Dumitru CRUDU

„Oameni din Chişinău”,

Ed. Tracus Arte, 2011

O PĂDURE NEUMBLATĂ DIN MIJLOCUL ORAŞULUI

După ce Vova intră în baie şi începu să facă duş, sună telefonul. Cu toate că de mai bine de cinci minute zbîrnîia întruna, eu nu m-am dat jos din pat şi nu m-am apropiat de aparat, pentru că speram că acel care încerca să ne bage de-a surda o sîrmă o să se potolească într-un tîrziu şi o să renunţe. De aia stăteam cu mîinile înlănţuite după ceafă şi mă uitam marţială în tavan. Ei aş! Telefonul ţîrîia fără încetare, bruindu-l pe Vova, care încerca să ia un tril sub duş şi făcîndu-mă pe mine să-mi ies cu totul din papuci. Văzînd că telefonul sună fără oprire, în cele din urmă am ridicat iritată receptorul şi m-am răstit la tipul sau la tipa aia obraznică ce voia cu orice preţ să discute cu careva dintre noi, vorbindu-i cu o voce groasă, ca din beci. Vova se spăla cu uşa deschisă şi nu am putut să nu observ că stătea drept puşcă şi îşi săpunea fesele, cîntînd cît îl ţinea gura. Vocea lui mi se împlîntă în urechi ca un cuţit într-o ciozvîrtă uriaşă şi moale. Glasul lui mi se înfipse atît de adînc în minte, încît din prima nu mi-a picat fisa cu cine stau de vorbă. Clăbuci albi îi împodobeau picioarele şi burta. Acum îşi săpunea meticulos coastele şi, nitam-nisam, i se sculă. În acele clipe, membrul său semăna cu un steag înfipt într-un pisc de munte înzăpezit. Palmele îmi transpirară fulgerător şi receptorul era gata să-mi alunece pe pat. Ca să-l mai pot ţine, l-am şters cu neglijeul. În celălalt capăt al firului gîfîia Nataşa, care peste trei ore pleca la Moscova. Nu putea să nu-l audă pe Vova lălăind, dar nu a comentat în nici un fel treaba asta, ci doar ne-a invitat s-o conducem la autogară şi eu i-am zis că să stea fără griji că o să venim neapărat. Acum Vova îşi săpunea testiculele roz-pompon şi începu să fredoneze un alt cîntec. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, aşa că m-am întors cu spatele spre baie şi m-am apucat s-o descos pe Nataşa cui i-a vîndut apartamentul. Nu, încă nu-i găsise un cumpărător. Fără să vreau, ochii mi-au glisat spre oglindă, unde l-am văzut pe Vova alb din cap pînă în picioare cîntînd întruna şi privindu-mă lacom.

Vocea i se suprapunea peste glasul Nataşei, care mă pisa pentru a n-şpea oară ca să vin s-o conduc la autogară şi eu din nou i-am promis, cu o limbă de marmeladă, că o să vin numaidecît. Vocea lui Vova îi ciopîrţea mărunt glasul, dar, totuşi, nu am putut să n-o aud cum insistă, cu o gură muiată, ca să ne întîlnim mai repede, cam peste o oră şi nu la autogară, ci în faţa policlinicii de pe fosta stradă a Kievului şi eu am asigurat-o, cu o mică întîrziere, că o să venim neapărat. Vova ieşi ud din baie şi prinse să-şi frece corpul cu un ştergar colorat în mijlocul vestibulului. Nu ştiu de ce, dar îi plăcea foarte tare să-şi usuce cu fenul părul care-i împodobea penisul. Urechea de care îmi ţineam lipit receptorul îmi transpirase şi eu pufăiam ca după un sprint prin ploaie. Vova pătrunse în odaie, cu ştergarul învălutucit în jurul trunchiului, care, nici una, nici alta, îi alunecă pe podea. După vreo cîteva secunde receptorul îmi căzu din mînă, iar cînd peste o jumătate de oră, cînd l-am cules de jos, Nataşa deja închisese. M-am sculat şi m-am retras şi eu în baie ca să mă spăl. M-am dezbrăcat şi m-am băgat sub şuvoiul fierbinte de apă, cînd Vova a deschis uşa. Peste o oră ne-am întîlnit cu Nataşa în faţa policlinicii şi eu eram tare blegoşată şi obosită. Parcă simţind asta, ea o luă, tăcînd, înainte. Vova mergea în dreapta mea şi nu mai pregeta să-mi tragă clopotele, furîndu-mi, din cînd în cînd, cîte un pupic. Îmi şoptea la ureche că abia aşteaptă să mi-o pună din nou şi insista s-o abandonăm dracului pe Nataşa în mijlocul drumului ca să ne-o tragem mai iute în vreun gang mai întunecos.

