IHO
Proiect de film documentar
Regizat de Eliza Zdru
Produs de: Asociatia Vira (VIraFilms – http://virafilms.com) & Proiect Avdhela (Biblioteca Culturii Aromâne – www.proiectavdhela.ro)
Subiect:
Şase bătrâni aromâni fârşiroţi din Cogealac cântă cântece polifonice vechi conform unei tradiţii moştenite de la strămoşi. Din când în când, sunt vizitaţi de Grigore Leşe, care îi ia cu el la concerte naţionale sau internaţionale de muzică veche sau la diferite evenimente unde concertează alături de ei. Dar bucuria concertelor şi entuziasmul cu care bătrânii sunt primiţi peste tot se uită repede odată ce aceştia se întorc acasă. Printre ai lor, aromânii nu găsesc tineri cărora să le transmită meşteşugul cântecului lor.
52 min (format de televiziune si festivaluri de lung metraj)
Sinopsis
În satul Cogealac, la 45 kilometri de oraşul Constanţa, există şase bătrâni ce fac parte din ultima generaţie de aromâni fârşiroţi care mai cântă polifonic, conform unei tradiţii ancestrale. Fârşiroţii sunt una dintre cele trei ramuri principale de aromâni – „continuatorii populaţiilor sud-est-europene romanizate (macedoneni, greci, traci, iliri) sau colonizate de romani”[1]. Plecaţi din munţii din nordul Greciei în perioada interbelică, stabiliţi mai întâi în Cadrilater până la începutul anilor ’40 şi ajunşi apoi în Dobrogea, aromânii fârşiroţi din Cogealac au adus cu ei, odată cu suma de tradiţii ce sunt parte inerentă a vieţii lor cotidiene, un repertoriu de cântece polifonice arhaice, transmise pe cale orală din generaţie în generaţie.
Aceste cântece evidenţiază momente din istoria personală sau locală a autorilor lor: sunt cântece pastorale, cântece de înstrăinare, de dragoste, de nuntă, câteodată de jale, alteori de bucurie. Intrebaţi cine a scris un cântec anume, fârşiroţii vor da un nume al unui strămoş de-al lor sau vor spune că nu ştiu exact cine l-a compus, dar că l-au auzit şi învăţat de la părinţii şi bunicii lor, care îl ştiau de la ai lor. Intotdeauna, cântecul exprimă o realitate „întâmplată”, nu imaginată. De fapt, cântecele aromânilor fârşiroţi sunt felul lor de a-şi „scrie” istoria personală.
În 2007, Grigore Leşe a ascultat pentru prima dată muzica fărşiroţilor din Cogealac şi, impresionat de autenticitatea acesteia şi interesat de promovarea ei, a organizat o serie de concerte, la noi în ţară şi în străinătate, în cadrul cărora a cântat alături de bătrâni. Aromânii din Cogealac au concertat împreună cu Grigore Leşe la Festivalul Internaţional George Enescu – Opera Română (2007); la Institutul Cultural Român (2008); în cadrul Festivalului Intercultural „Drumul lung spre cimitirul vesel” de la Săpânţa (2010); în cadrul Expoziţiei Mondiale Expo 2010 de la Shanghai, unde au reprezentat România şi în cadrul concertului „Grigore Leşe şi ultimii rapsozi” – Sala Radio, decembrie 2010.
Construit pe schema unui documentar observaţional a cărui miză este să capteze în mod direct realitatea în forma ei cea mai nealterată, „Iho” îşi propune să urmărească grupul fărşeroţilor din Cogealac – alcătuit din bătrânii Zogu Nicolae, Giogi Vasile, Zogu Dumitru, Gherase Mihai, Şiapte Vasile şi Cica Gheorghe – prin muzica lor, cântată la ei acasă, ca parte a realităţii lor cotidiene, sau în concertele din ţară sau străinătate unde aceştia fac cunoscută tradiţia lor publicului meloman de pretutindeni, public care a demonstrat până acum un entuziasm viu pentru acest tip de muzică.
