Mihai BĂDICĂ

Secretul fotoliului optzecist
(sau De ce iubim femeile bătrâne din Brebu)

Aseară am primit o scrisoare din partea domnului Jurnalist Sportiv, cu un conţinut pe cât de simplu pe atît de dramatic: Vino cât poţi de repede! Avem  nevoie de tine!

Peste două ore voi urca în tren şi mă grăbesc să scriu aceste rânduri. Cred că este mai bine să las o scurtă mărturie pentru că nu ştiu, ca fiecare dintre noi, ce va fi mâine... Abia de îi cunosc pe oamenii despre care vă voi povesti, am petrecut doar o noapte împreună. Pe scurt, iată cum a fost!

O greutate plăcută ne scufunda corpurile adonice în fotoliile recondiționate cu iscusință chiar de expeditorul misivei de mai sus care, ieșit la pensie, se retrăsese la țară, dedicându-se unor hobiuri mărunte, precum tâmplăritul și istoria românilor. Asemenea marilor înotători care se lasă coborâți pe un fir imaginar în Groapa Marianelor, eram conștienți că, în paralel, în ritmul unei respirații atât de rare încât părea că lipsește, participăm la sondarea propriilor profunzimi. Mâncasem bine: mici, frigărui, salată asortată, dovlecei cu usturoi și vinete gratinate. Băusem bere rece și șpriț. Aveam mințile încețoșate într-un fel plăcut, ca și cum tot sângele ni se scursese din cap în stomac, pentru a face un ultim efort de facilitare a digestiei.  Așteptam desertul,  un tort de ciocolată ornat cu numele generoasei noastre gazde.

Într-o rână, cu vocea stinsă și sufocată de greutatea pe are o ai atunci când mănânci ca porcul, îi împărtășeam amicului meu P. intima și ireala senzație că în aceste câteva zile vom participa la un maraton al relaxării pe care, mai mult ca sigur, o să-l câștigăm cu toții, trecând finish-ul în același timp, râzând în hohote, îmbogățiți, fericiți și mult mai inteligenți decât am venit. Nici prin cap nu ne trecea ce avea să urmeze.

Înainte de a vă povesti strania întâmplare, însă, vă propun un exercițiu de imaginație. Să zicem că aveți o mână anesteziată. Fără să vedeți sau să simțiți, medicul  vă înțeapă în ea, cu un creion, de 9 ori. Vă roagă să vă gândiți la un număr de la 1 la 100. Mâna este insensibilă, așa că nu puteți aduna senzațiile de înțepătură, totuși în minte vă vine cifra 9. Cum vă explicați asta? Conștiința voastră nu putea face suma. Atunci, cine a făcut adunarea? Credeți că este posibil ca excitarea unui organ senzorial anesteziat să trezească o idee conștientă? Vă spun eu că este şi că exerciţiul acesta, derulat în laboratoare speciale, a avut exact rezultatul pe care tocmai vi l-am descris. Cei mai mulți dintre cei supuși la acest experiment au considerat că au ales liber această cifră, susținând că, dacă ar fi vrut, ar fi ales altă cifră. Repetând experimentul, au constatat cu stupoare că nu se puteau gândi la o altă cifră decât 9. De asemenea, foarte curios este că, dacă erau rugați să se gândească la un număr chiar în timpul în care medicul îi înțepa cu creionul, erau incapabili, ca și cum mai întâi așteptau să se termine seria de înțepături.

În vremuri apuse, pe când lumea încă mai credea în progres, un savant francez lipea bănuți pe ceafa pacienților pe care îi trata de isterie, rugându-i apoi să deseneze ce cred ei că reprezintă micile desene în relief. Nu mică i-a fost surpriza când a constatat că pacienții lui reproduceau cu fidelitate ceea ce era imprimat pe bănuț. Această stranie constatare l-a făcut pe savantul care, supunându-se pe sine acestei încercări, abia de reușise să deseneze forma bănuțului, să formuleze o idee cu mult mai bizară decât experimentele pe care le făcea. Anume că oamenii pot vedea cu pielea. Nu mă credeți? Nu-i nimic! E și normal să aveți rezistențe atât de mari față de o condiție experimentală obscură. El numea asta transpoziția simțurilor. Deși această abilitatea de a vedea prin intermediul organelor tactile nu este decât o iluzie, savantul nostru susținea că rezultă dintr-un mecanism psihologic cât se poate de real. Nici să nu vă treacă prin minte că ați putea să vă lipiți voi înșivă bănuți pe ceafă  sau să vă anesteziați un braț pentru a reproduce experimentele mai marelui nostru înaintaș. Nici nu știți în ce vă băgați. Concentrați-vă pe propria respirație și stați liniștiți la locurile voastre! Ascultați-mă până la capăt!

