Ştefan CIOBANU

palmele tale mă privesc în ochi toată noaptea

dăm la o parte frunzele căzute pe un tren iubito
mai ştii la început semăna cu un pai
şi noi am râs ca nişte grozavi ni se cuveneau fulare la gură

cineva
ne priveşte pe deasupra ochelarilor pe ramele cărora
se înşiră munţi
dar noi ne continuăm treaba
parcă am înota
parcă am căuta aer în adâncuri

eu prefer să mai bag capul într-o frunză
să mă strâmb la cei de acolo
să mă apropii cu chipul până îmi intră crucile lor în ochi

îmi place să îi văd cum încremenesc în uimire pentru câteva secunde
în drumul lor spre serviciu

*

dacă aş putea aş face ca în dimineaţa aceasta
toţi prezentatorii de matinale
să-ţi pronunţe numele
fenomen care să ducă la explozia instantanee
a centralelor nucleare a uzinelor a aragazelor a pneurilor

a planetei

a soarelui

dacă aş putea aş da sonorul tare
să se audă până la ultima particulă
în care sforăie sfântul duh

*

pentru că orice tăcere trebuie să se facă auzită
hai să emigrăm la hipodrom
unde cresc cu migală prăpăstii în cai

să le vedem carnea cum ne face cu mâna
cum ne promite că ne va da mesaje prin musculiţe
în timp ce noi aşezaţi pe o bancă
vom căuta graalul acela cu dinţi şi ghiare

*

de ziua ta poftim o toamnă sau o balivernă
tot una
în adâncurile centrului ei vei găsi un ou
în care se poate intra şi ieşi ca într-un dormitor
fără să i se spargă coaja în mii de cioburi

tăcerea din el sper să-ţi aducă aminte de noi
ce nu voiam să ajungem cei de acum
de rucsacurile noastre grele ca nişte apartamente
care ne-au dresat cu tact umerii
de săruturile în care am găsit
piramide pline de camere obscure
unde scorpionii ne developau bătăile inimii

de strâmtorile în care demonii miroseau flori de colţ
de fiecare dată când făceam dragoste

curând se vor bate stinghii peste soare
sistemul monetar va dispărea
meteoriţii vor călca pe pământ cu nişte tălpi de uriaşi
doar eu fericit ca piatră nearuncată voi ştii că
pentru următoarea aniversare ţi-am pregătită o pasăre
cu care să evadăm
o ţin în pumnul drept şi simt cum
încet încet îmi găureşte palma cu ciocul

*

eu
stau într-o rază de lună ca într-o sală de aşteptare
perfect valabil pentru moarte ca acum câteva secunde

în cele mai grozave linişti îmi zgârii inima de turle
ies din mine aburi ca dintr-o pâine caldă

în timp ce ancorele se plimbă alene pe fundurile oceanelor
te privesc cum adormi tolănită pe spiţe

întunericul nu răspunde la telefon în locul meu
într-o frică se difuzează multe buletine de ştiri
şi colac peste pupăză
copacul care s-a aprins ca un bec când la adăpostit pe budda
abia ce a fost desenat de un copil la ora de desen

ciocurile valurilor încearcă să spargă sticla în care trăiesc
un vulcan face cercuri pe deasupra
toate organele zboară pe sub piele
ca nişte hârtii luate de vânt

şi palmele tale mă privesc în ochi toată noaptea

imense

vor veni caii
pentru fiecare om câte unul
şi ne vor împinge din aşternuturi
cu marile lor boturi umede
ne vor scoate din case zvârlindu-ne pe scări
ca pe nişte suluri de postav

ne vor împinge aşa printre blocuri pe străzi
prin oraşe vor ajunge cu noi pe câmpii prin păduri
ni se vor lipi de pleoape frunze şi crenguţe

pe sub cea mai frumoasă paradă de nori
vor intra în ape şi ne vor rostogoli pe fundurile oceanelor
ca pe nişte trunchiuri de copaci
caii de lemn ai copilăriei cu boturile mari

imense

oraşul simţit

când am ajuns în oraşul plin de catarge
nu mai ştiu dacă era totul pierdut
ţâşneau de lângă manechine spărgând vitrinele
se îndreptau ameninţător spre soare
dar se opreau nu foarte aproape de nori

mă gândeam că aş putea să îmi fac din ele
un scăunel pentru bătrâneţe pe care să stau
sau sub care să toarcă pisica aceea din pisică
despre care se tot vorbea prin lume

din difuzoarele postului de radio local
se auzea marea ca un om ce trăgea să moară
şi mie mi se părea corect

cu toţii erau plecaţi să vâneze velele luate de vânt
lăsaseră lingurile suspendate la nivelul gurii

ţin minte amiezile când
asemeni unui osândit obligat să-şi revadă
faptele incriminate
priveam paturile goale ale copiilor
ciuruite de catarge

ce mai lupi ca nişte sfere

în fiecare pastilă locuieşte o fetiţă cu chibrituri
care vede la puiul de foc
cum plâng minotaurii din jur

în fiecare pastilă creşte o floare
cu petalele îndesate în tulpină
şi cu rădăcini scoţând sunete de ferăstraie

în fiecare pastilă sunt lupi ca nişte sfere
gata să se prăvălească în avalanşă peste inimă

în fiecare pastilă priveşte un ochi
ca printr-un ochean şi dă acea senzaţie de bine
din somn

portret cu cioc şi cârtiţe

în blocul dintre stele un bărbat
strânge şuruburile anilor cu ciocul unei păsări moarte
pe care îl ascunde în spatele gingiilor de fiecare dată când sărută

geamurile i s-au spart cu mult timp în urmă
dar cioburile nu au căzut încă stau prin aer lângă ciori pe fire

ajuns la maturitatea fragilităţii
aude viaţa din ochii păianjenului
şi împuşcături senine pe coapsa cerească a iubitei
(vor rămâne mereu pierdutele îmbrăţişări pietrificate
să atragă spre ele toate lacrimile ca nişte magneţi)

întunericul îi transpiră în palmă mereu
dar niciodată nu i-a lăsat o lăscaie pentru barcagiul
care îi este momentan fular

din când în când
blocul se acoperă complet cu pământ
atunci se pune o amnezie ca aceea din pietre
şi prin trupul lui trec multe cârtiţe
deghizate în gloanţe