Ce mai încolo şi încoace, pur şi simplu îmi dădea roată cocoşindu-se şi salivînd ca un elefant în călduri. Nataşa încremeni în faţa stadionului Dinamo şi îşi aminti cum ne plimbam în trei prin acest cartier şi regretă că pleacă. Mai că nu plîngea. Apoi chiar se puse pe smiorcăit. Cu greu, am convins-o să nu mai bocească. Opriţi în faţa Clubului de Şah, Vova ne-a propus să urcăm într-un maxi-taxi, dar eu i-am înduplecat s-o luăm pe jos, pe o scurtătură prin parcul Valea Morilor. Mîngîiaţi de viitura gălbuie a soarelui, lipăiam amuzaţi pe aleile spiralate care se căţărau spre ţeasta împădurită a dealului. Eu mergeam alături de Nataşa şi încercam s-o conving să rămînă în Chişinău, dar Vova se îndepărtă la o aruncătură de piatră în faţa noastră, fluierînd nepăsător, cu toate că vedea că una dintre cele mai bune prietene ale noastre părăseşte pentru totdeauna Moldova. Hodoronc-tronc, asfaltul se încreţi şi ne-am trezit că nu mai mergeam pe o alee din parc, ci tropăiam pe un drum prăfuit de ţară, prin pădure. Jur împrejur pădurea se întindea ca o pătură, pînă aproape de gara de sud. Cît te-ai freca la ochi, cerul se tulbură şi începu să ţîrcîie mărunt. Vova se pierduse printre copaci, şuierînd vesel, undeva departe în faţa noastră, pe cînd eu ţineam morţiş să-i amintesc Nataşei că în fiecare zi cel puţin un conaţional de-al nostru părăseşte Moldova, iar asta nu putea să însemne decît un singur lucru, că, în curînd, nu o să mai rămînă nici urmă de rus în ţara asta, şi asta după ce bunicii noştri au vărsat sînge pentru a elibera aceste pămînturi, pe care, însă, noi le părăsim de bună-voie. Totuşi, nicidecum nu o puteam convinge să-şi vîndă biletul şi să rămînă, mai ales că ea îmi replica senină că nu merge oriunde, ci în Moscova, iar Moscova, cum-necum, e capitala patriei noastre istorice. Eu, însă, nu eram de acord cu părerea ei, fiindcă doar aici, departe de Rusia, te mai poţi simţi cu adevărat rus, avînd o misiune nobilă de îndeplinit, pe cînd acolo, în Moscova, de fapt eşti o persoană oarecare, ca multe altele, cum sunt milioane de ruşi, pentru că pe cine oare ai putea să impresionezi acolo cu faptul că eşti rus, odată ce toţi din jur sunt ruşi, pe cînd aici, unde suntem împresuraţi de moldoveni, e o altă mîncare de peşte. Nataşa, însă, m-a contrazis, zicîndu-mi că plecarea ei în Moscova nici pe departe nu însemna că o rupe cu Moldova, ci dimpotrivă chiar. Brusc, începu să toarne cu doniţa, iar ploaia care se înteţi îi şterse lui Vova zîmbetul de pe faţă şi îl făcu să mă privească cu nişte ochi tulburi şi injectaţi. Îşi întoarse capul spre mine şi îmi reproşă că i-am cărat în aceste locuri sălbătăcite pe o asemenea vreme. Totuşi, încă mă mai ţinea galeş de mînă. Dar cărarea pe care avansam către autogară se pierdu prin noroi şi asta îi strică şmahul, dar nu-l indispusese chiar atît de tare, încît, după ce Nataşa ne depăşi, să nu mă înghesuie într-un copac şi să nu îmi şuiere în faţă, că, dacă acum am fi singuri, m-ar fi regulat în pădurea asta, oricît de tare ar fi  plouat în jur. Dar nu, nu eram