Viseptol
Ed. Casa de Pariuri Literare, 2011
Ultimul Papă este livid, iar din câine nu a mai ră- mas nimic în afară de cap şi gât. Sătul, câinele scoate limba şi îi linge mâna Ultimului Papă în semn de mulţumire. Ultimul Papă sare ca ars. Parcă cineva i-ar fi turnat în cap o găleată cu apă rece. Ca din se- nin, îşi recapătă stăpânirea de sine şi, cu o mişcare rapidă, scoate de sub mantia purpurie un pistol şi împuşcă câinele în cap.
— Ce dracu’ faci, tataie? Ţi-ai pierdut minţile? Tragi cu pistolul aşa cum ai chef şi în cine ai chef ? Unde te crezi? Crezi că aici împuşcăm animalele aşa, după bunul plac? Ce ai avut cu el? Ce dracu’ ţi-a făcut câinele ăsta?
Îmi vine să îl strâng de gât şi numai faptul că are pistolul în mână mă opreşte să nu mă reped la el şi să îi strivesc mutra.
— Parcă ziceai că este calul tău. Că aţi trecut prin multe împreună, şi tot căcatul ăla pe care mi l-ai tur- nat. O să te dau pe mâna poliţiei! urlu către Ultimul Papă care, imediat ce aude de poliţie, îndreaptă ameninţător pistolul spre mine.
— A, deci aşa stau lucrurile. Acum o să mă împuşti şi pe mine? Sau ce? îl întreb pe un ton mult mai moderat, de această dată.
— Nu, nu o să păţeşti nimic, atâta timp cât nu începi să inventezi poveşti pe marginea acestui subiect.
— Poveşti? Ce poveşti?
— Ştiu eu ce poveşti? Atâta timp cât vei spune numai şi numai adevărul, nu vei păţi nimic.
— Adevărul?
— Da, adevărul. Nu văd ce nu este clar. Calul ăsta şi-a rupt picioarele, nu un picior, nu două, ci pe toa- te patru. De fapt, nici nu şi le-a rupt, şi le-a mâncat, pur şi simplu. Aşa că am făcut exact ce era de fă- cut în cazul unui cal care şi-a rupt piciorul. L-am împuşcat. Nu mi-a plăcut deloc treaba asta. Acum trebuie să mă întorc acasă pe jos. Şi am destul de mers.
— Acasă? Dar unde stai, de te plângi atât?
— Asta nu-i treaba ta şi nu cumva să mă urmăreşti, îmi atrage atenţia Ultimul Papă, îndreptând iar pis- tolul spre mine, şi dispare brusc în noapte.
Este iar linişte pe strada Traian. Dar numai pen- tru moment. Din faţă, vine cu viteză o maşină. Trece peste câinele mort fără să se sinchisească, fără să încetinească măcar. Îi împrăştie maţele pes- te tot. Ştiam eu că o să vomite până la urmă, îmi zic şi mă îndrept consolat spre casă. Mă simt foarte obosit. Nu mă aşteptam la asta când am luat pun- ga din mâna băiatului. Eram pregătit să pornesc o revoluţie a mutanţilor, dar nici mâine nu este prea târziu pentru asta. Apoi merg. Merg înainte fără să îmi mai zic nimic. Mâine voi pleca la Amsterdam şi toate astea se vor termina.
Afaceri
Mă aşez pe băncuţa din mijlocul scuarului. În jur e o vânzoleală de nedescris. Maşinile de lux curg în toate părţile. De unde stau eu, par nişte picături ce se scurg pe două canale formând un strat de apă me- talică. Obser v că, de nicăieri, a apărut Ela. Stă lângă mine aşezată pe geamantanul cu cadru metalic. Este geanta ei de călătorie. Înseamnă că am plecat îm- preună. Unde şi când, nu aş putea spune. În schimb, am ajuns învârtindu-ne prin jurul Gării Centrale din Amsterdam până ce am nimerit în Cartierul Roşu. Pe loc am recunoscut jungla. Îmbibată în civilizaţia cea mai bogată şi cea mai culturală, cu fiare adaptate la mersul metropolitan, cu şerpi invizibili până în momentul atacului, cu lei, tigri, pantere, crocodili, maimuţe carnivore şi mult, mult vânat. Aici, banii sunt sângele şi sufletul carnea. Un Porsche se inter- sectează cu un BMW ce vine din sens opus chiar în dreptul nostru şi curenţii de aer mă traversează prin tot corpul ca două lame inofensive. Mă gândesc că aşa o fi pe aici.