Ceea ce s-a întâmplat la Brebu m-a făcut să împing mai departe concluzia confratelui francez. M-a făcut să cred că într-adevăr pot vedea cu pielea, asemenea pacienților lui, în cazul nostru problema fiind că eu am văzut cu pielea unei alte persoane. Şi încă ce persoană! O femeie bătrână! Ei, ce ziceţi de asta? Iată explicaţia adevărată a scrisorii de la Brebu! Cu toții știm că oamenii au piele pe tot corpul. Mă rog, aproape pe tot corpul. Deci, ne putem gândi la ei ca la imense organe tactile, gânditoare și sensibile, alienabile la gândul propriei extincții, libere și morale. De acord? Ei bine, eu însumi, un asemenea imens organ tactil, am văzut lumea, pentru o fracțiune de secundă, printr-un alt imens organ tactil, și anume prin pielea fundului, scuzați-mi expresia, unei doamne în vârstă! Ca orice bărbat normal, iubesc şi eu femeile, dar de atunci dragostea mea pentru femei a căpătat o nouă formă şi aspecte practice remarcabile.

Și acum să revenim la momentul în care eu și amicul meu P. stăm prăvăliți în fotoliile optzeciste, ușor descleiate dar comode, turnate parcă după cururile noastre obosite. Filozofăm, ne dăm ochii peste cap, râgâim micii mâncați și tragem fără chef de beri. Treptat ni se alătură și alții: o distinsă domnișoară cu studii de arhitectură, binecuvântată apariție, apoi un fotograf, un radiestezist și încă vreo doi prieteni, ale căror formări de bază nu le cunosc. Spre seară ajungem un grup în adevăratul sens al cuvântului. Deși radiestezistul nu a vorbit mai deloc, l-am simpatizat cu toții, pentru că până la urmă arta lui nu este una oratorică. Pe nesimțite, dezbaterile noastre au prins ritm şi o sticlă de uischi a apărut din senin, înlocuind berile calde. Ne-am lăsat cu toții amețiți de băutura distilată și de diferitele simboluri alchimice șușotite la întâmplare în cercul nostru conspirativ. Pot spune că aproape toți ne implicam activ, unii relaxați în fotolii, alții stând în picioare, ca la o piesă bună de teatru, iar dinamica micului nostru colectiv a luat, pe nesimțite, o traiectorie în spirală, fiecare aruncându-ne pe rând în vâltoarea ei, cu capul înainte, uitând cu desăvârșire de propriile rezistențe și inhibiții personale.

Domnișoara susținea cu o voce blândă, recitând parcă din Elena Farago – care, dacă nu știați, s-a născut la Bârlad - că taina Euharistiei și suptul degetului tăiat cu un cuţit japonez, din Tsuruga de exemplu, ascund același imbold vampiric. La marcajele istorice contribuia din plin Jurnalistul Sportiv ieșit la pensie, un admirator al nemuritorului Dracula. Aceste idei, cel puțin șocante pentru un public neavizat, erau susținute nonverbal prin hmuri și ridicări de sprâncene de un prieten bun de al meu, născut și crescut la Baia Dobrogea. Eu sunt din Tulcea, după cum ştiţi, dar vă mărturisesc sincer că la părerea lui țineam cel mai mult, şi nu din cauza reperelor geografice ale discuţiei.

Se făcuse noapte iar cerul era plin de stele mișcătoare precum o armată de furnici care își schimbau permanent poziția într-un  șir nesfârșit de pași, pentru că sus, pe cer, se dă mereu o luptă de care noi, personal, nu avem habar. Nici întregul Brebu.