Treatment
Content si Concept
Strada principală din Cogealac e de cele mai multe ori pustie. Foarte rar se văd copii alergând dintr-un capăt al străzii în celălalt. De data aceasta, din cele două părţi ale drumului se văd apropiindu-se, din timp în timp, câţiva bătrâni care se opresc toţi la casa lui Gherase Mihai. Intră în curte, şi, în loc să intre în casă, urcă scările către un foişor din partea dreaptă a curţii. Acolo, bătrânii se adună de obicei la muabeţi (discuţii aşezate), unde dezbat ultimele noutăţi din vieţile lor, felul în care merg vremurile şi amintiri din trecut. Sunetul orilor (mărgele tradiţionale purtate de bătrâni) alternează cu clinchetul paharelor. Când situaţia se mai „tensionează” puţin, bătrânii lasă vorba la o parte şi încep să cânte. Încep neanunţat. Mai întâi, unul dintre ei porneşte cântecul „trăgând vocea” (vocea şi linia melodică principală). Apoi un altul, într-un registru ceva mai grav, „îi taie vocea” (adaugă a doua linie melodică, secundară). Apoi, conform unei alchimii ştiute sau mai bine spus simţite numai de cântăreţi, ceilalţi ridică isonul ţinând vocala „e” pe fundal, ca acompaniament al celor doi solişti. Vocile acestora se schimbă între ele, cea secundară putând lua locul celei principale. Un cântec este de cele mai multe ori greu de anticipat pentru că bătrânii improvizează destul de mult. Cântecul e punctat de interjecţii sau de gesturi ilustrative; din timp în timp, Mihai Gherase aduce gaida (cimpoiul) şi îi acompaniază pe ceilalţi bătrâni la voce; apoi spune povestea fascinantă a gaidei lui, dar punctează şi faptul că astăzi nu mai are cui să transmită meşteşugul cântecului la acest instrument pentru că nu prea găseşte tineri dornici să înveţe. De cele mai multe ori, Cristina, nepoata lui Mihai Gherase, asistă la întâlnirile bătrânilor. Bunicul o invită de multe ori să cânte alături de ei, dar Cristina se lasă convinsă doar dacă bătrânul insistă foarte mult. Cu toate aceste elemente, tabloul general al bătrânilor cântând devine un adevărat spectacol. Cântecele pot fi foarte lungi; de asemenea se poate întâmpla ca finalul unei muabeţi cu cântec de genul acesteia să fie foarte greu de anticipat.
Bătrânii contrapunctează cântecele cu poveştile din spatele acestor cântece. Povestesc cui s-a întâmplat „istoria” respectivă, în ce an, de unde au învăţat cântecul şi pornesc să îşi aducă aminte evenimente legate de acel moment anume al trecutului lor sau al familiei lor. O muabete cu cântec a bătrânilor fârşiroţi din Cogealac poate fi ca o trecere în revistă a trecutului tumultuos al aromânilor şi al drumului parcurs de ei prin Balcani în încercarea de a găsi o patrie.
Nicu şi Stelian sunt doi băieţi din Cogealac care au improvizat o formaţie de muzică aromânească. Cântă la nunţi, botezuri, majorate sau serate. Cântecele lor sunt compoziţii proprii sau piese preluate, fie de la alte formaţii similare, fie sunt cântece vechi intonate pe ritm de manele sau pe alte ritmuri dansante improvizate la orgă şi acordeon. Câteodată, trec pe la Mihai Gherase acasă, atunci când bătrânii se strâng aici să cânte sau să discute. Vor să mai înveţe un iho* sau două, dar nu pentru a cânta în stilul bătrânilor, pe care îl consideră plictisitor şi demodat, ci pentru a adapta piesa stilului lor. De multe ori, fac observaţii zeflemitoare la adresa bătrânilor, fără răutate însă, doar pentru a glumi. Papu Gherase a încercat de câteva ori să îi atragă de partea lor, dar nu a reuşit. Băieţii cred că fetele nu îi vor mai plăcea dacă încep să cânte precum auşii (bătrânii).
Bătrânii fârşiroţi din Cogealac au fost invitaţi să cânte la mai multe evenimente de anvergură de la noi din ţară sau din străinătate. In ultimii trei ani, muzica lor s-a bucurat de promovarea lui Grigore Leşe, care îi vizitează des pentru a cânta împreună cu ei şi care le organizează deplasări pentru diferite concerte. Documentarul îi va urmări pe bătrâni în câteva din aceste deplasări, pentru a cerceta, printr-o privire cât mai non-intrusivă, modalitatea în care această muzică ancentrală cântată de ei este primită de publicul larg şi felul în care bătrânii interacţionează cu mediile cu care intră în contact. Imaginile de la concerte, unde bătrânii sunt de obicei înconjuraţi de oameni interesaţi să afle cât mai multe despre ei, vor alterna cu imagini din mediul lor domestic, unde bătrânii duc o viaţă simplă, liniştită, punctând diferitele momente ale vieţii lor cu tradiţiile moştenite din strămoşi. Filmul va urmări de asemenea încercările lor, şi în special cele ale lui Gherase Mihai, de a găsi tineri cărora să le poată transmite meşteşugul cântecului lor[2].
