Raluca CIOCHINĂ

greva tăcerii

Ed. Casa de Pariuri Literare, 2011

 

Raluca Ciochină s-a născut în Constanţa la data de 28 septembrie 1983, într-o familie de ingineri. A absolvit Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”, secţia Informatică, însă în cla- sa a X-a a cotit-o brusc şi fără întoarcere către literatură. A fost membru activ al cenaclului Pătratul literar, condus de Mircea Ţuglea, în revistele căruia (Supli- mentul de Marţi al ziarului Observator de Constanţa şi www.marti.ro) a început să publice recenzii şi diverse alte articole în 2002. A absolvit Facultatea de Lite- re (secţia Română-Engleză Americană) de la Universitatea din Bucureşti, mas- teratul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea din Bucu- reşti, iar în prezent este doctorand la acelaşi Centru, sub coordonarea prof. univ. dr. Sorin Alexandrescu. Din 2002, a colaborat cu revista Litere din Târgovişte, cu Observator cultural şi cu România literară, scriind recenzii şi articole de cultură. A lucrat ca redactor şi traducător la câteva edituri (Polirom, Corint, Curtea Veche) şi a predat în ultimii ani limbile engleză şi germană în învăţământul privat. Din luna martie 2011 a colaborat ca voluntar la ANCAAR, în prezent fiind angajată la acest ONG. În 2005 a fost unul dintre membrii cenaclului 314 condus de Simona Popescu, iar în 2008 a debutat cu proză în romanul colectiv Rubik, apărut la Editura Po- lirom (debut colectiv). A publicat poezie pe www.marti.ro şi www.liternet.ro, iar în iulie 2010 a parti- cipat la Festivalul de poezie şi muzică de cameră „Poezia e la Bistriţa”, unde a citit fragmente din manuscrisul cărţii greva tăcerii.

 

 

mamă, tu nu ştii nimic despre mine cine sunt şi ce-mi amintesc

 

povestea trebuie spusă în tăcere

pentru că niciuna din noi

nu mai poate înţelege cuvintele

 

 

în casa tatălui meu

copii cu feţele murdare se-mbrăţişează

în tăcere până adorm

 

nu le spune nimeni nicio poveste

 

 

nu aud voci

sunt prea multe guri în mine

căci tata e monstrul cu şapte capete

care mă devorează în tăcere

 

 

cine sunt eu altcineva decât cea care tremură când tata o arată cu degetul pe perete

 

sunt copilul femeia mama bărbatul fratele pe care nu l-am avut niciodată

 

şi în mintea mea trebuie să refac totul e ca şi cum aş uita

că tata-şobolanul roade noaptea oblonul de lemn şi gratiile şi piciorul patului

 

 

spune-mi ce simţi, nu ce gândeşti

 

simt cum cineva îmi bate cuie în gât ca să tac

iar eu mă prăbuşesc

pe iarba atât de verde din caietul de desen

de-acum douăzeci de ani

 

 

din cameră în cameră bântui în casa tatălui meu

şi mă văd cum stau ghemuită în colţ

cu pantofii mei albaştri cu şosetele mele verzi

cu salopeta-iepure maro

albă ca varul mă fac una cu peretele

 

 

pe tatăl meu îl cheamă Valentin

 

iar la ora şase vine sfârşitul lumii odată cu el

şi cu firele lui albe de păr

pe care spune că i le-am scos eu

 

 

 

aici se face tăcere

când tata blochează uşa de la intrare

şi începe să bată

cu tocul de la pantof în masă

 

 

e întuneric

 

când tata face greva tăcerii nu am voie să aprind lumina

cum nu am voie să rup florile-n parc sau să calc pe iarbă

 

 

este ora şase şi a venit nenea să ne aşezăm cuminţi

în pat

 

îmi ţin respiraţia

să nu care cumva să se audă vreun sunet

 

totul va fi bine

fără sticlele de bere încă pe jumătate pline

fără hainele aruncate grămadă

în mijlocul camerei

pentru ca eu să le pun încet la loc

 

 

şi ce faci cu frica

 

când vine ziua o îmbrac să plece

dar frica rămâne acasă şi are grijă de mine

 

 

în camera mea din casa tatei ascult încă

frica îmi cutremură oasele îmi zdrobeşte degetele

 

mă lipesc de orice să simt atingerea

 

 

când aveam şase ani mama mi-a dat biletul pe care tata îl lăsase pe masa de la bucătărie. am văzut că pe hârtie scria greva tăcerii. abia după douăzeci de ani mi-am dat seama că eu atunci nu ştiam să citesc.

 

 

tataia ar vrea să-mi intre în cap şi să rămână acolo

 

din dormitorul lui

îmi spune povestea aşa cum ar trebui s-o ştiu,

stă pe marginea patului cu capul plecat

 

iar eu

tot ce-aş vrea e să-mi pun genunchii jur-împrejurul piciorului mesei

şi să mă iubesc în linişte

 

în spatele mesei în întuneric cine mă ştie cine mă recunoaşte

 

 

când mama mă-ntreabă

cât o s-o mai aştept să vină

 

îmi imaginez

că e păpuşa din şifonier

pe care nu am voie s-o ating

 

 

tataia a făcut cu mâinile lui casa mamei

şi va pleca de-acolo

numai cu picioarele înainte

 

nu vrei să-i vezi durerea

 

 

ar fi fost mult mai simplu să uiţi

 

să-mi bag iar toate cărţile-n saci hainele-n saci visele-n saci viaţa în saci şi să fug din oraş în oraş

din casă în casă

din bărbat în bărbat

 

dar nu pot

tot mai visez că umblu goală pe străzi

de la brâu în jos

 

 

tata a zburat în cer

 

mamaia încă mai trăieşte

are dinţii în pahar şi de frică stă cu oliţa sub scaun

acum e doar bătrână

 

acum o să fie bine