Cristina ISPAS

Rezervaţia

Ed. Casa de Pariuri Literare, 2011

 

Cristina Ispas s-a născut la 29 august 1979, în Corabia. A absolvit Facultatea de Litere şi Masteratul de Literatura Română Modernă şi Contemporană la Universitatea din Bucureşti. Doctor în filologie, din 2008, cu o teză despre poezia postdecembristă. A debutat în volum în 2007, la Editura Vinea, cu fetiţa. mixaj pe vinil. Prezentă în antologiile La Neagra (Editura Mirador, 2007), Nasturi în lanul deporumb (Editura Brumar, 2008), poate ne vedem (Editura Mirador, 2010) şi Echinox (2010).

 

 

oameni de weekend

 

Dear Empty TV

the entity of all Corporate Gods

We will survive without you easily – — the oldschool is going

DOWN FAST

my lifes Dedication is Now to Do Nothing But SLAG something

 

kuRt kobain xxx pRofessional Rock Musician

 

 

oameni de weekend

 

o echipă de la TVR, un reporter şi un cameraman, transmit ceva cu bursa de mărfuri pe fundal

un stol de vrăbii trece razant pe deasupra unei haite de câini o alarmă se porneşte din senin

în rest parcarea e goală

tipul care astă iarnă purta un fes roşu la fel ca al meu

trece pe lângă mine şi dispare

 

*

 

sunt încărcată de bagaje

(dulciuri o sticlă de suc cinci franzele pentru bunică-mea

laptopul două cărţi pentru mine şi un rând de haine de schimb

restul bagajelor, pentru concediu, le las în maşină)

trântesc portiera cu piciorul

când deschid poarta, un câine pe care nu mi-l amintesc

profită şi fuge în drum

pe alee, sub viţă, e răcoare

altfel totul e parcă prea tăcut

pe bunica şi pe bunicul îi găsesc în casă la televizor

urmăresc nemişcaţi înmormântarea lui michael jackson

 

*

 

între corabia şi calafat vegetaţia a pierdut controlul

casele sunt înfundate în păduri şanţurile mocirloase atârnaţi de garduri sau cocoşaţi pe băncuţe de piatră oamenii ne însoţesc cu privirea

 

între calafat şi severin sudul e incandescent

pomii sunt arşi iarba pârjolită şi nu ne întâlnim cu nimeni

rarele priviri ricoşează când ne ating, speriate

 

la crivina ajungem pe seară

 

 

 

un băieţel în pantaloni scurţi întinde o mână goală, muşcată din loc în loc de ţânţari,

şi ne explică pe unde trebuie s-o luăm

 

sâmbătă băieţii pescuiesc iar eu întorc paginile când se lasă noaptea,

pluta şi lanterna de frunte rămân la malul apei singurele vietăţi

 

de ziua mea mâncăm peşte prăjit pe disc şi roşii coapte pe grătar

ada, care e în drum spre timişoara, ne face o surpriză

 

duminică profităm de soare

într-un golfuleţ o saltea de plastic portocalie

a tulburat mătasea broaştei

semn că trupul abia s-a prăbuşit

pare un loc bun şi pentru noi

 

apa pătrunde repede în ner vi

capul se răsuceşte pe valuri mulţumit

 

*

 

înapoi în bucureşti, refugiaţi pe acoperişuri, pescăruşi de week-end

 

 

 

 

FM

 

când am împins uşa de fier o pală de vânt tocmai scutura din nuc

zeci de foiţe galbene. pe FM erau genul de piese vechi care deşi nu-ţi plac neapărat

reuşesc totuşi, cumva, să-ţi umfle artificial emoţiile

un câine alb s-a ridicat şi a venit spre mine, pe sub imagine

n-am găsit nimic prin geantă să-i dau

m-am aplecat numai să-l mângâi

 

în dreptul şcolii,

câţiva puşti de 11–12 ani cu feţele aprinse de joc

au venit la gard şi m-au rugat să le pasez înapoi

o minge plină de noroi

am simţit nevoia să le-o trimit tare cu piciorul

dar ce rost avea m-am apropiat şi am împins-o încet

peste gard, din vârful degetelor,

iar ei mi-au mulţumit

 

până la tramvai am încercat să-mi amintesc ce-mi povestise doina cu o seară înainte

în afară de aripa murdară a maşinii, când am urcat, de localul rece şi sălbatic

nu mi-am amintit însă nimic

 

după program ne-am întâlnit în centru

să vedem o garsonieră, care nu ne-a plăcut

tu uitasei tot şi erai şocant de binedispus

 

 

 

sinucişii societăţii

 

vine o noapte când ne punem în sfârşit întrebările fericite curajoşi ca nişte copii

când suntem iar gata să ne luăm la trântă cu fluturele cap de mort

cu şarpele de vinilin

cu noaptea înghesuită-n pădure

 

când vom înţelege să ne potrivim mai bine paşii

iar gesturile se vor lega la întâmplare, fără proiecţii în viitor

 

nu e nimic de văzut în noapte ce simplu e nimic de aflat unul împinge cu bricheta o broască în iarbă

altul rupe o frunză,

dintr-un copac plin de ploaie

cine râde? cine s-a oprit din râs?

sticlele de bere atârnă şi ele, la capătul degetelor,

din ce în ce mai goale

 

păsările foşnesc prin somn, între frunzele ude o creangă încărcată de pere coapte

atârnă deasupra unui gard de sârmă şi luminează noaptea,

iar când de la distanţă un prieten trimite prin telefon o voce cu un timbru foarte cald

ciulim toţi urechile

 

*

 

înapoi acasă, în bucureşti, nu e nimeni.

computerul lui dani zace pe jos, cu mutra zdrobită,

iar laptopul meu a rămas la corabia