Dominanta dramaturgică a filmului va fi contrastul dintre viaţa liniştită a bătrânilor şi dinamismul drumurilor lor spre concerte şi al efervescenţei interacţiunii cu diferitele categorii de public. Acest contrast poate funcţiona de asemenea şi ca o metaforă cu privire la stilul aromânesc de viaţă dintotdeauna. Grup de comunităţi ultra-tradiţionaliste şi teoretic închise influenţelor externe, aromânii au fost dintotdeauna, în mod paradoxal, o populaţie cosmopolită şi cameleonică, care s-a integrat cu succes în toate tipurile de societăţi cu care a coexistat în momente diferite ale istoriei într-un dialog continuu şi constructiv, pătrându-şi, în acelaşi timp, intacte tradiţiile şi modul de viaţă.
Protagoniştii
Bătrânii
Grupul aromânilor fârşiroţi din Cogealac este compus la momentul de faţă din 5 membri: Gherase Mihai (cimpoi), Giogi Vasile, Zogu Nicolae, Zogu Dumitru, Şiapte Tănase, Cica Gheorge. Bătrânii au avut cu toţii aceeaşi soartă ca restul familiilor de aromâni din primele decenii ale secolului XX; Familiile lor au emigrat din Grecia, stabilndu-se prima dată în Cadrilater, în 1927-1928, apoi au fost strămutate la nord de Dunăre şi, după multe peregrinări prin judeţe sudice sau vestice ale ţării, au rămas în Comuna Cogealac, comună cu preponderentă populaţie aromânească din ramura fârşiroţilor.
Bătrânii octogenari s-au născut cu toţii în Bulgaria, cu excepţia celui mai vârstnic dintre ei- Vasile Giogi, care s-a născut în Grecia, localitatea Papadia.
Au început să cânte de mici copii, învăţând cântecele de la părinţi şi bunici şi adunându-se în centrul satului pentru a cânta împreună, aşa cum era obiceiul. Treptat grupul s-a închegat, iar tinerii de atunci au cântat împreună la fiecare sărbătoare sau zi festivă, de nume etc., până azi.
Mihai Gherase
- se va contitui ca un "personaj principal" al documentarului, fără a pune în umbră grupul în ansamblu-
Născut în Cadrilater, judeţ românesc la acea vreme, actualmente Bulgaria, în 1929.
Provine dintr-o familie de aromâni fârşiroţi oieri şi "cărvănari" (cărăuşi cu caravene de măgari) care făceau drumul spre Salonic în fiecare an. Părinţii s-au născut, deci, în Grecia, într-unul din satele de aromâni situat între Veria şi Salonic-satul Doliani. Aceştia, împreună cu toată familia au plecat din Grecia în 1925, pentru că "îi goneau grecii şi vroiau să ne facă greci şi limba noastră să fie greaca". Aşa că în 1940 s-au stabilit în Caliacra (într-unul dintre cele două judeţe care constituiau Dobrogea de Sud, rezervate pentru colonizare).Mihai Gherase avea atunci 11 ani.
Odată cu semnarea Tratatului de la Craiova de către România cu privire la schimbul de populaţie din Dobrogea de Sud (cu Bulgaria), famila sa a părăsit satul în care se instalase în septembrie 1940, trecând Dunărea şi stabilindu-se în judeţul Ialomiţa la 15 decembrie, acelaşi an. Din Ialomiţa familia a trebuit să se mute apoi din nou, în aprilie 1941, găsind un loc prielnic în Cogealac, localitate din judeţul Constanţa, la 40 de km de oraş. Dar nici aici nu au stat prea mult, familia mutându-se din nou în satul Ceamurlia de Sus din judeţul Tulcea. Pentru că îşi lăsaseră însă majoritatea rudelor şi cunoştinţelor în Cogealac, s-au reîntors în cele din urmă şi acolo au şi rămas, până astăzi: "Unde era să mai mergem? Acolo ne era "breasla", acolo erau aromânii noştri" povesteşte bătrânul, adăugând că" Aşa mi-a fost toată copilăria, primii mei 17 ani au fost doar pe drumuri".
Serviciul militar l-a făcut la început în Braşov, apoi în Bucureşti şi în cele din urmă la Brăila.
De-a lungul vieţii a avut mai multe slujbe, a fost ospătar în armată, apoi reîntors acasă a fost gestionar de cooperativă , normator la SNP şi în cele din urmă poştaş.