— Cică pisicuţele astea olandeze, hibrizii ăştia exagerat de crăcoşi, nici nu te bagă în seamă dacă eşti brunet. Să nu mai vorbim de înălţime, dacă n-ai peste unu optzeci şi cinci…
— A, şi cum? Dacă vrei să fuţi şi tu un exemplar din ăsta, nu se poate?
— Nici o şansă. Vrei la pizde, plăteşti. Nu îţi pot spune cât de rău îmi pare pentru tine. Uneori mă simt aşa norocoasă că sunt femeie! Am pizda mea la dispoziţie nonstop.
— Taci! Încetează odată cu porcăria asta. Ce caută şerpii invizibili şi maimuţele carnivore în discuţie? strig, scos din minţi.
— Ce? pufneşte Ela în râs. Cine dracu’ a vorbit despre aşa ceva?
O, da, greşeala mea. Fusese una dintre vocile alea. Cum mi-am dat seama de asta, euforia a în- ceput să ia proporţii şi m-am trezit trântit la pă- mânt şi târât înapoi pe canalele subţiri şi încâlcite ale memoriei. Apoi am intrat pe-o uşă. În cameră era noaptea petrecută cu trei ani în urmă în Bizar Club. Exact aceeaşi noapte, cu mine la faţa locu- lui înghiţind până la urmă viseptol după viseptol. Acum îmi puteam verifica o curiozitate.
Când am ieşit din club, îmi amintesc că era dimineaţă. Aşa puteam afla aproape cu exactitate când fusesem târât în escrocheria asta temporală. Tot ce aveam de făcut era să caut ieşirea din bar. Înainte şi la dreapta, după care am împins uşile me- talice şi am ieşit la lumină. Acum mai rămânea doar să îmi dau seama dacă este mâine sau poimâine. Am traversat strada şi m-am oprit pe scuar. Ela era acolo, stând confortabil pe bagaje. M-am aşezat pe cimentul trotuarului şi am început să vorbesc cu ea privind-o de jos în sus.
Aşa cum stă puţin aplecată spre mine, părul îi cade peste umeri şi se răsfiră exact cât, printre fire, soarele să îşi strecoare razele pentru a se opri pe bu- zele mele. Lumina astfel filtrată are gustul Elei.
— Salut, eşti român? mă întreabă unul ce tocmai trecuse prin faţa mea.
Sar în picioare. Nu mă aşteptam chiar la asta. Dar acum este posibil să ştie chiar şi cum mă cheamă.
— Ceva nu este în regulă, îi spun Elei.
— Eşti paranoic. Vrei să ne mişcăm puţin?
Un singur gând: diavolul vorbeşte mereu pe lim- ba ta. Tot aşa a continuat să vorbească şi străinul. În acelaşi timp, s-a întors şi s-a apropiat de noi. E mic şi blond. Are freza lui Elvis. Jachetă neagră din piele cu talie scurtă şi manşete supraelastice. Ginşi negri şi aproape mulaţi. Ciocate scurte de vară. De sub zâmbet i se arată dinţii foarte mici.
— Te-am auzit vorbind româneşte, eu sunt din Ploieşti, domnişoara vorbeşte şi ea româneşte? Româncă? întreabă străinul către Ela, fără să îşi ia ochii de la mine.
— Da, răspund, e româncă şi ea.
— Turişti?
— Da.
— E, zi şi tu, frate… ce oraş!? De la oraşul ăsta o să piară lumea. Din cartierul ăsta, de aici.
— Da, e jungla. Iad.
— Ce iad, frăţioare? Ăştia la orice colţ de stradă îţi oferă cocaină, pastile, le scot cu pumnul din bu- zunar şi te lasă pe tine să alegi. Ce iad? Cu iadul m-aş obişnui, dar oraşul ăsta… îl urăsc.
Ştiam că îmi aruncase pastila. Aştepta să-l întreb unde şi cine îl întrebase pe el, pe la colţuri, că pe mine nu mă întrebase nimeni nimic.
— De când sunteţi aici?
— De două zile.
— Şi mai staţi?
— Da, dar nu mai stăm acolo.
Încă de la începutul călătoriei trăiam cu teama că pastilele de viseptol nu îmi vor ajunge până la final. Aveam cât să zic că nu aveam.
— Viseptol? l-am întrebat. În fond era, după cum bine a spus Ela, un străin care s-a oprit şi, fără să aibă nici o valiză la el, ne-a spus că urăşte oraşul ăsta.
— Pfiu! făcu străinul. Eşti norocos. Viseptolul este rar chiar şi aici. Dar nu pot să cred ce noroc ai, unde mai pui că vorbeşti şi româneşte. De unde sunteţi? Din Bucureşti?
