White Noise

 

PdS-uri de toamnă dezordonată

 

Petre Stoica

Noaptea şi dimineaţa

 

Noaptea măturătorii

adună hârtii cu ode închinate

dezarmării, progresului şi fericirii universale

dimineaţa la focul hârtiilor

măturătorii îşi încălzesc mâinile îngheţate.

 

 

Nora Iuga

inimă albastră

 

vai, cu ce bărbat urât

am dansat aseară boleroul

toată noaptea l-am privit şi am tăcut

şi în zori am incendiat metroul,

 

ce bărbat urât oh, ce bărbat

am legat aseară-ntr-o batistă

şi pe apa morţilor l-am dat

eu dintre frivole cea mai tristă

 

şi acum vă zic cu jurământ

că nu am regrete nici ruşine

dar îmi pare rău că în mormânt

n-o să se mai culce el cu mine

 

 

Anemone Latzina

13 iulie 1974

fetiţo mi-am zis azi dimineaţă (aşa îmi spune Frieder)
sub duş şi cînd cu spălatul pe dinţi uite că te-ai proco
psit şi cu al patrulea rînd de dinţi (de lapte, de apă, de
bere, de şnaps) şi în afară de asta ieri a fost Peter cel
blond pe la tine şi ţi-a spus că vrea să facă o antolog
ie şi trebuie să-i trimiţi nişte poezii şi EL SĂ le şi PO
ATĂ publica pe care trebuie însă mai întîi să le comiţ
i aşa încît scrie-i blondului Peter o poezie despre a ÎM
BĂTRÎNI după ce treci de treizeci de ani e oricum o t
eamă ca lumea ( trebuie să fii însă destul de tînăr ca să
poţi spune ceva cît de cît despre cum e să îmbătrîneş
ti) încît iată zic fetiţo că încetul cu încetul îmbătrîneşti
şi tu şi mă gîndesc că asta ar putea deveni o poezie sau
şi mai bine un ŞLAGĂR sau poate altceva însă uite c
ă stau deja in tramvai şi apare o femeie care mă îmbrî
nceşte şi zice fă loc puştiule (iar eu care credeam că nu
mai poţi fi luată drept băiat cu părul ăsta scurt) fă l
oc puştiule să pun şi io sacoşa şi mă ÎNTRERUPE chia
r în mijlocul celui mai frumos gînd despre cum se îmb
ătrîneşte TOTUL SE DĂ PESTE CAP cu femeia asta ş
i mai cu seamă cum mai poţi spune orişice despre orişi
ce dacă de fiecare dată se nimereşte cîte un deştept car
e-ţi dă brînci şi ţi se duce DRACULUI chiar şi CEL M
AI FRUMOS GÎND

 

 

Cristian Simionescu
***

Nu te-nşela că zbîrciturile şi fălcile
coborîte sînt lăcaşe de seninătate. Pari un bariton
scîncind ca o moronosiţă, atît de măsluită
e Vocea ta. E timpul să-ţi mărturiseşti nenorocirea:
pribegirea prin viaţa care trecu, urmărind o picătură în ocean -
poţi înnebuni dacă nu eşti copt pentru această întîlnire
cu fostele tale petreceri, evenimente şi doxe. Şterge-ţi
zeama din barbă, bătrîne! Primeneşte-te. Apără-te
de riscul de-a fi un bătrîn caraghios. Să rămîi
un bătrîn lup marin, în odaia suferinţei tale.
Cînd în singurătate, te lipeşti ghemuit
de patul tău, pune jos un cub de zahăr,
puţină miere şi odaia ta va fi populată
de furnici. Oricum, cînd sînt fiinţe vii mai multe,
noaptea-i mai puţin tragică,
încheieturile dor mai puţin.

 

 

 

Marius Robescu
Poveste de la ultimul etaj

 

Pe distanţa a nouă etaje
oamenii îşi bat cuie în pereţi
încăpăţînat, ritmic,
cu adversitatea stupidă a păsărilor
lovind cu pliscul

la ultimul etaj e mai multă linişte

aici zgomotele parvin numai
de jos în sus
asemenea pietrelor zvîrlite de copii
într-un aerostat
ce trece lin, întîmplător, deasupra

tocmai că la ultimul etaj locuiesc eu

dacă aş vrea aş putea
să înteţesc flacăra gazului
(care umflă balonul
care se înalţă datorită aerului cald
care e mai uşor decât aerul rece)

dar îmi amintesc o întîmplare
spusă (citită?) de altcineva altcîndva:
în amurg
vînzătorul de baloane surîzînd aiurit 
începe să zboare pleşuv deasupra oraşului.