Are 5 nepoţi, locuind cu 3 dintre ei, cei mai mici, pe care încearcă să îi inveţe cântecul aromânesc fârşirutesc.Cristina e singura care, din când în când, acceptă să cânte cu bunicul, lăsându-se convinsă cu greu. Cu toate acestea, nu are cui să trimită mai departe tradiţia cântecului polifonic, întrucât niciodată nu s-au adunat cel puţin 3 băieţi care să vrea să înveţe "meşteşugul". Bătrânul este chemat în continuare la liceul din Cogealac, pentru a învăţa pe cei tineri cântece aromâneşti, însă cea mai mare dezamăire a lui este că nimeni nu poate învăţa de la el să cânte la gaida (cimpoiul aromânesc). Au fost doi tineri care au încercat, dar s-au dat bătuţi pe parcurs. "Păi dacă vrea să înveţe să vină să stea cu mine, după mine, fiecare zi, nu de la o săptămână la alta! Eu cum am stat cu unchiul meu? Zi de zi trebuie..."
Cristina – nepoata lui Mihai Gherase, 9 ani. Bunicul a încercat să o înveţe să cânte cântece vechi, dar nu are mereu succes. Ȋn ciuda faptului că fetiţa asistă la întâlnirile bătrânilor, nu prea e dornică să cânte cu ei, ruşinându-se atunci când e rugată de bunic să intervină. De cele mai multe ori cântă alături de ei doar pentru că este rugată insistent, nu din voinţă proprie, ci pentru a-i face bătrânului pe plac.Bunicul îşi pune speranţa că tinereţea şi glasul ei frumos o vor determina să se întoarcă spre cântecele lui şi nu spre toate acele "lucuri noi" pe care le caută tinerii în muzică azi.
Grigore Leşe
- coordonatorul grupului de aromâni fârşiroţi-
Născut la 20 februarie 1954, Stoiceni, Maramureş, este un rapsod al Ţării Lăpuşului şi un cunoscut solist de muzică populară românească.
A absolvit Academia de Muzica „Gheorghe Dima”, din Cluj-Napoca, Facultatea de Interpretare (Fagot), azi fiind doctor în Muzică şi profesor asociat al Facultății de Litere, Universitatea Bucurreşti şi al Universităţii de Muzică Bucureşti. Repertoriul lui este constituit din melodii vechi, provenind din folclorul autentic al zonei și marcând evenimente importante din viaţa omului. Este, de asemenea şi un desăvârşit cunoscător al instrumentelor tradiţionale cum ar fi fluierul (diferite sale feluri), cavalul, tilinca, toaca.
Concertele sale pot fi caracterizate prin sobrietate, o sobrietate atât de caracteristică muzicii noastre tradiţionale. Un concert Grigore Leşe crează o imagine; o imagine a dorului, o imagine a dealurilor, o imagine a vieţii ţăranului român anonim de odinioară, nu o imagine cu iz de exponat de muzeu; ci o imagine vie, mai exact spus crează o atmosferă, o atmosferă care deşteaptă sau răscoleşte în public cele mai profunde sentimente; este o stare.
Cu experienţa acumulată într-un an de televiziune şi în peste 25 de ani de cercetare în teren, realizează în cadrul Televiziunii Române o emisiune "La Porţile Ceriului", menită a fi " o sărbătoare a spiritului, o poveste despre identitatea noastră, despre satul tradiţional care începe să dispară, despre delimitarea prin cântec a locului nostru în lume"
Este recunoscut drept un redutabil luptător pentru păstrarea autenticităţii în folclor şi împotriva contrafacerilor de orice fel, în acest sens demarând proiecte pentru aducerea la atenţia publicului şi a autorităţilor muzicile arhaice româneşti- menţionăm doar proiectul "Ultimii Rapsozi", din care au făcut parte şi aromânii fârşiroţi din Cogealac.
Cei doi tineri
Nicu şi Stelian – doi băieţi, 25, respectiv 27 de ani. Cântăreţi autodidacţi, au improvizat o formaţie de muzică aromânească cu care mai câştigă un ban pe la nunţi, botezuri sau alte petreceri. Cântecele lor sunt compoziţii proprii sau piese preluate, fie de la alte formaţii similare, fie sunt cântece vechi intonate pe ritm de manele sau pe alte ritmuri dansante improvizate la orgă şi acordeon. Admiră cumva tehnica bătrânilor dar nu au nici cea mai mică dorinţă de a învăţa să cânte ca ei, pentru că li se pare că acest stil nu e „de petrecere” şi nimeni nu îi va mai asculta.
