Ruxandra CESEREANU

Nisipurile mișcătoare ale criticii literare

Sfârșitul anului 2010 și începutul anului 2011 au prilejuit câteva anchete literare în care era chestionată și problematizată relația dintre autori (poeți, prozatori) și criticii literari care opinează asupra produsului estetic. Răspunsurile au fost, în majoritatea cazurilor, nemulțumite, turbulente și turbionare, întrucât producătorii de literatură s-au dovedit a fi iritați de felul în care sunt receptați și validați/invalidați. O primă iritare era indicată ca fiind cauzată de verdictul (inabil, neprofesionist sau injust) al criticilor – nu vreau să insist asupra acestui reproș, întrucât consider, principial vorbind (și logic), că e dreptul criticilor să guste sau nu o operă literară și să se pronunțe în acest sens. O altă iritare era, însă, cauzată de sesizarea unor grupuri de interese și a unor „mafii” ale criticii (se impun neapărat ghilimelele de rigoare) care funcționează în spațiul literar autohton pe bază de clientelism și dirijism, manipulând, adesea, receptarea unei cărți ori chiar premiile literare. Or, acest al doilea reproș mi se pare întemeiat și cu adevărat sancționabil.

După prăbușirea regimului comunist au avut loc în România scriitoricească diverse valuri care au propus revizuiri și revizitări ale literaturii române din secolul XX mai cu seamă. Acest fapt a fost firesc și igienic, fără niciun dubiu. Un prim val a avut loc în perioada imediat următoare dispariției dictaturii ceaușiste (între 1990-1991); un al doilea val, mai temperat, a fost inițiat prin 1995; un al treilea val, previzibil, s-a concretizat la trecerea dintre milenii; iar un al patrulea val, întrucâtva fărâmițat și pulverizat, are loc pe tot parcursul primului deceniu din mileniul trei. Țintele principale ale discuțiilor pro și contra au fost: canonul, autoritatea (legitimă sau ilegitimă a) criticii literare, onestitatea versus mercenariatul (politic, cultural) criteriilor de validare. În cartea sa recentă, Benzile desenate și canonul postmodern, Ion Manolescu discută percutant aceste lucruri (a se vedea cronica literară a subsemnatei din Steaua nr. 6/2011).

În orice literatură există tabere de susținere (promovare) a unei cărți ori a alteia – nimic nou sub soare (fie că este vorba despre campanii editoriale programatice sau de inițiative ale unei grupări). În critica literară românească există, însă, ceva inedit, în sens negativ: mici tabere de lichidare a unui scriitor sau altul, în funcție de grupurile de interese. Dacă lucrurile ar depinde de vreo paradigmă canonică – nu ar fi atât de blamabil; dar, de obicei, este vorba, fie de umori personale, fie de snobism literar (care snobism, ce-i drept, poate funcționa și pro, și contra – de pildă, un autor instituționalizat poate fi susținut cu surle și trâmbițe, indiferent de produsul său literar recent, inferior, tocmai pentru că este instituționalizat – sau poate fi demolat cu voluptate, tocmai din același motiv, chiar dacă produsul său literar este pozitiv estetic); în al treilea rând este vorba de dirijism pe baza intereselor de grup. Atitudinea resentimentară, care se manifestă în critica literară actuală de la noi, este cultivată, uneori, și numai pentru că este la modă și atrage atenția (nu trebuie pierdută din vedere această nuanță). Corectitudine de politică literară și culturală nu există în România actuală. Flexibilitatea (sau elasticitatea, cum o numește Ion Manolescu) de percepție critică – nici ea nu mai există. Demersurile criticii literare de la noi sunt, în majoritatea cazurilor (deși excepții există, firește), înfeudate unei perspective canonice rigide, inerte, arogante sau dogmatizate (depinde de grup). Polemicile, atunci când se ivesc, sunt mai totdeauna umorale și lipsite de cordialitate. Fenomenul dezagreabil pe care îl constat (și nu sunt singura) este acela că maturii ori mai tinerii critici literari uzurpă, într-un anumit fel, funcția și rolul literaturii, ajungând să fie și să pară (prin grupul de interese pe care îl reprezintă și prin presupusul canon pe care îl susțin și prin care, la o adică, manipulează opinia cititorilor) mai importanți decât chiar literatura pe care o comentează. Faptul acesta este cât se poate de nesănătos, căci prilejuiește un risc major: va ajunge literatura să fie scrisă și să depindă de „mafiile” și umorile criticii literare? În caz că da, ne aflăm pe un teren minat de nisipuri mișcătoare, care nu exclude, fie și doar metaforic ori simbolic, o mică „apocalipsă” râvnită tocmai de critica literară… virusată!