 

 

Emil Botta
Remember

Ce departe eşti, întunecata mea iubită,
prin pereţii odăii te văd ca prin sită,
şi te-aud chemându-mă ca din altă planetă
şi-mi scrii poezii pe obrazul de cretă.

E posibil, e posibil oare să nu pot muri,
să-ţi aud vocea suind treapta nopţii, şi suind în zi,
să mă ridic din pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
să te zăresc în somn de la o mie de leghe?

Da, e posibil, întunecatul meu iubit,
să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,
să mă vezi aieve în cereasca oglindă
şi în părul meu stele să se stingă şi să se aprindă.

Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece,
dacă dragostea mea ca un frig o să te sece,
dacă îmbrăţişarea mea te va face să suferi
aducându-ţi aminte, nu, să nu te superi

 

 

Vasile Vlad
Certitudini

Există cinci feluri de a rîde,
şi un singur fel de apropiere a rîsului,
cu ochii strînşi, duioşindu-te.

Există două feluri de a te elibera oricînd
şi un singur fel de apropiere a libertăţii,
cu ochii lipsiţi de pleoape, oribil de încrîncenat.

Acolo, în viaţă, o oarecare cotitură
trebuie însoţită de oareşicari hohote.

Acolo, în viaţă, de-a-ndărătălea
te izbeşti oricum.

O linie verticală în cîteva exemplare
înseamnă desigur neînţelegere.

Am învăţat asta, o nimica toată.

Apă tulbure din apă tulbure.

Aducătoare de împotriviri, raţiunea arată
înotătorii alergînd după lacrimă
scăpată în apă.

Un reproş umil.

Arată o expoziţie de belciuge
undeva într-o bisericuţă.

Un reproş ciudat.

Arată păsări înfometate smulgînd cu ciocul
limba ceasornicelor din turnuri.

Un reproş greu de pătruns.

Arată copiii cum înfig o morişcă de vînt
în fiecare loc de unde lipseşte ceva.

Ultimul reproş.

 

 

Mircea Dinescu

Indulgenţă de iarnă

Fereşte-mă Doamne de cei ce-mi vor binele
de băieţii simpatici
dispuşi oricînd la o turnătorie voioasă
de preotul cu magnetofonul sub sutană
de plapuma sub care nu poţi intra fără să dai bună seara
de dictatorii încurcaţi în strunele harfei
de cei supăraţi pe propriile lor popoare
acum cînd se-apropie iarna
şi n-avem nici ziduri înalte
nici gîşte pe Capitoliu
doar mari provizii de îngăduinţă şi spaimă

 

 

Nichita Stănescu
Mulţimea

 

Fiecare se simte asigurat de singurătatea lui.

Între asiguraţii de singurătatea lor
se ciocnesc pahare, se pupă obraze,
se dăruiesc flori,
moartea unei plante devine cadou de sărbătoare,
pînă cînd mă şi întreb dacă zeul
la sărbătoarea lui
nu-i dăruieşte zeiţei capul meu
ca pe o floare retezată
şi moartea mea
ca pe o amintire de neuitat.

 

 

Aurel Dumitraşcu

Copiii mei nenăscuţi

- Să nu vă naşteţi poeţi
copiii mei nenăscuţi
e destul că aveţi un tată bogat şi
pustiu
confundat cu pădurile fără lupi
cu mâinile turburi cu iarba
şi clovnii
cu albiile fără râu
nu e bine să ştiţi pe de rost
viaţa şi moartea râsul şi plânsul
cizma şi piciorul desculţ
gloria cearcănelor şi războiul
neîntrerupt
zilele nu-s eşarfe pe care ni le punem pe umeri
poeţii-s prea tineri şi bătrâni nu
ajung
se amăgesc că nu pierd niciodată
fiindcă nu câştigă niciodată nimic
poezia e o uimire rănită
o frânghie pe care o confunzi cu
Pământul.