singuri şi şuvoiul se înteţi, răpăind ca o tobă. Vova se dezlipi de mine şi vru s-o ajungă pe Nataşa din urmă, dar se dezechilibră şi, dacă nu s-ar fi agăţat de creanga unui ulm, ar fi dat de mult de fundul rîpei. După ce ne-am căţărat pe creasta prăvălişului, am constatat că eram uzi ciuciulete. De departe cel mai nevricos era Vova, pe care priveliştea pantofilor săi negri, cu bombeul ascuţit, înecaţi în nămol îl afectase foarte tare şi îl scotea din sărite şi eu nu mai ştiam ce să fac ca să-i alung cucuveaua din grădină. Am încercat să mai apropii şi să-i vorbesc, dar el îşi plimbă disperat privirile peste pantofii săi murdari de noroi şi ofta într-una că autogara de sud e aşa de departe. Apoi se chiorî la mine şi îşi smulse măna din mîna mea, insistînd să ne întoarcem numaidecît în oraş ca să luăm un taxi, dar buba era panta abruptă şi uleioasă. Oare o vom putea traversa în picioare? Nataşa se îndoi, dar Vova ne sfidă pe toţi şi se porni pe repeziş în direcţia lacului secat din vale, dar, inopinat, picioarele îi alunecară în sus şi se prăbuşi pe spate, împodobindu-şi costumul său negru cu nenumărate pete de noroi.

Eu i-am întins mîna ca să-l ajut să se ridice, dar iubitul meu mi-o împinse supărat într-o parte şi o apucă pe Nataşa de braţ. După ce îşi suflecă pantalonii, traversă dealul garnisit cu tufari şi pătrunse într-un crîng cu arţari lucioşi. Am iuţit paşii ca să-l ajung din urmă. Dar şi el se apucă să meargă mai repede, aşa încît distanţa dintre noi de la o secundă la alta se făcea tot mai mare. Numai Nataşa mergea nu ştiu cum mărunt şi îmi dădea senzaţia că parcă nu se mai grăbea nicăieri, cu toate că ploaia răpăia cu o intensitate şi mai mare şi preschimbă, pe o nimică pe ceas, cărarea bătătorită într-o baltă smîrcoasă şi lipicioasă. Acum iar mă ţinea de mînă şi îmi turui în ureche o mulţime de vorbe voluptuoase. Apoi am ajuns-o din urmă pe Nataşa şi m-am pus ciocan pe capul ei ca să nu plece nicăieri din Chişinău. În vîrful clinei cleioase, Vova călcă în leşul unui pîrş şi o substanţă verzuie îi năclăi pantofii. Se făcu alb la faţă şi nasul începu să-i tremure. Acum iarăşi mergea cu ochii în pămînt, cercetîndu-şi cruciş pantofii şi porcăind întruna. Eu şi cu Nataşa l-am depăşit în timp ce-şi ştergea pantofii cu un smoc de iarbă. Chiar nu înţelegeam la ce bun, odată ce drumul era desfundat? Dar el şi-i curăţa cu încăpăţînare şi furios. Cu cît ne căţăram mai sus pe măgura înceţoşată, cu atît rămînea tot mai departe în urmă şi era tot mai posac. De la un punct încolo, am refuzat să-i mai acord vreo atenţie şi o dădeam cînd la deal, cînd la vale, ca să o conving pe Nataşa să rămînă în Moldova. De undeva din vale, Vova ne strigă că, pînă la plecarea autobuzului mai aveam doar douăzeci şi cinci de minute. Deşi între noi şi el să fi fost cam vreo cîteva sute de metri, îl auzeam cum scrîşnea din dinţi şi bodogănea oţărît. Făceam eforturi supraomeneşti ca să-mi scot, pe de o parte, picioarele din glod şi, pe de altă parte, ca să-i bag Nataşei şarpele în sîn şi s-o determin să