În timp ce armata de furnici stelare se organiza în diferite formații de luptă, domnișoara ne-a înconjurat fără să ne dăm seama cu lumânărele parfumate. A închis cercul, aprinzând ultima lumânărea din interior, susținând că doar așa vom fi în siguranță. În acest decor liniștit și sigur, anxiolitic, grupul nostru putea trece cu naturalețe prin toate fazele oratorice. Așa că la început am vorbit toți în același timp, hohotind, râgâind spasmodic, recitând poezii sau fredonând la unison romanțe franțuzite. Apoi ne-am ales fiecare un partener, o pereche, iar vehemența noastră s-a stins ușor într-o șușoteală intimă, care rezona perfect cu foșnetul prunilor din livadă care parcă se pregăteau să asalteze terasa noastră. Unora chiar li s-a părut că aud pescăruși dar nu puteau fi foarte siguri de asta, pentru că țipetele pescărușilor se confundă foarte ușor cu trompeta lui Charlie Parker, iar noi chiar asta ascultam. Nu aș putea să vă spun cu exactitate cât a durat această fază intimă, în care am lucrat pe diade, asemănător cu ce se întâmplă în terapia de grup, dar vă pot spune cu siguranță că până la urmă s-a intrat în cea de a treia fază, în care unul singur vorbește și toți ceilalți îl ascultă.

Toate bisericuțele noastre s-au spart, spirala discuției pulverizându-se în mii și mii de ace de gheață, care au început să plutească ușor spre furnicile celeste – poate pentru acest moment se pregăteau, de fapt - în clipa în care l-am auzit pe amicul P. spunând cu o voce gravă următoarele: Cum ar fi sa devii altcineva doar ca să te poți strânge de gât? Să te strângi de gât și să te uiți în ochii tăi bulbucați, pentru ca apoi, în ultima clipă sau foarte aproape de ce crezi tu că ar fi ultima clipă, să-ți întorci capul într-o parte și să te gândești la ceva foarte frumos. Pescăruși plutind pe curenții de aer, deasupra valurilor negre și învolburate, domnișoare pășind grațios pe sârme întinse între prunii din livadă, răspândind un puternic miros de tămâie...

Niciunul dintre noi nu era pregătit pentru o asemenea întrebare. Cel puțin eu nu aveam răspuns. Mi-era și frică să mă gândesc. Tăcerea s-a lăsat grea, anunțându-ne cu sarcasm că nu vom prinde împreună dimineața, așa cum crezuserăm cu toții cu foarte puțin timp în urmă. Un pahar s-a rostogolit pe cimentul terasei, a căzut pe trepte și s-a spart salvator. Cu o întârziere de câteva secunde, am izbucnit în râs, ca sub efectele unui gaz ilariant imaginar, relaxându-ne  brusc și revenind la discuțiile noastre, de data asta ca grup, uitând de lucrul pe diade. Sistemul francez de învățământ, burse de studii peste ocean, aplicații pentru finanțări din fonduri structurale. Am trecut prin toate, defilând în toată splendoarea noastră, care cum puteam, cu relaxare și voie bună, evitând prudenți să intrăm în clinciuri existențialiste, precum capcana în care picase amicul nostru mai devreme.

Acum îmi dau seama că P. încercase să anunțe cumva ceea ce avea să urmeze dar noi nu eram încă pregătiți pentru asta. Întrebarea lui trimitea la pluralitatea personalității umane. Ceea ce părea un brainstorming banal, ca multe altele, pe care nici nu le mai ținem minte, în care fiecare are voie să spună ce-i trece prin cap, la adăpostul cercului de lumânărele și al certitudinii că nimeni nu își aduce aminte nimic de la astfel de evenimente, s-a dovedit, in final, o înșiruire sincronistică plină de sensuri adaptative. Deși asocierea între transpoziția simțurilor și cursul poveștii de la Brebu este una facilă și eliberatoare, pentru mulți dintre noi a fost sursa futilă de înțelegere a profunzimilor vieții, a felului în care oamenii se percep pe sine și se compară cu ceilalți și, bineînțeles, probabil că vă așteptați deja, ne-a furnizat o înțelegere mult mai profundă asupra trecerii timpului.