Personaje secundare: oameni din sat, se surprinde stilul de viaţă actual al aromânilor din Dobrogea
Visual Approach
Filmul se va construi pe stilistica unui documentar observaţional, în care camera va juca întotdeauna un rol non-intrusiv de urmărire a personajelor şi a situaţiilor concrete şi nealterate în care acestea se vor găsi.
Construirea secvenţelor filmice nu se va face în niciun caz la filmare, intenţia fiind de a nu se regiza niciun aspect al situaţiilor concrete în care se vor găsi personajele; mai degrabă, această construcţie va fi realizată în stadiul de montaj al filmului, respectându-se bineînţeles concreteţea evenimentelor.
Tratarea imaginii, a ritmului şi a montajului final al filmului se vor subordona întrucâtva elementului cu importanţa cea mai semnificativă în ecuaţia dramaturgică a filmului, şi anume muzicii.
Motivaţia regizorului
Muzica polifonică a aromânilor din Cogealac reprezintă un fenomen pe cale de dispariţie. In mod aproape miraculos păstrată timp de secole în forma ei cea mai arhaică[3] în ciuda pericolelor succesive de asimilare, ea poate dispărea la modul cel mai concret odată cu dispariţia celor câţiva bătrâni care o mai cântă. Deşi parte a stilului de viaţă aromân dintotdeauna, această tradiţie este astăzi cel mai aproape de momentul ei final pentru că bătrânii nu au cui să o transmită. Motivul principal pentru care afirm acest lucru este acela că eu însămi, aromâncă după ambii părinţi, mi-am petrecut majoritatea vieţii departe de această cultură dintr-o lipsă de înţelegere a substratului ei esenţial. Muzica arhaică descoperită de mine pe parcursul ultimilor ani, ascultată acasă sau nucleele de aromâni vizitate, m-a ajutat însă să încep să „văd” acest substrat. De asemenea, cred că lipsa generală de interes a tinerilor pentru acest tip de muzică polifonică se datorează, într-o oarecare măsură, unei carenţe similare de înţelegere. Deci, departe de a blama generaţia tânără care nu se interesează sau nu vrea să preia ştiinţa acestui tip de cânt de la bătrâni, empatizez cu ei, dar cred de asemenea că o privire atentă asupra acestui fenomen ne poate apropia pe toţi, din nou, în mod fundamental, de adevăratul substrat al acestei culturi.
Prin urmare, intenţia de a face acest documentar s-a născut în urma descoperirii progresive a istoriei strămoşilor mei prin intermediul muzicii. Simţind acut greutatea acestei tradiţii şi conştientizând faptul că fac parte din generaţia de care depinde posibila salvare a acestui tip de muzică de la dispariţia ei aproape totală, surprinderea şi analiza acestui fenomen prin intermediul filmului documentar mi se pare un demers aproape imperativ. Mai mult, tratarea acestei teme prin prisma situaţiei concrete a grupului de fărşeroţi din Cogealac mi se pare a avea un potenţial creativ şi sugestiv foarte generos, care, valorificat ca atare, se poate constitui şi într-o reflecţie asupra condiţiei existenţiale a tradiţiei în contextul actual al societăţii de consum.
Motivaţia producătorilor
Georgiana Vlahbei – Proiect Avdhela. Biblioteca Culturii Aromâne
Documentarul "Iho" aduce o contribuţie valoroasă misiunii Proiectului Avdhela (circumscris Asociaţiei Predania) pe mai multe niveluri.
În primul rând prin relevarea importanţei unui demers de constantă îngrijire şi recuperare a tradiţiilor cântecului folcloric aromânesc de tip polifonic. Proiectul Avdhela are ca principală misiune valorificarea şi conservarea elementelor autentice ale culturii aromâneşti tradiţionale, acest documentar ilustrând la cel mai înalt nivel de reprezentare preocupările şi eforturile Proiectului în acest sens. Această direcţie de întoarcere spre originile cântecului aromân şi rememorare atrage după sine în egală măsură conştientizarea nevoii de prezervare a acestui element cultural unic şi în prag de uitare/dispariţie. Proiectul Avdhela, prin documentarul "Iho" îşi propune să tragă un semnal de alarmă asupra acestei pierderi şi să aducă, astfel, problema în centrul mediului cultural aromânesc (dar nu numai, ci şi în sens larg în mediul antropologic, sociologic, etnografic), să stârnească dezbateri şi să găsească mijloace de soluţionare.