rămînă. Da, trebuie să recunosc că nu voiam să părăsească Chişinăul, dar mă temeam că, aşa sau altfel, va pleca. Dacă e să fiu sinceră, de aia am şi adus-o pe acest drum impracticabil, ca să scăpăm autocarul. Cam la o aruncătură de chibrit în faţa noastră, o droaie de poliţişti simulau o bătaie printre copacii înnegriţi. Îl aşteptăm pe Vova dosite după un arţar ca să-l prevenim că nu eram singuri în pădure. Cît ai bate dintr-un picior, poliţiştii ne-au înconjurat, dar ne-au lăsat în banii noştri, auzindu-ne că vorbeam în rusă. De parcă nu ar fi observat peste cine am dat în pădure, Vova îşi văzu mai departe de drum, privindu-şi neliniştit pantofii murdari de glod. Mormăia întruna, fără să-i pese că i-ar fi putut călca pe curcani pe coadă, dar poate că nu-i văzuse. L-am apucat de mînă şi l-am scuturat cu putere, vrînd să aflu ce se întîmplă în pula mea cu el, dar el se rupse din braţele mele şi mă lăsă singură cu Nataşa, care înainta taciturnă şi gînditoare în dreapta mea. O vreme nu l-am scăpat din ochi, dar pe urmă mi-am dat seama că pur şi simplu i se pusese pata pe mine şi, de aia, mă ignora cu ostentaţie. Oricum, ori de cîte ori se supărase, de fiecare dată îi trecuse. Nu avea cum să-l ţină prea mult nici de data asta. Iată de ce, nu el era marea mea problemă, ci Nataşa, care e una dintre cele mai bune vorbitoare de rusă din Chişinău şi care pleacă pentru totdeauna la Moscova şi asta mă întrista foarte tare, aş putea spune chiar că mă frigea la ficat. Cît despre Vova, nu avea cum să stea o veşnicie cu capsa pusă. Pe cînd Nataşa! Cu Nataşa era o altă treabă, pentru că ea era pe cale să o taie din Chişinău pentru totdeauna. Or, mie nu putea să-mi intre în cap faptul că mîine nu o să mai am cu cine să beau o cafea la Panipit şi asta mi se părea că era un soi de trădare sau ceva de genu’. Chiar şi dacă ştiam că nu mai am cum s-o conving, mă ţineam grapă de ea şi-i povesteam cum uneori îmi lăsam maşina în coasta ambasadei Rusiei şi traversam, cu urechile ciulite, centru pe jos, numărînd cîţi oameni vorbesc  moldoveneşte şi cîţi în rusă ca să văd cine sunt mai mulţi, ruşii sau moldovenii, şi uneori majoritari erau ruşii, iar alteori moldovenii şi dispoziţia mea varia în funcţie de treaba asta. Acum vreo lună, am parcat maşina în coasta Ambasadei Rusiei şi am luat-o pe jos pînă la magazinul universal şi am fost tare fericită în ziua aceea, pentru că aproape toţi care treceau pe lîngă mine discutau în rusă. Dar asta a fost mai degrabă o excepţie, căci, de atunci şi pînă astăzi, aproape la tot pasul aud doar papotaj moldovenesc. Ieri mai să mi se înece toate corăbiile, întrucît aproape toţi oamenii pe care îi întîlnisem pe fostul bulevard Lenin trăncăneau în moldoveneşte, ceea ce înseamnă că erau moldoveni. Pînă şi în zona cinematografului Patria, unde, de obicei, vorba rusească predomină, aseară doar două bătrînele se întreţineau în rusă şi, brusc, părul mi s-a făcut măciucă la gîndul că toţi ruşii au părăsit Moldova. Înţelegi, Nataşa, îi spuneam, pur şi simplu m-a apucat groaza, iar acum mai pleci şi tu.