Vine cineva, am auzit-o pe domnișoară, care scruta întunericul în direcția porții, cu mâna streașină la ochi, apărându-se parcă de lumina supărătoare a furnicilor incandescente care patrulau cerul. Cine ar putea fi la ora asta? a tremurat ea. Un bărbat cu o lanternă cu jartea aprinsă pe cap se îndrepta spre noi, ocolind aleea dreaptă care ducea de la poartă spre terasă. Părea că merge în zig-zag, oprindu-se la fiecare trei pași. M-am gândit că ar putea fi o furnică dezertoare care căzuse din cer, dar acest gând a fost deturnat de viziunea celorlalți. Toți ne uitam în direcția bărbatului întrebându-ne cine-o fi și de ce îi ia atât de mult să ajungă la noi, când în întunericul care începea brusc, ca un zid, la câțiva metri de noi, apăru și a doua frontală. Lămpașul ăsta e mai înalt! observă tot domnișoara, iar noi toți ceilalți am aprobat în cor Așa e! A doua furnică dezertoare, mi-am zis. Vă asigur, dragii mei, că este și mai arătos, spuse ea cu voce schimbată. Asta-i culmea! Cum poți să-ți dai seama de asta? a vociferat grupul. În acel moment, frontalele se opresc din dansul lor și se apropie repede de noi. Era vorba despre D. și O., doi prieteni din grupul nostru, cărora le pierdusem urma în ultimele ore. Ne-am strâns toți în jurul lor, ascultându-l atenți pe D. care începuse să-i povestească domnișoarei, trist și fără chef, cum și-a dat seama că a pierdut cheia de la mașină. O. adusese frontalele și începuseră această căutare fără rezultate. Nu e o idee bună să căutați noaptea. Stați cu noi până dimineață, avem țigări și tolba plină cu povești, o aud pe domnișoară și văd cum își trece mîna ușor pe brațul lui O., sâsâind seducător asemenea unui constrictor, care își imobilizează victima. Nu cred că e o idee bună. Dimineață, ceilalți se vor trezi și ne va fi absolut imposibil s-o căutăm, replică determinat O. Dimpotrivă, ceilalți ne vor ajuta! Și copiii? Se îndoi O. Pe ei cum îi vei convinge? Ai o bombonică pentru fiecare? Insinuantă întrebare. Aşa că au pornit cu toții în căutarea cheii, lăsându-ne pe mine și pe amicul P. în aceeași poziție în care începusem seara, scufundându-ne în fotoliile optzeciste, ușor descleiate dar în continuare la fel de comode.
 
Ce părere ai? Crezi că o s-o găsească? mă întrebă P. Sub nicio formă. E întuneric și cei mai mulți dintre ei sunt beți. Cu această concluzie în minte, ne-am pregătit amândoi de culcare. Eram epuizați. Abia acum, încercând să vă povestesc această întâmplare, am realizat cât de frumoasă a fost acea noapte și cum și-a țesut ea incredibila intrigă, într-un fel misterios și seducător, folosindu-se atât de bine de atuurile ei, prunii foșnind în livadă, briza acordându-și tandru oftaturile și armata de furnici incandescente, schimbându-și permanent aranjarea în bizare formații de luptă. Contase chiar și iluzia siguranței dată de cercul de lumânărele.

Am mers amândoi la culcare, lăsându-ne țigările fumegânde în scrumiera improvizată, ca repere pentru echipele de căutători, care făceau, nu-i așa, atât de bine abstracție de spectacolul nopții, reușind să se concentreze pe ceea ce ei credeau că este esențial, găsirea cheii.

După trei ore de somn profund, m-am trezit mângâiat de băiatul meu cel mare. Îmi desena pe frunte spirale fecunde și triunghiuri atotcuprinzătoare, incantând o vrajă care să-l ajute pe tatăl lui să se trezească fără dureri de cap. Așa s-a și întâmplat. M-am trezit revigorat de masajul magic și extrem de motivat de o foame de lup. L-am luat pe sus, am zburat ca avioanele până la bucătărie, cu scopul precis de a ne prăji şaisprezece ouă ochiuri. Ajunși pe terasă, am văzut că toată lumea era într-o vânzoleală intensă. Ați ghicit, căutau în continuare cheia. În castronul cu mici v-ați uitat? Dar în fântână? Găinile de pe ouă le-ați ridicat? repeta într-una o doamnă în vârstă, moartă de somn dar bine înfiptă într-unul dintre cele două fotolii optzeciste.  

Atunci s-a întâmplat. Timpul s-a oprit. Toată curtea a rămas nemișcată ca într-o fotografie, cu tot cu gândurile și sentimentele lor, cu angoasele cele mai profunde și, bineînțeles, cu aspirațiile cele mai înalte. Personalitatea mea s-a dedublat, am lăsat ușor mâna copilului și am devenit un imens organ tactil, conștient de tot, care vedea tot și putea deveni tot. Ca imens organ tactil, singurul care se putea mișca în condițiile în care timpul stătea iar toți ceilalți erau înghețați în fotografie, am devenit pe rând fiecare dintre ei și am căutat cheia. Atunci am văzut cu fundul doamnei în vârstă forma metalică ascunsă bine în pliurile fotoliului optzecist. Am fost asta şi am fost şi o domnișoară și încă o dată doamna în vârstă, m-am speriat și am revenit la forma de imens organ tactil și apoi la cea de tată proaspăt trezit din somn care asistă perplex la căutările cheii. Încă mai eram într-o stare ciudată, asemenea pacienților care încercau să se gândească la un număr, deși înțepăturile nu se terminaseră încă. Câmpul conștiinței mele devenise îngust și necuprinzător iar atenția mea imobilă rămăsese fixată pe doamna care vorbea repede și pițigăiat cerând ajutoare și punând tuturor întrebări  fără sens. Fără să-mi dau seama ce fac, m-am îndreptat spre ea și i-am spus Doamnă, vă rog să vă opriți! Știu eu unde este cheia! Stupoare. Este chiar sub fundul dumneavoastră! Iar cheia era acolo!