În al doilea rând, dorinţa de a realiza acest documentar s-a născut şi din necesitatea de a promova în rândul aromânilor şi în special a tinerilor aromâni din ţară şi de peste hotare, a unei muzici care să determine căutarea mai profundă a unei identităţi culturale şi a apartenenţei la grupul etnic şi mai ales din dorinţa de a-i redirecţiona pe aceştia spre izvoarele autentice ale muzicii lor tradiţionale, în contra-direcţie cu mişcarea generală observată azi în alegerile tinerilor: gusturile facile, tendinţa de vulgarizare şi trunchiere a muzicii tradiţionale, transformarea ei într-un produs comercial etc.
În aceeşi măsura, documentarul s-a născut din dorinţa de a populariza în rândul popoarelor împreună cu care trăiesc aromânii, a valorilor lor autentice care să determine atitudini pozitive de respect şi chiar demersuri de valorificare a culturii acestora de către statele în care trăiesc comunităţile de aromâni.
Un alt argument la baza creării acestui documentar o reprezintă nevoia de a adopta o abordare realistă în studiul şi cercetarea fenomenelor culturale aromâneşti- cât mai aproape de realităţile "de pe teren", care să excludă într-o măsură cât mai mare posibil intervenţiile şi interpretările care duc la o răstălmăcire a mesajelor, o idilizare sau transfigurare voită a stărilor de fapt, aşa cum s-a produs în unele din documentarele create până acum pe acest subiect. În acest sens, motivaţia este susţinută de importanţa şi prevalenţa observaţiei asupra oricăror forme de imixiune din partea celor care cercetează.
Documentarul va constitui un punct de plecare pentru cercetările de viitor în cadrul Proiectului Avdhela, în aceeaşi măsură pentru cercetători sau instituţii interesate în mod direct de patrimoniul oral aromânesc şi de formele sale.
Nu în ultimul rând, documentarul va constitui o modalitate de pătrundere a Proiectului Avdhela în medii culturale asemănătoare, dinamice, putând pune bazele unor dialoguri şi parteneriate culturale la nivel european şi chiar internaţional cu instituţii sau asociaţii cu scopuri asemănătoare.
Bogdan Pălici – ViraFilms
Filmele care au luat în discuţie cultura aromână, au în general o abordare şi o structura de reportaj, sunt făcute în cadrul unor departamente de televiziune (ex: ProTv sau TVR) sau au fost comandate de către acestea. În general, aceste reportaje sunt făcute într-o perioadă scurtă de timp, având o limitare în ceea ce priveşte accesul la realitatea imediată, de cele mai multe ori lipsind o acurateţe în transpunerea acţiunilor obişnuite. Prin acest proiect ne propunem o abordare mai temeinică şi detaliată a unui aspect specific din cultura aromână: situaţia cântecelor polifonice ale farşiroţilor.
Inovaţia documentarului IHO este legată de faptul ca va fi filmat într-un stil observaţional – o abordare ce presupune o perfectă pricepere de mânuire a luminii şi a sunetului cât şi abilitatea de a filma succesiv în locaţii diferite. Abordarea observaţionala poate părea simplă pentru cei care nu au încercat niciodată să o folosească, dar pentru realizarea imaginilor sunt necesare abilităţi precum răbdarea de a filma pentru o perioadă lungă de timp şi îndemanarea de a surprinde acţiunea spontană.
Filmul va fi destinat unei audienţe largi. Chiar dacă documentarul urmareşte periplul grupului de aromâni din Cogealac – ceea ce îi va da culoare şi substanţă – subiectul rămâne universal. Există o îngrijorare actuală pentru pierderea tradiţiilor specifice, anihilate de civilizaţie şi un curent puternic de revigorare sau măcar de documentare a acestora.
Descrierea echipei
Eliza Zdru. A fost timp de doi ani analist de scenarii, respectiv coordonator de analişti scenarii la Media Pro Pictures din Bucureşti. A lucrat ca asistent producţie pentru lungmetrajul „Eu când vreau să fluier, fluier”, premiat cu Ursul de argint şi cu Premiul Alfred Bauer la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin din 2010. A realizat două documentare de prezentare pentru fundaţia „Chance for Life” din Bucureşti. De-a lungul timpului, a colaborat cu diverse publicaţii print sau online, scriind cronică de film. De un an şi jumătate, este colaborator pentru publicaţia „Adevărul literar şi artistic”. A participat la mai multe expoziţii de fotografie de grup, iar în 2009 Galeria Atelier 35 din Bucureşti i-a găzduit prima expoziţie personală de fotografie, intitulată „I Walked the World Alone”. A absolvit Facultatea de Cinematografie şi TV din cadrul Universităţii Media şi Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Şcolii Naţinale de Studii Politice şi Administrative.