Vova mergea cu ochii în pămînt, cam la vreo zece metri în faţa noastră. Sărea peste băltoacele care-i ieşeau în cale şi cînta, acelaşi cîntec pe care, acum cîteva ceasuri, îl cîntase şi în baie. Cînta şi îşi curăţa tălpile pantofilor de smocurile înrourate de iarbă în timp ce eu nu mai pregetam s-o bat pe Nataşa la cap. Tam-nisam, mi-am aruncat ochii asupra ceasului şi inima mi s-a făcut cît un purice: pînă la plecarea autobuzului mai rămîneau doar cinci minute. Am băgat viteză, dar abia de mă mişcam, de parcă aş fi avut plumb în pantofi. Sau cărbuni încinşi, dacă ochii îmi alunecau spre acele ceasului. Pe de o parte, îmi doream ca Nataşa să piardă autobuzul, dar pe de altă parte, nu mă puteam pune ca un bolovan în calea ei. Din cînd în cînd, Nataşa mă fulgera cu nişte ochi atît de vinovaţi, de parcă nu eu aş fi tîrît-o în pădurea aia silhuie. Privirile-i gîtuite şi opaline fugeau tot timpul spre mine. Deja pierduse autobuzul. Chiar în aceste secunde acesta părăsea autogara, dar nu le-am suflat nicio vorbă nici Nataşei şi nici lui Vova, care, nici una, nici două, se apucă să-şi spele pantofii într-o băltoacă cu apă cristalină. Eu l-am apucat de braţ şi l-am smuncit cu putere. În autogară am intrat gîfîind şi nu ştiam să mă bucur sau nu cînd am descoperit că autobuzul încă mai era în staţie. De bucurie, Nataşa mi-a înlănţuit gîtul cu mîinile. Totuşi, încă mai speram că se va răzgîndi şi nu va pleca nicăieri. Vova stătea ca o găină plouată şi sugea dintr-o ţigară, pe cînd eu o ţineam pe Nataşa în braţe. Oricum ar fi, pe undeva aşteptam ca Nataşa să plece ca să-i scot sticleţii din cap. Şoferul încă mai repara nu ştiu ce la motor şi asta a enervat-o pe Nataşa. Vova îi ţinea hangul, pe cînd eu mă gîndeam să mai fac o încercare ca s-o conving să rămînă. Totuşi, ea nu m-a ascultat şi a urcat în autocar, în ciuda tuturor smiorcăielilor mele. Nu ştiu de ce, dar îmi venea să mă sui după ea şi s-o trag de mînă afară. Vova, însă, avea o faţă rîzătoare, ca şi cum nu ar fi plecat una dintre cele mai bune prietene ale noastre. Stăteam la o întindere de braţ unul de altul şi ne uitam cum autocarul se desprinde de peron şi el surîdea fericit, în timp ce mie mi se cam stricase inima. Se făcea că nu mă vede, cu toate că, de obicei, şucăreala nu-l ţinea mai mult de cinci minute, după care îmi dădea rotocoale cu şapca de piele în mîini. Acum, însă, probabil, voia să mă apropii eu prima.