De atunci vreau să fiu din nou ceea ce am fost pentru o clipă, într-o dimineaţă de neuitat: un imens şi multiplu organ tactil, o piele fină şi ubicuă, fără vârstă şi fără sex şi să mă simt totuşi acelaşi om, eu însumi, conştient fiind de polimorfismul meu fără limite! Nu mai pot trăi fără femeile din Brebu! Şi, mai ales, fără pielea lor!

Doamne, Maica Domnului şi Sfântă Precistă! Să dea Domnul să ai dreptate, măi băiete, dar noi am scormonit deja bine și aici, am auzit-o pe femeia de bună credinţă, care se și ridicase din fotoliul suspect. Ce a urmat nu are foarte mare importanţă. Urale, exclamaţii, mirări, după care, în mai puţin de 15 secunde, acuzaţii. Prima care a aruncat piatra a fost chiar doamna în vârstă. Apoi, pe rând fiecare dintre căutători, fără să se grăbească și fără să bănuiască nimic, au defilat prin faţa mea şi a copilului, care se speriase şi îmi mototolea cu pumnii lui mici pantalonii și așa foarte șifonați, aruncându-mi fiecare câte o vorbă grea. Când ai pus-o acolo? De ce? Se poate una ca asta?  Ai face orice ca să fii în centrul atenţiei! La ăsta micu nu te gândeşti? De aia ai venit? Ca să te dai în spectacol?

Cheia este un simbol. V-ați dat seama. Cheia deschide intrarea într-o lume spirituală, a esențelor și te conectează cu forța inconștientului. La fel de bine, cheia poate bloca această intrare. De aceea ce s-a întâmplat la Brebu, în dimineața cu pricina, îmi pare aşa ciudat! Eu nu căutam cheia. Ei o căutau. Totuși eu am găsit-o, printr-o dedublare necerută a propriei conștiințe, o experiență intruzivă care mi-a lăsat un mare semn de întrebare. Ce suntem noi, oamenii? Dar eu, care pot simţi cu fundul unei doamne din Brebu un lucru atât de bine ascuns, ce sunt eu?

Un fapt este sigur. Iubesc mai mult, de-atunci, femeile.

Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată ca, mergând pe stradă, o bătrână să găsească chiar în fața voastră un ghiul superb de aur, încrustat cu un rubin mare cât o nucă. Să găsească, de fapt, o mică comoară. Să se bucure, să plângă de fericire și să vă ofere ghiulul foarte valoros pentru o sumă derizorie pe motiv că are nevoie de bani de medicamente. Sensibilizați de bătrână, de ghinionul și norocul ei, în același timp, dar sesizând câștigurile substanțiale pe care le-ați avea dacă ați vinde ghiulul, să o ajutați, cumpărând bijuteria. Irezistibila idee că ați putea face o faptă bună, din care să și câștigați niște bani, să vă ducă în situația de a fi înșelați. Ei bine, așa m-am simțit și eu, înșelat, după ce am găsit o cheie pe care nu o căutam, la indicațiile unei conștiințe pe care nu știam că o posed, aceeași conștiință care sufla pacienților numărul înțepăturilor în mâna anesteziată. Înşelat, da, dar în cazul meu şi bucuros, pentru că, într-un fel neobişnuit, de atunci viaţa mea s-a schimbat în bine. În cazul meu ghiulul cu rubin nu a fost întrutotul un fals. Sau măcar rubinul. Ştiu asta şi de aceea abia aştept să mă întorc la Brebu. Oare ce or fi pierdut oamenii ăia între timp? Ceva mărunt dar în acelaşi timp important, ceva de negăsit de către Jurnalistul Sportiv şi de prietenoasa lui familie... Ceva ce mă va obliga să intru, bucuros, în altă piele... Poate într-un obraz de data asta... Sau un umăr... Sau un sân... Cine ştie? Cine ştie când ne vom revedea? Brebu e departe, pe bune!