Georgiana Vlahbei. Cu o experienţă de 3 ani în proiecte culturale, educaţionale şi artistice şi 2 ani în coordonare de voluntari, este membru fondator, coordonator de proiect şi coordonator de voluntari în Proiectul Avdhela, Biblioteca Culturii Aromâne. A fost cooptată în iarna lui 2010 în calitate de expert aromân în proiectul de cercetarea sociologică desfăşurat de Guvernul României prin "Departamantul Românilor de Pretutindeni" în comunităţile aromâneşti din Balcani. În vara lui 2010, a condus pregătirea cercetării pe teren şi a asigurat desfăşurarea cu succes a primelor filmări pentru documentarul "Iho" în Dobrogea ale Proiectului Avdhela în colaborare cu ViraFilms.
Bogdan Pălici. În 2010 a fost coordonatorul de producţie al filmului Căutare (Quest), regizat de Ionuţ Piturescu şi produs în cadrul Aristoteles Workshop, un documentar creativ care a primit premiul SRF în secţiunea Quinzaine des Realisateurs a Festivalului de la Cannes, ediţia 2010. Deţine o licenţă în sociologie şi un masterat în antropologie. Este unul din membrii fondatori ai Asociaţiei Vira. Alături de Matei Budes, a început în 2007 proiectul ViraFilms, iar în 2009 a realizat Mărunţele, un documentar ce urmăreşte încercarea de revigorare a unui dans original.
Matei Budeş. Deşi este licenţiat în fizică, s-a reprofilat în domeniul cinematografic participând la o serie de workshopuri şi festivaluri internationale de prestigiu (Nafa Slovenia, Regard Bleu Elvetia, BIFF Serbia. În cadrul proiectului VIraFilms este responsabil de editarea video, iar din ianuarie 2011 face parte din departamentul video al publicaţiei Hotnews.
Cristina Bobe. S-a alăturat echipei VIraFilms în 2011, fiind responsabilă de promovarea proiectelor aflate în derulare. Are experienţă în jurnalism, dobândită, în special, în cadrul portalului de ştiri HotNews.ro, a postului de televiziune TVR1 si a postului de radio Antena Braşovului. A dobândit experienţă în promovarea şi managementul de proiect odată cu coordonarea, pentru un an de zile, a proiectului de debate online şi lectură critică „Closer to Oxford”, derulat de Asociaţia Română de Dezbateri, Oratorie şi Retorică, proiect premiat cu locul întâi în cadrul Galei Societăţii Civile, ediţia din 2011. Este licenţiată a Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti.
Descrierea Producătorilor
Proiectul Avdhela Biblioteca Culturii Aromâne
Proiectul Avdhela este un proiect non-profit neguvernamental, realizat prin activitatea voluntară a celor cinci membri permanenţi (Georgiana Vlahbei, Eliza Zdru, Daniel Nancu, Ionuţ Gurgu, Remus Brihac) cât şi a persoanelor şi instituţiilor aflate în colaborare, care se ocupă cu cercetarea, evoluţia şi păstrarea culturii aromâne. Temporar proiect în cadrul Asociaţiei Predania, Proiectul Avdhela va constitui principala direcţie a activităţilor Asociaţiei Dhyeata a aceloraşi membri, asociaţie aflată în stadiu procesual al dobândirii unei personalităţi juridice.
Proiectul se adresează, în principal, aromânilor în intenţia de a oferi mijloace de păstrare a limbii, de cunoaştere a originilor, evoluţiei istorice, sociale, spirituale etc. Proiectul urmăreşte să identifice, să editeze şi să ofere operele ştiinţifice şi artistice ale patrimoniului culturii aromâne şi ale celor înrudite ei, bunuri culturale care vor deveni accesibile cercetătorilor şi tuturor celor interesaţi în mod gratuit. Printre aceste bunuri culturale se numără 80 de studii digitalizate, în domenii de lingvistică ( autori precum Matilda Caragiu-Marioţeanu, Nicolae Saramandu etc.), etnologie ( Irina Nicolau, Maria Magiru etc.), istorie (Constantin Papanace, Valeriu Papahagi etc), lucrări în variantă tipărită ("Vulturii Pindului", autor Ionel Zeană, "Matoda aromână" Iancu Ballamaci), precum şi Cd-uri audio.