Aş fi vrut să alerg după autobuz şi să-i strig să nu plece nicăieri. În acelaşi timp, mă gîndeam cum dracului să scot mai repede acul din miere şi să-l îmbunez pe Vova. Din această cauză, mă rupeam între Nataşa care pleca şi Vova care stătea în dreapta mea şi nu zicea nici pîs. La un moment dat, m-am gîndit că tot la mine se va întoarce şi, din clipa aceea, nu mi-am mai făcut nici o grijă în privinţa lui. Totuşi, i-am zîmbit cu mai multe subînţelesuri, dar Vova îşi dezdoi spinarea şi mă şfichiui cu ochii. M-am dat, volens-nolens, doi paşi înapoi. Ghemuită pe un scaun de lîngă geam, Nataşa  mesteca impasibilă un săndviş. În acele clipe, cînd autocarul se dezlipea în marşarier de peron, îmi doream să se detracheze din nou ca Nataşa să mai rămînă măcar o zi în plus la Chişinău. Dar autobuzul se apropia deja de ieşirea din autogară şi asta mă făcu să mă posmăgesc foarte tare, mai ales că nu puteam să nu observ că, în afară de noi, nimeni din jur nu mai vorbea rusa. Cît încă eu îi mai fluturam Nataşei energic din mînă, Vova părăsi în fugă peronul, fără să mai aştepte ca autocarul să părăsească autogara şi asta mi s-a părut a fi culmea nesimţirii. Autobuzul sfîşie ceaţa lăptoasă ce acoperea ţeasta pleşuvă a dealului şi eu nu l-am mai văzut. Dar, cu toate astea, alergam din urma lui. Cît îl priveşte pe Vova, eram sigură că deja revenise la sentimente mai bune şi că mă aşteaptă acasă cu o sticlă de coniac în mînă. Eu fugeam din urma autobuzului ca să-i spun Nataşei să meargă neapărat la alegerile din 29 iulie şi să voteze, ştie ea pentru cine. Am sărit în caroseria galbenă a unui taxi şi acesta s-a ţinut o vreme de autocar, pînă cînd i s-a spart o roată. Pe lîngă mine a vîjîit un alt taxi care m-a stropit cu noroi din cap pînă în picioare. Pe scaunul din faţă stătea ghemuit Vova, dar mi-am alungat din minte acest gînd extravagant, căci de unde şi pînă unde să se ia acesta pe măgura pustie a Durleştiului? Am dat buzna în casă, căutîndu-l cu ochii pe Vova şi strigîndu-l tandru pe nume, dar iubitul meu tăcea. M-am învîrtit ca o ţicnită prin toate odăile, dar acesta nu era nicăieri şi nici măcar nu mă tăia prin cap unde ar fi putut fi la ora nouă seara. Şi cum îmi roteam capul în toate părţile, m-a izbit dezordinea din dormitor: pe pat erau aruncate o groază de prezervative, plapuma alunecase pe podea, peste chiloţii mei şi ai lui Vova, iar televizorul era aprins. Mi-am smuls hainele  îngălate de pe mine şi pantofii mînjiţi din picoare şi m-am trîntit goală în pat. Peste puţin, am sărit pe duşumea şi am dat rotocoale odăii, cu o ţigară înfiptă în gură, neputînd pricepe unde putea să fie Vova la ora asta. Şi pentru că nicidecum nu-mi cădea fisa, am ieşit în goană din casă, fără să mai încui uşa şi am dat o tură prin toate cafenelele din oraş ca să-l aduc acasă cu cangea. Mai întîi am mers la Admiral, apoi la Petru întîi, pe urmă sus la Universitate, după care la Muzcafe şi am tot ţinut-o sfoară prin oraş pînă cînd orele au început să se facă tot mai mici. Nu, nu l-am găsit nicăieri. O amărăciune uriaşă şi insuportabilă îmi inundă gura pe bulevardul Tineretului. Deodată, mi-am amintit de Nataşa şi m-a tras aţa să merg acasă la ea, că, poate, cine ştie, s-o fi răzgîndit şi s-o fi întors. Am luat în mare grabă un