şi ţină hainele curate, nu trebuie să nu strice obiecte, jucării, pentru că ei nu au, orice obiect cu care se joacă e în starea sa naturală (pietre, crengi, frunze) – dacă se strică, se aruncă, se găseşte altul; se joacă adesea cu maceta, cu crengi ascuţite, niciodată nu am văzut să se impacienteze cineva că ar putea păţi copilul ceva, chiar dacă le atrăgeam atenţia, ridicau din umeri, râdeau: da, o să fie bărbat puternic. Atât, nici vorbă de griji. Copiii nu trebuie să salute frumos, nu trebuie să nu vorbească neîntrebaţi, pentru că oricum nu vorbesc deloc în societate, nu trebuie să mănânce tot din farfurie, pentru că nu sunt îmbiaţi cu mâncare în exces, mănâncă doar cât vor, dar pentru că nu există gustări între mese, nici dulciuri care să le ia pofta, când se serveşte masa, fără nici o rugăminte, copiii mănâncă porţii ca oamenii mari, li se pune în farfurie ca oricăruia dintre adulţi. Mănâncă atât cât le trebuie, restul este dat altuia, care continuă. Dacă nu vor să se spele sau să-şi sufle nasul, nu e nicio problemă, pot să stea murdari cât vor. Nu contează cum învaţă la şcoală, nimeni nu cere note mari de la copii, fac atât cât pot, cât îi duce capul – acolo unde se face şcoală, că mulţi nu fac deloc. Nu li se cere nimic care să fie resimţit ca presiune din exterior, ei doar imită ceea ce văd că fac adulţii. Învaţă cântecele şi dansurile văzând cum fac cei mari, învaţă să gătească, să lucreze grădina, să aibă grijă de fraţii mai mici, iar pentru că tentaţiile de joacă sunt mult mai reduse faţă de ceea ce oferă societatea noastră de consum, ei preferă să fie utili, decât să se plictisească nefăcând nimic. Se integrează devreme în rostul familiei, devin responsabili de la vârste mici, aşa că o fetiţă de zece ani este deja potrivită să gătească, ştie s-o facă, îşi îngrijeşte fraţii ca o mămică, de aceea nu m-am mirat când Maktuan mi-a spus că Labo ar mai dori un copil, îşi doreşte foarte mult şi o fată, aşa că vor mai încerca; femeii nu-i era groază să înceapă travaliul unei noi naşteri, alăptatul şi căratul în spate al unui alt copil. Cred că îşi doreşte din tot sufletul ca o fată din pântecele ei să fie dată înapoi în casa părinţilor, în schimbul ei, ca soţie la vreunul dintre băieţii lui Nayeu, îşi iubeşte foarte mult familia, de aceea nu vrea să se mute definitiv în Port Resolution. Deşi condiţiile sunt grele, viaţa de clan face ca totul să pară mai simplu, să nu ai singur responsabilitatea vieţii altora.