Activitatea proiectului cuprinde o serie de "sub-proiecte" cu aceeaşi menire: cercetare pe teme de identitate şi istorie orală la aromânii din Dobrogea dar şi din Balcani, proiecte de încurajare a practicării limbii de către tineri, editarea de materiale audio şi video: CD-uri, lucrări de specialitate în domeniu etc, realizarea unor fonoteci şi videoteci a culturii aromânilor, a unui fond de fotografii vechi a aromânilor veniţi în România, expoziţii de fotografii ş.a.m.d.[4]
Asociatia Vira - VIraFilms
Asociatia Vira este o organizaţie nonguvernamentală înfiinţată în 2006, având profil cultural şi demarând de-a lungul vremii o serie de proiecte culturale şi de implicare civică. Cele mai relevante sunt:
- Centrul de Artă Contemporană G16 – un spaţiu alternativ gestionat de către Asociaţia Vira în cadrul Liceului Teoretic Mihai Eminescu din Bârlad. În cadrul acestui proiect s-au experimentat modalităţi de expresie ale artei vizuale contemporane (happening, performance, intervenţie) şi s-au organizat întâlniri şi discuţii mediate de profesori de ştiinte sociale.
- Ramul din Necropolis reprezintă o revistă lunară pentru liceeni. Are la baza ideea că orice licean poate trimite un text care îi va fi publicat, iar revista va fi distribuită gratuit în licee. Astfel liceenii pot atât să îşi vadă textele publicate cât şi să le citească pe cele ale unor tineri de aceeaşi vârstă cu ei, schimbând în acest fel idei, concepţii, opinii, etc. În anul 2006, Ramul din Necropolis a început să fie distribuit în tot mai multe locaţii, ajungându-se la începutul anului 2007 sa fie distribuit în 9 oraşe, la mai mult de 20 de licee.
- Ingenium - încearca sa creeze un spaţiu al afirmării individuale, prin organizarea unui concurs de pictura, alegând ca protagonişti copiii, încurajand astfel jocul creativ, descoperind şi dezvoltând astfel simţul artistic al acestora. Ingenium se adresează copiilor din mediul rural din comuna Perieni, judetul Vaslui, încercand să micşoreze prin activităţile propuse distanţa socială şi culturală dintre mediul urban şi cel rural. Proiectul Ingenium reprezintă o iniţiativă în vederea atragerii atenţiei asupra consecinţelor nefavorabile pe care mediul rural le exercită asupra dezvoltării culturale, sociale şi educaţionale a copiilor.
ViraFilms este un proiect de producţie de film documentar iniţiat de Asociaţia Vira în 2008. Cei trei membri ai proiectului (Bogdan Pălici, Matei Budeş, Natalia Negru) îşi propun în prezent suplinirea unei nevoi de producere de filmele documentare şi rafinarea unui stil cinematografic propriu.
Proiecte:
o Măruntele (Counting tiny little steps), 2009 proiectat în festivaluri precum NAFA 2009 Koper (http://nafa2009.eu), Regard Bleu #5 Zurich (http://regardbleu.ch), International Festival of Ethnological Film, Belgrade (http://etnografskimuzej.rs), Days of Ethnographic Cinema, Moscow, September 2009;
- Recovering pieces of history, 2010 proiectat la ECF's talk show (IDFA 2010);
o Anxiety lessons (aflat în producţie);
o Iho (aflat în stadiu de dezvoltare).
[1] (Matilda Caragiu Marioţeanu)
[2] *Iho – linie melodică; melodia unui cântec. Niciodată transcrisă în note muzicale, întotdeauna trasmisă pe cale orală.
[3] Grigore Leşe, doctor în muzică şi profesor al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti şi al Universităţii de Muzică din Bucureşti afirmă următoarele, cu privire la vechimea muzicii aromânilor: „La baza cântecelor aromânilor fărşeroţi se găseşte modul pentatonic anhemitonic, a cărui fundamentală este cvinta. În melodiile arhaice apar frecvent tritonii şi tetratonii iar în diferite stări, linia melodică, modală, se apropie de muzica gregoriană. Vocea alunecă în aşa fel încât sunetele reale sunt atinse rareori în afara cadenţelor şi cezurilor. Acest fel de purtare a vocii atestă marea vechime a muzicii fărşeroţilor datând din vremea când intervalele nu erau fixate iar un sunet mai îndepărtat era atins prin alunecare” (Grigore Leşe)
[4] Pentru misiunea şi activităţile detaliate ale proiectului, puteţi consulta Anexa.2