— Nu, din Constanţa, încerc să-i mai domolesc entuziasmul folosind un ton blazat. Oricum, nu vreau să se ajungă unde ştiu deja c-o să se ajungă. Mai bine zi ce-i cu viseptolul ăla.
— Ai dat fix peste omul potrivit. Cu greu se mai găseşte aşa ceva în zilele noastre. Ştiam, aşa că mi- am făcut rezer ve. Dar o să te coste ceva, să ştii…
— Păi cât este bucata?
— Depinde, câte vrei?
— Vreo cincizeci, să spunem.
— Ţi le pot da la patru euro bucata. E bine?
— E bine. Ce era să fac, oricum nu cred o iotă din ceea ce îmi înşiră acolo.
— În regulă, să mergem atunci.
Fără prea multe explicaţii, a luat-o în faţa noas- tră. Vorbeşte fără oprire şi la un volum care ne obli- ga să mergem aproape de el pentru a-l auzi.
— Unde trebuie să mergem? întreabă Ela, căreia evident că îi vine peste picior să se deplaseze aiurea după cai verzi pe pereţi. O iau după străin şi merg la aproximativ cincizeci de centimetri în dreapta lui. Din spate, se aude cum Ela îşi târâie bagajul.
Imediat ce m-am pus în mişcare, am spart crusta de linişte ce se formase deasupra oraşului.
— Unde mergem? repet întrebarea, văzând că străinul nu se sinchiseşte să-i răspundă Elei.
— Mergem la mine acasă. Doar nu credeai că um- blu cu ele în buzunar?!
— Nu îmi place asta deloc, se aude iar din spate printre scârţâitul roţilor de la geamantan. Eu nu am chef să merg nicăieri. Nu vrei să te duci tu singur şi noi să te aşteptăm aici? îl întreabă Ela pe străin pe un ton mieros. Ştie că de răspunsul lui depinde tot ce va urma. Ştie că eu voi asculta de acest străin până când mă voi vedea cu pastilele de viseptol în mână.
— Dar nu stau departe şi putem urca la mine. Am destul loc şi, în plus, în stradă este periculos.
De aici începe învârteala. Străduţe peste străduţe.
— Uite o raţă care se bagă cu totul la fund! îmi arată Ela entuziasmată spre cercurile rămase în urma păsării pe suprafaţa lină a apei. Ce raţă este? Parcă am văzut şi la noi în portul Tomis.
— Nu este nici o raţă, dragă, este un scufundac, de când îţi tot spun să mai ieşi şi tu la plimbare. Să îţi dai curul jos din maşină.
Deşi nu este iubita mea, Ela începe să se alinte pe lângă mine ca şi cum ar fi. O face atât de bine, încât aş putea crede că am fost aşa de rupt noaptea trecută încât ne-am tras-o, ne-am făcut tot felul de jurămin- te şi acum nu îmi aduc aminte nici în ruptul capului.
— Hai, măăăăăă! De ce eşti rău? Mereu trebuie să mă critici tu, chiar şi indirect.
— Nu, dar nu poţi face aceeaşi greşeală la infinit.
— De ce nu? Cine o să mă oprească? Tu? Ha!
— Nu, dar te răneşti singură.
— Auzi, ştii ceva? Nu mă lua pe mine cu vrăjeli din astea, nu ne ştim de ieri, de azi. La urma urmei, mi se rupe de cum îl cheamă pe ăla.
— Simplu, scufundac.
— Mă doare-n cur de el. Nici măcar acolo. Mai bine vezi unde mergem, să nu ne trezim în curul gol. Cine-i ăsta? Îl ştii?
— Ce întrebare stupidă. De unde dracu’ să-l ştiu? Crezi că cunosc toţi românii? Eu zic să te linişteşti. Totul va fi bine. Rezolvăm asta şi apoi facem ce vrei tu. Sau dacă nu, ne putem da un loc şi o oră de întâl- nire şi ne vedem atunci.
— Mi-e lene să merg singură, vin cu tine.
— O fată frumoasă ca dumneavoastră ar trebui să aibă mai mult curaj, se bagă străinul în discuţie.
Ştiu ce gândeşte Ela despre asta şi simt cum sub mine creşte pe nerăsuflate un butoi cu pulbere. Cu ifosele ei radicale, ar putea arunca toată situaţia în aer cât ai clipi. Eu, în schimb sunt gata să merg până în pânzele albe. Nu am nimic altceva de făcut. În cele din urmă, ne oprim în faţa unei uşi albe.