taxi, din care am coborît gîfîind chiar la intrarea în blocul ei, pe care l-am înconjurat de cîteva ori. Bureza din nou. Picăturile de ploaie cădeau peste mine ca un roi de viespi. Dar nu, ferestrele ei erau cufundate în beznă. După ce m-am întors acasă, le-am zbîrnîit pe prietenele mele din Moscova, şi am multe prietene în Moscova, şi le-am rugat s-o ia neapărat cu ele pe Nataşa, pe 29 iulie, la Ambasada Moldovei ca să voteze. Am stat toată noaptea cu uşa deschisă, fără să închid un ochi pînă în zori, dar el aşa şi nu a mai venit acasă. Aia fusese prima mea noapte de insomnie după ce zece ani am dormit butuc şi neîntoarsă alături de el. Zece ani. A doua zi m-am pornit iar să-l caut, deşi ştiam că, de fapt, căutam un ac în carul cu fîn. Obosită de atîta umblat prin oraş, am aterizat la Andys Pizza, unde m-am pus să hăpăiesc o pizza pentru a-mi reface puterile. În acelaşi timp, îmi roteam gîtul prin cafenea numărînd cîţi moldoveni şi cîţi ruşi erau în local. Predominau ruşii şi asta îmi ridică pe loc buna dispoziţie. Dar în timp ce clefăiam de zor, am rămas lată, cînd Nataşa, pe care nu mai departe decît ieri sau alaltăieri am condus-o la autogară, nici eu nu mai ţin minte cînd anume, trecu radioasă prin faţa cafenelei. După ce am realizat că, totuşi, nu plecase în Moscova, inima mi se umplu de bucurie. Deci, m-a ascultat şi a rămas. Deci, a rămas. A rămas! Îmi venea să sar într-un picior de bucurie, că una dintre cele mai bune vorbitoare de rusă din Chişinău nu a plecat la Moscova! Da, da, a rămas şi acum îi sări în gît unui tînăr suplu şi înalt, care o privea ca pe un cireş înflorit. Pe neprins de veste, tipul a ridicat-o deasupra pămîntului şi Nataşa a închis ochii de plăcere. Şi atunci l-am recunoscut pe Vova. Da, cel care o strîngea cu foc pe Nataşa în braţe, zîmbind larg şi năvalnic, cum mie nu-mi zîmbise niciodată, era nimeni altcineva decît Vova. Amîndoi rîdeau zgomotos, din adîncul rărunchilor. Fără să stau prea mult pe gînduri, am abandonat mîncarea abia începută şi am uşchit-o afară, cu chelnerul după mine, care ţipa să-i plătesc pizza. Cei doi m-au văzut şi s-au topit în mulţime şi eu m-am întors în cafenea şi pentru prima dată în viaţă am traversat pizzeria cu ochii în pămînt. Am ieşit afară, cu corăbiile scufundate. Eram complet distrusă, încît nu aveam nici un chef să mă întorc acasă sau să mă sui la volanul maşinii mele. Începu din nou să plouă şi  m-am  pornit hai-hui prin oraş. Nici nu mai ştiu cînd şi cum am ajuns pe fostul bulevard Lenin, care era plin ochi cu tineri ce fluturau tricoloare deasupra capului, tot aşa cum nu mi-am putut da seama cum de, nitam-nisam, m-am trezit în faţa pantei pe care, acum vreo cîteva zile, o urcasem împreună cu Nataşa şi cu Vova, uzi pînă la piele. Versantul  era şi acum umezit de ploaie. Ceaţa cădea ca o draperie peste prăvălişul pe care, parcă odinioară, îl traversasem în trei. Fără să-mi propun neapărat asta, am intrat în pădurea aia neumblată care se întindea ca o pătură pînă în vale şi m-am apucat s-o străbat de una singură, dar, de data asta, dinspre gara de sud spre lacul secat din Valea Morilor şi cu cît mă adînceam mai tare în pădure, cu atît eram mai sigură că, la un moment dat, undeva prin mijlocul hăţişurilor am să dau numaidecît de cei doi.