Cantos 7 (carbid)
Când practici inutilitatea ca pe o frondă
împotriva unei vieți zugrăvite în alb
și vrei să mori
(firește că nu vei muri)
un porumbel flămând ciugulește firimituri pe balcon
și-ți spui: ce miracol!
Chiar atunci, timpul tău cu miros de carbid
îți aduce aminte
că berea ajută,
că două, cinci, zece beri ajută
și nu te mai gândești la nimic.
Chiar atunci, cu buzele umede,
ai să iubești totul,
absolut totul,
până când, un singur cuvânt,
un singur gest,
o simplă revoltă a altora
te vor îndrepta către moarte.
Și iei medicamente ca să nu mori,
și juri că alcoolul nu te va omorî.
Cu smerenie-ți apleci gura peste cana cu vin
și ești fericit.
Da, ești fericit
ca și cum ai fi împușcat răul din tine
cu o lunetă de platină.
Apoi te trezești din beție
și viața-ți zâmbește cu dantelă de poliester.
Faci curat în cameră și dormi
până când lumea te sună și te întreabă
dacă ești ok.
O, tu, Bukowski, ce le-ai spune
cu gura învelită-n șervețele roșii?!
La sfârșit,
îți pare rău pentru tot
și nu mai crezi în metafore.
Ești poet, ce dreaqu, nu stilist!
Viața e viață,
moartea e moarte
îți aduce aminte
că berea ajută,
că două, cinci, zece beri ajută
și nu te mai gândești la nimic.