Străinul a descuiat, a luat-o-n sus pe scări şi noi l-am urmat. Deşi ardeam de curiozitate să aflu cu ce se ocupă Străinul, nici nu mi-a trecut prin cap să-l întreb. Iar despre el nu ştiam decât că este un român din Amsterdam, oraş pe care, după spusele sale, îl urăşte.
Două camere. O baie. Asta trebuie să fie camera de zi. Pe jos sunt numai perne mici de toate culorile. Perne albastre, roşii, verzi, violet, galbene, negre, portocalii. Un curcubeu în toată regula. Un curcu- beu împăiat, umplut cu fulgi sau burete.
— Luaţi loc, ne invită Străinul, puteţi sta oriunde.
— Merci.
— Pe mine o să vă rog să mă scuzaţi câteva minu- te, dar voi simţiţi-vă ca acasă.
Ne-am trântit la întâmplare. Străinul a dispărut în camera cealaltă închizând uşa după el. Am dat drumul la muzică şi, imediat ce am auzit vocea lui Freddie Mercur y, am înţeles cu ce se ocupa Străinul în Amsterdam.
— Ăsta-i poponar, i-am şoptit Elei la ureche, să nu care cumva să mă audă Străinul.
— E pe dracu’! m-a contrazis ea violent şi nejus- tificat. Nu am avut însă timp să i-o întorc din cauza Străinului, ce îşi făcu apariţia. Era schimbat total. Altă freză. Costum galben, jachetă şi pantaloni mulaţi, plini de paiete negre şi verzi. Era să mă puf- nească râsul de cum şi-a făcut apariţia. Şi i-aş fi râs în faţă dacă nu aveam nevoie de el. De râs tot am râs, dar degeaba, dacă o faci în interior şi nu se aude, nu are nici un farmec.
— Ce fac porumbeii? Vă simteţi bine? întreabă el făcând cu ochiul, pentru a ne da de înţeles că deza- cordu-i cioacă.
— Excelent! îi răspund cu un entuziasm fals, gân- dul fiindu-mi doar la viseptoalele alea pe care nu le mai scoate odată.
Fermecat de coloratura pernelor, nu obser vasem pereţii tapetaţi cu busturi bărbăteşti de toate feluri- le, de la obez la somalez. Am nimerit la Poponarul Şef acasă, îmi zic în gând.
Începusem să îmi pierd răbdarea. Momentul se apropia. Palmele, evident, transpirau.
— Bun, zise Străinul, acum putem trece la afaceri.
— Perfect, am aprobat eu inutil, din moment ce mă aflam acolo.
— Câte ai zis că vrei? Că nu mai ţin minte.
— Păi, nu am zis, sau am zis? Nu mai contează. Sunt bune?
— Bune? Ha! O să te facă maimuţă. De fapt, ce vorbesc eu aici, mult dincolo de maimuţă. O să re- trogradezi în divizia D a umanităţii.
— Păi, hai odată, să nu mai pierdem timpul.
Îmi dau seama că nici măcar nu ştiu cum îl cheamă.
— Uite, îmi place de voi. Ce zici dacă îţi dau o sută la trei euro bucata? Şi în timp ce negociază, Străinul bagă mâna adânc în stratul de perne de unde scoate o pungă în care stau cuminţi pe puţin două kile de viseptol.
Răsuflu uşurat şi, fără să pierd timpul, scot din- tr-o mişcare trei sute de euro din buzunar. Îi întind Străinului. El îi ia şi îi pune pe o pernă roşie şi, fără să se uite la ei măcar, cu mâna cealaltă, face o groa- pă în perna albastră dintre noi, în care varsă un muşuroi de pastile.
— Pot? întreb eu politicos, întinzând mâna.
— Cum să nu, ser veşte-te.
Am luat două pastile şi, în timp ce mă pregăteam să le duc la gură, am simţit mâna Străinului pe mâna mea. Mă strângea, nu jucărie.
— Ce faci? Nu eşti întreg? Păi, noi luăm câte ju- mate şi abia o scoatem la capăt şi tu vrei să iei două? O să îţi plesnească minţile şi creierul va face im- plozie. Nu te juca cu astea, nu am chef să te am pe conştiinţă. Am pus la loc cele două pastile ca un copil cu- minte. Nu îmi puteam însă lua ochii de la ele. Degradarea se admira cu bucurie în oglindă. Dependenţa era mândră de sine. Eram acasă. Era şi Ela. Totul era bine. Străinul a rupt în două un viseptol şi mi-a pus o jumătate pe limbă.